|
|
Domnul Adrian Năstase: Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, Doamnelor şi domnilor parlamentari, Doamnelor şi domnilor, Stimaţi invitaţi, Gestul Parlamentului României de a omagia într-o sesiune solemnă cei 500 de ani care au trecut de la moarte Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt este unul plin de semnificaţii. Ştefan cel Mare nu este doar o simplă pagină de istorie a acestei ţări, în cinstea căruia se organizează diverse manifestări. Memoria lui Ştefan cel Mare se confundă cu întregul trecut românesc. Faptul că lui Ştefan cel Mare poporul i-a atribuit un înţeles aproape mai presus de fire reprezintă, de fapt, un omagiu adus secolelor de lupte, de construcţie, de aşezare, de reaşezare a rosturilor unui neam aflat, precum spunea cronica, în calea tuturor răutăţilor, dar aflat, în acelaşi timp, într-un punct al geografiei europene care îl conducea la a fi el însuşi o sinteză. Pentru a înţelege mai bine esenţa acestui moment, daţi-mi voie să citez nu un istoric, ci un poet, un mare gânditor al românilor. Iată ce scria Lucian Blaga cu decenii în urmă: "Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric ar fi fost, prin virtuţile lor, să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruieşte un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească". Este sigur că Ştefan cel Mare a reprezentant, alături de Mihai Viteazu, o efigie tutelară a neamului românesc. De altfel, vreau să reamintesc că exact acum un secol, la 2 iulie 1904, cu prilejul sărbătoririi de către Academia Română a celor 400 de ani de la moartea voievodului, tânărul, pe atunci, Nicolae Iorga, a prezentat o comunicare care îi unea pe cei doi domni români, pe Ştefan şi pe Mihai, raportându-i la o instituţie fundamentală, biserica, precum şi la un sentiment fundamental al românilor: unitatea de neam şi apoi naţională. Acelaşi tip de raportare era cel al serbărilor de la Putna, precum cea din 1871, organizată de Eminescu şi de Slavici, sau cea din 1904, ambele desfăşurate sub stăpânirea austro-ungară, ambele având a înfrunta vicisitudinile vremii, dar ambele având menirea să transfigureze personajul Ştefan cel Mare în cel mai înalt simbol al istoriei românilor de pretutindeni. Trebuie spus că ceremoniile de acum 100 de ani, organizate de Spiru Haret, ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, potrivit unei deciziuni din 25 februarie 1904, au fost în România mică un prilej de emulaţie naţională, cu largă participare populară. Spun toate acestea pentru a înţelege de ce, cu atât mai mult astăzi, în 2004, în condiţiile unei noi Românii, ale scrierii unei istorii adevărate şi eliberate de compromisuri, o celebrare solemnă a acestei jumătăţi de mileniu se impunea. În ultimii ani, începând cu 1992, celebrării lui Ştefan cel Mare i s-a asociat în chip fericit şi Biserica Ortodoxă Română, mai ales după canonizarea oficială a voievodului. Aceasta a urmat, de fapt, unei canonizări sui generis, aceea pe care o făcuse poporul întreg, care îl percepea ca pe un sfânt, informaţie conservată atât în folclor, cât şi în Letopiseţul lui Grigore Ureche, care preciza că "principelui îi până astăzi i zicu zveti Ştefan Vodă, nu pentru suflet, că încă el au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti carele nimene din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au agiunsu". Aş dori să adaug că Ştefan cel Mare este şi un moment de răscruce din punctul de vedere al statutului ţărilor române, la sfârşitul Evului Mediu. Negocierile sale cu turcii în mai multe etape au pregătit condiţia, cu totul excepţională, de autonomie, în care au vieţuit moldovenii, ca şi restul românilor, faţă de Înalta Poartă. Într-un fel, la sfârşitul secolului al XV-lea, Ştefan cel Mare inaugurează una dintre permanenţele româneşti, cea a negocierii, regăsită în diferite momente ale istoriei naţionale, faţă de turcocraţie, această negociere ne-a ferit de soarta ţărilor balcanice şi a Ungariei în secolele XIV - XVI, adică de dispariţia statului. Se poate spune că prin aceasta Ştefan cel Mare precede tipului de negociere apusean, soldat cu aşa-numitele capitulaţii, de felul celei celebre din 1536, care a stabilit Alianţa de două secole a Franţei cu Poarta, Alianţa Crinului şi a Semilunei, inaugurând principiul echilibrului european. Într-o epocă războinică el este un cruciat din familia de personaje istorice: Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş. Negociator şi războinic, el este totodată un ctitor de lăcaşuri, cel mai important, alături de Matei Basarab, de Constantin Brâncoveanu, din trecutul românesc. Adevărata lecţie pentru tineri este aceea că Ştefan cel Mare a fost în istoria românilor primul mare învingător, cel care s-a impus prin forţa armelor, dar şi prin diplomaţie şi cultură. A fost o mare personalitate, care a ştiut foarte bine să îmbine ştiinţa militară cu efortul administrativ şi credinţa în Dumnezeu. Deşi unii ar prefera să treacă prea repede peste istoria lor, eu cred că nu trebuie să ne uităm trecutul. Ce a făcut Ştefan cel Mare pentru Moldova este şi astăzi un exemplu de cârmuire înţeleaptă, atentă la grijile oamenilor şi în spiritul credinţei creştine. Ştefan cel Mare este pentru noi toţi un exemplu de conducător puternic şi avem multe de învăţat de la el. Lecţia istoriei este importantă pentru noi, ca partid aflat la guvernare, dar şi pentru toţi oamenii politici care muncesc astăzi pentru binele românilor. Există astăzi o fugă de mituri, un gust pentru demitizări, ca un efect pervers al perioadei în care epocile totalitare au creat false asemenea mituri, dar există şi miturile pozitive, care pornesc de la hiperbolizarea personajelor istorice. Orice neam civilizat, cu un trecut venerabil, cu momente de strălucire are nevoie de asemenea mituri, în care să se recunoască. Într-un fel şi UNESCO recunoaşte acest lucru atunci când stabileşte între marile sărbători ale acestui an, aniversarea, celebrarea celor 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Ştefan cel Mare, domnul Moldovei de acum 500 de ani, a fost un asemenea personaj istoric, care merită recunoaştere, nu doar în ţara noastră, dar şi pe un plan mai larg, european. Să-i omagiem memoria aşa cum se cuvine! Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Corneliu Vadim Tudor: Doamnelor şi domnilor, Comemorăm în aceste zile de vară 500 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Ştefan cel Mare. De ce l-a numit poporul "mare"? În acest calificativ "mare", oamenii cuprind toate calităţile şi superlativele. Un principe mare este şi bun, şi drept, şi înţelept, şi frumos şi viteaz. Să ne gândim la Alexandru cel Mare, la Carol cel Mare, la Petru cel Mare, la Frederic cel Mare şi, iată, la Ştefan cel Mare al nostru. Nu numai românii, ci şi străinii au recunoscut dimensiunea lui copleşitoare. La 30 de ani după moartea românului, Regele Sigismund al Poloniei îl numea într-un document redactat în latina de cancelarie a epocii "Stefanus Ile Magnus" (Acel Mare Ştefan), iar cronicarul Martin Kromer scrie despre prietenia şi înrudirea lui Ivan al III-lea, marele duce al Moscovei, cu "Ştefan - marele principe al moldovenilor". A fost şi mic odinioară acest demiurg al românilor, atunci când s-a născut, fireşte, din dragostea lui Bogdan al II-lea pentru o moldoveancă aprigă, părinţii alegându-i numele de botez Ştefan. Un nume, parcă, predestinat, fiindcă în greaca veche, Stefanos înseamnă coroană. În patronimica noastră Ştefan îl evocă pe primul martir al creştinismului, cel care a fost ucis cu pietre la foarte scurtă vreme după Răstignirea şi Învierea Mântuitorului, pentru că a propovăduit învăţăturile lui Isus Cristos. Nu se ştie mai nimic despre micul Ştefan al nostru până în anul 1451. Atunci, aflat la o nuntă în Reuseni, alături de tatăl său, voievodul Bogdan al II-lea, probabil la 15 octombrie 1451, pe vremea mustului şi a aromelor tulburătoare de fructe, Ştefan trăieşte scena de coşmar a uciderii acestuia de către fratele domnului, adică unchiul său, Petru Aron. Istoria se repetă, având în vedere că Bogdan n-a fost nici primul, nici ultimul principe ucis de fratele lui, care i-a uzurpat locul pe tron. Să ne gândim la tragedia lui Hamlet, bunăoară. Porunca fratricidului şi regicidului, Petru Aron, era ca şi adolescentul Ştefan să fie ucis, desigur, pentru a nu revendica scaunul de domnie şi a se stinge sămânţa lui Bogdan al II-lea. Dar Dumnezeu a vrut altfel, fiindcă avea un plan cu Ştefan. Ajutat de câţiva curteni, rămaşi fideli, acesta fuge prin podgoriile din Reuseni, ajunge în Transilvania şi se refugiază la curtea altui unchi al său, Iancu de Hunedoara. Aici deprinde meşteşugul armelor, dar nu singur, ci împreună cu un văr al lui, cu câţiva ani mai răsărit, viitorul Vlad Ţepeş. Ştefan era nepotul lui Alexandru cel Bun, iar Vlad era nepotul lui Mircea cel Bătrân. Formidabilă constelaţie de înrudiri! După 6 ani, Ştefan avea să se reîntoarcă în Moldova, bătând oastea unchiului său în aprilie 1457, în două lupte: cea de la Doljeşti şi cea de la Orbic. La 14 aprilie, pe câmpul de la Direptate, Ştefan e aclamat, proclamat şi uns ca domn al Moldovei de către mitropolitul teoctist; restul e legendă, adică miracol. Să domneşti nu mai puţin de 47 de ani, într-o ţărişoară râvnită şi lovită din toate părţile de furtunile unor vremuri bezmetice, aşa ceva ţine tot de planul lui Dumnezeu. Momentul de glorie supremă l-a atins Ştefan la 10 ianuarie 1475, când a repurtat o victorie extraordinară împotriva Imperiului Otoman, în locul numit Podul Înalt, nu departe de oraşul Vaslui. De altfel, toate aceste denumiri dăinuiesc şi azi: Reuseni, Doljeşti, Orbic, Vaslui, Baia, unde Ştefan a zdrobit oastea maghiară a lui Matei Corvin, care era tot român de-al nostru, dar dăinuiesc şi numele altor locuri, în care trăiesc românii de mii de ani, fără întrerupere, ca semn de continuitate şi de veşnicie, ca ilustrare a versurilor eminesciene: "Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămânem". Atunci Papa Sixtus al IV-lea l-a omagiat pe tânărul voievod al Moldovei, numindu-l "atlet al creştinătăţii". Era, să nu uităm 1475, anul naşterii lui Michelangelo, la numai 22 de ani după cucerirea marii cetăţi Constantinopole de către turci, epocă de teribilă expansiune a Islamului în Europa. Tânărul Ştefan s-a însurat cu Maria de Mangop, o descendentă a împăraţilor bizantini, poate şi pentru a demonstra că românii drept-credincioşi sunt moştenitorii Bizanţului, denumit "a doua Romă". Este lesne de imaginat ce s-ar fi ales din Europa creştină dacă reduta Moldovei ar fi cedat, aşa cum avea să cedeze după circa 50 de ani reduta Ungariei în bătălia de la Mohaci din 1526, când Buda a devenit paşalîc. Toate acestea sunt istorie, s-au petrecut acum o jumătate de mileniu, pot spune unii şi alţii, mai ales din tânăra generaţie care, desigur, are alte preocupări. În principiu, ei au dreptate, aşa este, viaţa merge înainte, dar i-aş ruga să remarce un lucru destul de greu de sesizat, pentru că este ca aerul pe care îl respirăm şi la care luăm aminte abia atunci când nu-l mai avem. Este vorba de limba română. Fără victoria de la Podul Înalt, fără alte biruinţe ale lui Ştefan şi ale altor înaintaşi, fără palma aceea răsunătoare pe care cu bărbăţie i-a tras-o căpitanul de pompieri Pavel Zăgănescu unui ienicer obraznic care scuipase dispreţuitor în urma trupei pompierilor români, în Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848, ei, bine, fără toate aceste dovezi ale demnităţii eu bag mâna în foc că astăzi n-am mai fi vorbit cu toţii limba română, care este cea mai fidelă şi mai legitimă urmaşă a latinei populare, latina vulgata, care se vorbea în Roma antică. La o asemenea putere şi cinste ne-a adus Ştefan cel Mare. De la Ştefan încolo, istoria s-a scris altfel, popoarele care au astfel de titani nu mai pot fi ca înainte, ele se raportează mereu şi mereu la ştacheta ridicată de aceştia. Aşa îmi imaginez eu Podul Înalt, ca pe o ştachetă foarte înaltă, care ne-a obligat să ne păstrăm rangul în istorie. Francezii, de exemplu, se vor mândri tot timpul că sunt compatrioţii şi urmaşii lui Napoleon, această sursă de lumină neputând fi astupată sau negată de nimeni. Acel Napoleon care spunea atât de frumos: "Îmi câştig bătăliile cu visele soldaţilor mei". Dar Ştefan n-a stat numai călare sau în bivuacuri de luptă, cu spada la căpătâi, el a fost şi ctitor de ţară, întemeietor de lăcaşuri de cult, făuritor al unei civilizaţii magnifice care a dat întreaga măsură a geniului românesc. Moartea lui Ştefan n-a fost una uşoară, aşa cum nici viaţa nu i-a fost uşoară. El avea rănit nu numai trupul, după atâtea lupte crâncene, el avea rănit şi sufletul, din pricina iubitei sale fiice Elena, măritată cu fiul ţarului Ivan al III-lea, ca simbol al unei alianţe politico-matrimoniale, ratată, din păcate, pentru că tânăra femeie şi fiul ei au fost azvârliţi în fortăreaţa Petropavlovsk din Moscova, ca urmare a intrigilor urzite de noua stăpână de la Kremlin, Sofia Paleoloaga. Sufletul bătrânului oştean mai sângera şi din cauza uneltirilor boierilor trădători, fiindcă aceasta a fost şi a rămas, din nefericire, una dintre bolile lumii româneşti, şi anume, luptele politice intestine, trădarea, "şiclenia", cum zice cronicarul, care ne macină în interior şi ne descalifică în exterior. În decembrie 1855, când au fost deshumate osemintele de la Mânăstirea Putna şi oamenii au văzut că erau galbene ca aurul, semn de sfinţenie în limbaj călugăresc, Moş Toader Niţu din Putna a căzut în genunchi pe marginea gropniţei voievodale, a privit la rămăşiţele pământeşti ale zimbrului şi a plâns ca un copil, spunând printre lacrimi: "Săracii de noi, aista-i tatăl nostru!". Scena este povestită din gură în gură şi redată de tânărul Eminescu în "Curierul de Iaşi". Astăzi, spre ruşinea noastră, a început să bântuie un blestemat curent de opinie, insuflat de nişte mercenari fără ţară şi fără scrupule, care nu au nici o meserie, dar se pricep de minune să injecteze venin în starea de spirit a românilor. Risipiţi de crivăţul pustietăţii pe meleagurile noastre, tot felul de irozi ai minciunii şi ai deşertăciunii, în cârdăşie cu nişte cozi de topor autohtone, încearcă să extirpe nervul sentimentului naţional, predicând prin manualele alternative de liceu, prin emisiuni de televiziune, prin unele publicaţii şi pe la nişte simpozioane ridicole, teza conform căreia "în lumea modernă nu mai este recomandabil să fii patriot şi că statul-naţiune şi-a trăit traiul şi-a mâncat mălaiul". De aproape 15 ani încoace, o liotă de netrebnici pune la stâlpul infamiei tot ceea ce e românesc, spurcă însemnele şi simbolurile demnităţii naţionale, insultă memoria lui Ştefan cel Mare care, vezi Doamne, ar fi fost un afemeiat, deci nu trebuia sanctificat de Biserica Ortodoxă, dar şi memoria lui Mihai Viteazu, care ar fi fost un aventurier şi un condotier, precum şi memoria altor descălecători de ţară. Toată lumea are voie să-şi glorifice înaintaşii, să arboreze drapelul naţional, să intoneze cântecele vechi ale înălţării sufleteşti, aşa cum fac americanii, francezii, englezii, germanii, spaniolii, itlaienii, portughezii, ruşii, scandinavii, chinezii, japonezii, israelienii şi alte neamuri, numai noi, românii, nu avem voie, fiindcă se reped nişte profesionişti ai diversiunii, vaccinaţi cu tot felul de burse suspecte şi ciupiţi de nişte servicii secrete străine, să ne denunţe în stil inchizitorial, pe motiv că am fi naţional-extremişti. Românii au început să fie trataţi ca nişte cobai ai unor experimente de gulag, de tipul mancurtizării, al spălării creierului, fântânile sufletului românesc sunt otrăvite zi de zi. Până şi cei trei magi ai civilizaţiei româneşti din secolul XX, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, sunt bălăcăriţi şi ştampilaţi cu infamanta diatribă de "fascişti". Nu se poate atâta mizerie morală! Destul! ajunge! Am spus-o şi o repet: e prea mult pentru o generaţie să moară şi de foame şi de ruşine! Ţările de pe bătrânul continent se pot integra în Europa unită numai cu valorile lor inconfundabile, numai cu specificul naţional al lor. Noi vom fi respectaţi ca români, nu ca o masă amorfă, născută în laboratoarele de clonare pe care le întreţin reprezentanţii unor secte raeliene, fără patrie şi fără Dumnezeu. România are nevoie mai mult ca oricând de oameni de caracter, iubitori de neam şi de Biblie, la fel cum au fost părinţii noştri şi lanţul generaţiilor de înaintaşi. România are nevoie, totodată, mai puţin de sabia propriu-zisă a lui Ştefan cel Mare, încă prizonieră la turci, şi mai mult de spiritul epocii sale, eroic, creator, biruitor prin cruce. Doamnelor şi domnilor, Ne-am adunat astăzi aici pentru comemorarea unei jumătăţi de mileniu de la trecerea în veşnicie a lui Ştefan cel Mare. El a făcut ceea ce era plăcut înaintea domnului şi a adormit lângă părinţii săi, cum ar spune Cartea Sfântă. Ar trebui ca parastasul de 500 de ani al lui Ştefan cel Mare să fie un prilej trist şi, totuşi, avem atâtea motive să ne bucurăm, fiindcă Ştefan nu a murit, cum nu moare nici soarele de pe cer. Nicolae Iorga scria că pe la anul 1550, marinarii sârbi din Raguza, Dubrovnicul de azi, cântau ceva neasemuit de frumos, care se cântă şi azi: "Ştefan, Ştefan, domn cel mare, /Seamăn pe lume nu are, /Decât numai mândrul soare!". Poate muri un astfel de om, când numele lui e imortalizat în mânăstirile, schiturile, izvoarele, colinele, poienile, răscrucile, peşterile şi munţii Moldovei? Să ne gândim astăzi la românii de pe ambele maluri ale Prutului şi să ne rugăm la bunul Dumnezeu să ajute revenirea pe cale paşnică, în Europa unită, a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, teritorii etern româneşti, la Patria Mamă. Să nu uităm nici setea de dreptate a lui Ştefan, nici spiritul său vizionar, aşa cum au fost ele reflectate în finalul de apoteoză al capodoperei "Apus de Soare" de Delavrancea, că "Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor". Prin urmare, Moldova nu e a ciocoilor şi a baronilor locali, care o tâlhăresc şi o înfometează, Moldova e a acestor prunci de plăieşi şi răzeşi care trebuie să trăiască într-o ţară cinstită şi demnă, eliberată de mafia rapace a acestor vremuri de adâncă ruşine naţională. Îmi plec fruntea şi genunchii înaintea acestui gigant care a fost Ştefan cel Mare, muşatinul frumos la chip şi la suflet. Propun ca la ora 12,00 a zilei de 2 iulie 2004, pe toată întinderea românităţii să se tragă clopotele, să se aprindă candelele la icoană şi să se păstreze un minut de reculegere, fiindcă o dată, o singură dată se împlineşte o jumătate de mileniu de la intrarea pe poarta împărătească a Raiului a acelui român cu inimă de leu care a salvat ţara de la pieire şi Europa de la umilire. Este momentul istoric în care Partidul România Mare face apel la o adevărată concordie şi solidaritate naţională, în jurul idealurilor sănătoase, pentru care au trăit şi au murit coloşi ca Ştefan cel Mare. Am să închei cu câteva dintre nemuritoarele versuri ale capodoperei lui Eminescu, "Doina", atât de valabile şi azi: "Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Lasă arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor,/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă, / Ziua - ntreagă, / Noaptea - ntreagă, / Doar s-a îndura Dumezeu, / Ca să-ţi mântui neamul tău. / Tu te-nalţă din mormânt, / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând. / De-i suna din corn o dată, / Ai s-aduni Moldova toată / De-i suna de două ori, / Îţi vin codrii - n ajutor, / De-i suna a treia oară, / Toţi duşmanii or să piară / Din hotară în hotară, / Îndrăgi-ar ciorile şi spânzurătorile". Să ne trăieşti veşnic, Părinte al Patriei! La mulţi ani, Măria Ta! (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Napoleon Pop: Domnilor preşedinţi ai Camerelor Parlamentului, Domnule prim-ministru, Domnilor miniştri, Stimaţi colegi, Încep acest discurs prin a reaminti momentul istoric când domnitorul Ştefan cel Mare a urcat pe tronul Moldovei. După victoria obţinută contra unchiului său Petru Aron, cel care în 1451, la Reuşeni, îl ucisese pe tatăl său Bogdan, iar în 1456 închinase fără luptă ţara turcilor, Ştefan cel Mare a convocat adunarea ţării la locul ce se chema Direptate şi i-a întrebat pe toţi: "Iastele cu voia tuturor să le fie domn?", ei cu toţii au strigat într-un glas: "În mulţi ani de la Dumnezeu să ne domneşti", cum ne informează cronicarul Grigore Ureche. Astfel, a început o domnie glorioasă de 47 de ani şi 3 luni a unui domn nepereche în istoria românilor prin realizările remarcabile în politica internă, în relaţiile cu statele vecine, în lupta dusă pentru apărarea ţării. Acelaşi cronicar, Grigore Ureche, îl prezintă astfel pe Ştefan: "Era un om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu se îndepărteze şi pentru aceea rar război de nu biruia, şi unde ne biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, ci ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor". Ştefan cel Mare rămâne pentru români un domn admirat şi respectat pentru muncă, pentru dăruire, pentru talentul său militar, pentru iscusinţa diplomatică, pentru modul cum a ştiut să conducă destinele unei ţări mici, "aşezată în calea răutăţilor", cum afirma acelaşi Grigore Ureche. Conducătorul unei ţări mici, el a devenit mare prin modul cum a ştiut să dirijeze atât politica sa internă, cât şi, mai ales, cea externă, dovedindu-se un conducător genial, fiind omul potrivit la locul potrivit, dacă ne raportăm la marile sale victorii repurtate contra Sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în mai 1453, la victoria contra Regelui Matei Corvin, socotit cel mai valoros rege al Ungariei medievale, la victoria contra Regelui Poloniei, Ioan Albert, din Codrii Cosminului, din octombrie 1497. Conştient ce înseamnă ţara sa pentru Europa în lupta contra turcilor de religie islamică, Ştefan, în scrisoarea sa adresată la 25 ianuarie 1475 principilor europeni, după marea victorie de la Vaslui, afirma: "Dar dacă, ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie, iar noi făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinităţii, noi, cu capul nostru!" Iată, acest domn al unei ţărişoare de la marginea Europei şi a creştinătăţii, avea o vedere deosebită despre rolul ţării sale şi era conştient că luptând pentru apărarea micuţei sale patrii el luptă şi se sacrifică pentru salvarea Europei şi a creştinătăţii. Cât de valabilă este şi astăzi această gândire a marelui domn, s-a dovedit a fi şi un vizionar pentru viitor! Ştefan cel Mare a ridicat Moldova, pe care o numea "Poarta Creştinătăţii", la un prestigiu pe care nu l-a mai avut niciodată, iar victoriile sale militare, prin care a oprit pătrunderea în Europa a turcilor musulmani, au avut un răsunet european, făcând ca cei ce conduceau destinele bătrânului continent în acea vreme: regii Ungariei şi Poloniei, dogele Veneţiei, Papa de la Roma, cronicarii şi istoricii vremii, să-l elogieze şi să-l denumească "apărătorul şi eroul creştinătăţii". Cum să nu fii mişcat până în adâncul sufletului, când afli despre modul cum era văzut marele nostru înaintaş de mari ai timpului! Cronicarul contemporan cu Ştefan, polonezul Jan Glugosz, exclama: "O, ce bărbat demn de admiraţie, cu nimic mai prejos ca eroicii principi pe care îi admirăm atât, care în zilele noastre a repurtat o victorie atât de strălucită asupra turcilor, primul între principii din lume!" La rândul său, Papa Sixt al IV-lea îi scria cu admiraţie lui Ştefan următoarele: "Faptele pe care le-ai îndeplinit până acum cu atâta înţelepciune şi vitejie împotriva necredincioşilor turci, duşmanii noştri comuni, au adăugat numelui tău atâta strălucire încât toţi vorbesc de tine şi te laudă în mod unanim!" Dintr-un raport adresat dogelui Veneţiei de medicul Muriano, cel care l-a operat pe Ştefan şi a fost prezent la ultimele momente din viaţa marelui domnitor, aflăm ultimele cuvinte, rostite pe patul de moarte, ale ilustrului moldovean: "De când sunt domn al acestei ţări am dat 36 de bătălii, din care, în 34 am învins şi în 2 am pierdut!" Care principe, ne întrebăm, şi nu numai român, mai poate vorbi de un asemenea impresionant palmares? Istoria faptelor măreţe săvârşite de Ştefan cel Mare în lunga şi glorioasa sa domnie se află, pe lângă scrierea lor în cronici şi în anale, şi în zidurile celor 44 de biserici şi mănăstiri ridicate în întreaga Moldovă pentru a mulţumi lui Dumnezeu că a salvat ţara de pericole. Faptele lui s-au transmis din generaţie în generaţie, din gură în gură, intrând în legende, în poezii populare, în povestiri istorice. Gândirea politică a marelui domn este uimitor de valabilă şi astăzi, când noi, urmaşii marelui domn, luptăm de fapt pentru realizarea a ceea ce a dorit marele nostru înaintaş: unitatea românilor, intrarea în marea familie a popoarelor europene, pentru care Ştefan luptase şi pe care o apărase, primind titlul de "Atlet al lui Hristos". Suntem datori faţă de marele Ştefan să fim la înălţimea aspiraţiilor sale, să acţionăm unitar, energic şi hotărât, cum a făcut el pentru intrarea şi integrarea noastră în marea familie europeană. Acum, când comemorăm 500 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui Ştefan, poate cel mai mare conducător pe care l-au dat românii vreodată, să lăsăm gândurile şi sentimentele noastre să vibreze alături de cronicarul Grigore Ureche, şi el emoţionat în urmă cu cinci veacuri: "Îngropat-au pe Ştefan Vodă în Mănăstirea Putna, cu multă jale şi plângere a tuturor locuitorilor ţării, când plângeau toţi ca după un părinte al lor, că cunoşteau toţi că li se aduce mult bine şi apărarea, că după moartea lui îi ziceau Sfântul Ştefan Vodă". Mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Nemeth Csaba: Domnule prim-ministru, Domnilor miniştri, Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, Ştefan cel Mare a fost, fără îndoială, cea mai puternică personalitate dată de poporul român în secolul al XV-lea. "Gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase", după Nicolae Iorga, înţelegând just cerinţele epocii sale, ale societăţii europene a vremii şi sprijinându-se pe păturile cele mai numeroase şi mai sănătoase ale ţării, el a restabilit ordinea în interior, a luat măsuri pentru funcţionarea normală a vămilor şi pentru strângerea dărilor, măsuri ce au influenţat pozitiv dezvoltarea economică a ţării, a realizat mari progrese pe calea centralizării statului, în întărirea capacităţii de apărare a Moldovei. Urmând ca scop principal asigurarea independenţei, libertăţii şi ridicării ţării, în politica externă a Moldovei din acel timp se disting mai multe etape, în fiecare dintre ele voievodul căutând realizarea unor obiective precise. O domnie atât de lungă precum a Voievodului Ştefan, între anii 1457-1504, comportă repetate evaluări ale relaţiilor internaţionale aflate într-o mişcare perpetuă. În principal, Moldova şi-a modelat atitudinea în funcţie de poziţia Poloniei, Ungariei şi a Imperiului Otoman, fiecare dintre ele exprimându-se în funcţie de reacţia celorlalte puteri. Caracteristica gândirii politice a lui Ştefan a fost că a urmărit perseverent să nu se confrunte cu doi duşmani deodată. Consecvent acestui principiu, într-o primă parte a domniei a păstrat relaţiile cu Imperiul Otoman, inclusiv prin plata tributului, a pus capăt raporturilor de vasalitate cu Ungaria, a înlăturat suzeranitatea maghiară, prin acceptarea celei poloneze. Rivalitatea pentru Chilia, cetate pierdută în 1448 în favoarea Ungariei şi ocuparea acesteia de către Ştefan, la 26 ianuarie 1465, a determinat o deteriorare constantă a raporturilor moldo-ungare în anii 1465-1467 şi a dus la campania Regelui Ungariei în Moldova, la lupta de noapte din 14-15 decembrie 1467, de la Baia. În anii care au urmat acestor evenimente, s-au statornicit raporturi de bună vecinătate între Moldova şi Ungaria, mai ales că cele două ţări aveau interese comune: lupta împotriva pericolului otoman, lupta pentru apărarea Europei şi a creştinismului. În marile războaie de apărare împotriva Imperiului Otoman, în luptele de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, şi de la Valea Albă, la 25 iulie 1476, s-au manifestat pe deplin calităţile de conducător de oşti ale voievodului. După cronicarul polonez Wapowski, a fost "un om vrednic, iscusit şi războinic norocos. Ştefan a fost înzestrat cu virtuţi de erou, aşa încât, pe drept cuvânt, merită să fie socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războiului". În acest context, trebuie menţionat că apelurile către marile puteri creştine în ceasul de cumpănă imediat premergător acestor lupte nu au găsit ecoul solicitat. În sprijinul său au venit doar 5.000 de secui şi 1.800 de alţi ardeleni. Luptele grele lângă Lacul Cătlăbuga şi Scheia, din 1485, respectiv 1486, l-au convins probabil pe Ştefan că în noile condiţii relaţiile permanent ostile trebuie înlocuite cu înţelegerea şi pacea. În 1503, cele două ţări române extracarpatice erau incluse în tratatul încheiat de Ungaria cu Poarta. Potrivit acestor reglementări, obligaţiile lor se limitau doar la plata tributului, cea mai bună poziţie în raporturile cu Imperiul Otoman, la capătul a aproape un secol de lupte. După pacea cu turcii, Ştefan a încheiat în 1489 un nou tratat cu Ungaria. Un alt succes al diplomaţiei moldovene a fost, la sfârşitul vieţii şi domniei lui Ştefan, Tratatul cu Polonia din 12 iulie 1499, încheiat la 2 ani după victoria asupra armatei poloneze la Codrii Cosminului, care consfinţea încetarea oricărei forme de vasalitate. La sfârşitul unei vieţi şi domnii închinate apărării valorilor culturii şi civilizaţiei europene, ale creştinismului, la 2 iulie 1504, la moartea sa, Voievodul Ştefan lasă urmaşilor o Moldovă prosperă, stabilă, cunoscută şi recunoscută de ţările vechiului continent. Mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
|
|
|
Domnul Gheorghe Firczak: Domnilor preşedinţi, Domnule prim-ministru, Înalt Preasfinţia Voastră, Eminenţa Voastră, Doamnelor şi domnilor miniştri, Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi, Domnia lui Ştefan cel Mare este o pagină glorioasă a istoriei românilor. Voievodul pe care îl comemorăm în acest an a fost cel mai de seamă descendent al descălecătorilor maramureşeni ai Ţării Moldovei, pe linie paternă, şi al unei familii boiereşti de origine munteană, pe linie maternă. Asociat la domnie de tatăl său, Voievodul Bogdan al II-lea, poartă acelaşi titlu cu părintele său încă din timpul vieţii acestuia. Semnificaţia domniei sale, explicată cel mai adesea prin numărul mare de ani petrecuţi în fruntea ţării sau prin şirul de victorii obţinute în luptele cu diferiţii inamici ai Moldovei, este, credem noi, cel mai bine subliniată de vocaţia europeană a politicii sale. Dacă Mircea cel Bătrân şi Iancu de Hunedoara deschid calea colaborării cu diverse forţe europene, Ştefan este cel care aduce în atenţia Europei importanţa geostrategică a voievodatelor româneşti, rolul pe care acestea îl pot juca în apărarea identităţii europene în faţa pericolului otoman. De altfel, între politica internă şi cea externă a marelui voievod există o legătură organică. Întreaga Europă, într-un fel sau altul, în secolul al XV-lea, încerca întărirea puterii centrale a suveranului ca premisă absolută necesară pentru centralizarea statelor feudale. Nici un alt voievod nu a reuşit în aceeaşi măsură ca Ştefan cel Mare să impună autoritatea sa ca suport al existenţei statale, şi nu ca o exprimare a unei puteri personale nemăsurate. Consolidarea poziţiei sale s-a realizat prin promovarea în dregătorii a unor homines novi, proveniţi din boierimea mijlocie şi mică, în unele cazuri chiar din ţărănimea liberă. În acest fel, Moldova, în anii domniei sale, nu a fost periclitată de tendinţele centrifuge ale marii boierimi. Astfel, ţara a fost pregătită tot timpul să facă faţă pericolelor externe care o ameninţau din timp în timp. În plan extern, Moldova lui Ştefan a fost nevoită să reziste unor presiuni exercitate de trei ţări puternice: Polonia, Ungaria şi nu în ultimul rând Imperiul Otoman. A ştiut cu abilitate să exploateze contradicţiile dintre acestea, în aşa fel încât Moldova să-şi menţină independenţa, chiar dacă temporar a trebuit să recunoască succesiv suzeranitatea polonă şi otomană. Victoriile sale pe câmpul de luptă reprezintă pentru istoria românească acea pagină glorioasă care ne arată că adeseori diplomaţia trebuia să fie înlocuită cu fermitatea reprezentată de lupta armată. Personalitatea sa covârşitoare a constituit un exemplu pentru conştiinţa publică românească, contribuind avant-la-lettre la concretizarea unui spirit civic românesc, manifestat la superlativ, cel puţin în plan ideadic. Subsumată imperativelor vremii, domnia lui Ştefan cel Mare se constituie într-o formă superioară de manifestare a intereselor româneşti la acea dată. La sfârşitul îndelungatei sale domnii, cu preţul a numeroase lupte şi războaie, dar şi cu ajutorul diplomaţiei, a lăsat Moldovei un statut internaţional cu mult superior celui de la începutul domniei sale. Calităţile marelui voievod sunt cunoscute şi din caracterizările făcute chiar de inamici. Cronicarul turc Mehmet Mesri menţionează victoriile obţinute în luptele cu Soliman Paşa şi Matei Corvinul. Interesant este de subliniat că epitetul "cel Mare" se consolidează în conştiinţa românească printr-o aprecere a Regelui Poloniei Sigismund I, care, la 3 februarie 1531 (deci, după aproape trei decenii de la trecerea în eternitate a voievodului), îl caracterizează într-o epistolă: "Stephanus ille Magnus". Un alt cronicar polonez, Martin Kromer, repetă mai târziu această caracterizare, preluată ulterior şi de bine cunoscutul cronicar polonez Glugosz. Ambii au fost impresionaţi de felul în care i-a învins pe turci. Din şirul aprecierilor superlative nu putea lipsi cea a Suveranului Pontif la acea dată, Sixt al IV-lea, care îl caracterizează drept: "Verus cristianae fidei atletam". Astăzi şi întotdeauna, noi, minorităţile naţionale, ca cetăţeni ai României, îl omagiem pe domnul Moldovei Ştefan cel Mare. În diverse momente ale istoriei a avut multiple contacte cu polonezi şi maghiari, turci, tătari, ruşi sau ruteni, cel mai adesea conflictuale, dar de multe ori şi paşnice. Ele fac parte din tezaurul comun de convieţuire de-a lungul secolelor, fiind astăzi pentru noi un îndemn pentru o relaţie de colaborare, preţuire şi respect reciproc, atât interetnic, cât, mai ales, interuman. Acestea sunt sensurile ample ale celebrului dicton herodotian, mult mai bine cunoscut în varianta sa latină: "Historia magistra vitem". Evident că Europa de astăzi este cu totul alta decât cea a secolelor anterior, dar pentru a ajunge aici a fost nevoie de o imensă acumulare de experienţă, în primul rând politică. În aceasta se integrează, în mod evident, şi glorioasa domnie a lui Ştefan cel Mare. Vă mulţumesc. (Aplauze.)
|
|
