Dezbateri parlamentare

Şedinţa începe la ora 9,25.

Lucrările sunt conduse de domnul senator Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului şi de domnul deputat Adrian Năstase, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistaţi de doamna senator Paula Ivănescu, secretar al Senatului şi de domnul deputat Gelil Eserghep, secretar al Camerei Deputaţilor.

Domnul Adrian Năstase:

Vă rog să vă ocupaţi locurile.

Am o rugăminte către reporterii de televiziune să nu mai intre în sală. Vă rog insistent să luaţi interviuri pe culoar afară, nu în interiorul sălii.

(se intonează Imnul de stat al României)

Domnul Adrian Năstase:

Stimaţi membri ai Guvernului,

Distinşi invitaţi,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Reuniunea solemnă de astăzi marchează un moment important în istoria ţării, 16 ani de la declanşarea Revoluţiei române din Decembrie 1989.

Reuniunea pe care o dedicăm astăzi revoluţiei este un prilej de aniversare a victoriei obţinute cu sacrificii, dar şi una de recunoştinţă faţă de cei care s-au jertfit, făcând posibilă această victorie, martirii şi eroii Revoluţiei române.

Despre această revoluţie s-a vorbit şi s-a scris în fel şi chip, că n-a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat sau un complot, că a fost o revoluţie, dar a fost furată, a fost o revoltă populară de pe urma căreia unii au profitat şi au confiscat-o şi multe altele.

Ceea ce este însă cert şi necontestat este - cred - faptul că acele evenimente dramatice au pus capăt regimului totalitar opresiv, importat şi impus poporului român şi au permis declanşarea unui proces de renaştere a instituţiilor democratice, de reformă economică, de recunoaştere şi de respectare a drepturilor omului, precum şi de revenire a ţării în rândul comunităţii statelor civilizate europene.

Alegerile libere, elaborarea unei noi constituţii democratice şi adoptarea ei prin referendum, alternanţa la putere, intrarea ţării în Alianţa Nord-Atlantică, procesul de aderare a ţării la Uniunea Europeană, intrat în etapa sa finală, sunt doar câteva din reperele care marchează fizionomia societăţii româneşti şi care au fost posibile datorită Revoluţiei din Decembrie 1989.

Sesiunea solemnă de astăzi a Parlamentului se constituie într-un semn de respect şi de omagiere a unuia dintre cele mai mari acte de curaj naţional din istoria României, care a deschis calea modernizării societăţii româneşti şi, totodată, a încrederii în viitorul ţării, în progresul ei politic, economic şi social.

În memoria celor care şi-au jertfit viaţa, martirii Revoluţiei române, vă rog să păstrăm un moment de reculegere.

(se păstrează un moment de reculegere)

Domnul Adrian Năstase:

Stimaţi colegi, Birourile permanente ale celor două Camere, împreună cu liderii grupurilor parlamentare, au stabilit ca, în cadrul lucrărilor să ia cuvântul câte un reprezentant al grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi Senat.

Îl invit la cuvânt pe domnul senator Răzvan Theodorescu, din partea Grupurilor parlamentare ale PSD.

Domnule senator, aveţi cuvântul !

Domnul Răzvan Theodorescu:

Domnilor preşedinţi ai Senatului şi ai Camerei Deputaţilor,

Onoraţi membri ai Guvernului,

Înalt Prea-Sfinţia Voastră,

Stimaţi colegi parlamentari,

Doamnelor şi domnilor,

S-a adăugat încă un an deceniului şi jumătate care a trecut de la admirabila zi de vineri, 22 decembrie 1989, Ziua libertăţii României, aşa cum a fost ea proclamată cu 3 ani în urmă, printr-o lege specială pe care, din păcate, mulţi o ignoră sau o uită, dar pe care Parlamentul ţării, spre cinstea sa, o readuce în conştiinţa naţiunii.

Este, uneori, greu, este împovărător de-a dreptul pentru unii să fie contemporani cu un mare eveniment, cu unul crucial în cazul nostru pentru că nimic din ce este în juru-ne, în viaţa politică, în aceea socială, în aceea a spiritului nu ar arăta că astăzi, dacă acea zi a libertăţii nu s-ar fi petrecut aievea, cu jertfele sale de peste 1000 de morţi, cu entuziasmele, cu jubilaţiile, cu exaltările sale fireşti.

Dacă noi toţi suntem astăzi, aici, ceea ce suntem, adică reprezentanţi liber aleşi ai poporului întreg, o datorăm integral acestei preschimbări, iar faptul că am trăit-o într-o zi fără pereche a vieţii noastre rămâne, probabil, cel mai mare eveniment istoric din biografia fiecăruia dintre noi.

Trecem grăbiţi, în firescul curgerii timpului, pe lângă locuri care, acum 16 ani, erau în flăcări sau stropite cu sânge. Unii, mai isteţi, când nu sunt foarte frustraţi, fac încă scenarii, sacrifică din plin teoriei conspiraţiei, descoperă inamici fără nume şi fără chip, neputând să admită că mizeria, frigul, foamea, opreliştile de tot felul pe care generaţia noastră, omeneşte, le cam uită, pe care copiii noştri abia şi le amintesc, au scos în stradă un popor mult prea răbdător.

După pilda şi jertfa Timişoarei, vă reamintesc - o ştiţi cu toţii - că, printr-o potrivire fericită, şedinţa noastră comună are loc în ziua şi spre ceasurile la care, acum 16 ani, oraşul de pe Bega era primul oraş liber din România, locuitorii Lugojului, ai Aradului, ai Clujului, ai Sibiului, în fine, cei ai Bucureştiului au început revolta. Muncitorimea marilor platforme înainte de toate şi tineretul care a stat mereu în faţă, o subliniez şi ca social-democrat şi ca profesor al tinerei generaţii, au născut acea atmosferă insurecţională anticeauşistă, în primele ore, devenită imediat anticomunistă, din care s-a recrutat grupul de lideri veniţi mai mult sau mai puţin din stradă, ce a reuşit, relativ spontan, la Televiziune, în balconul fostului comitet central, la Ministerul Apărării Naţionale, să organizeze haosul, un haos firesc în acele momente, şi să elaboreze, după câteva ore, în târziul serii de 22 decembrie, acel faimos comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, în 10 puncte, prim semn al victoriei revoluţiei care a abolit, prin chiar conţinutul său, vechile structuri ale României totalitare.

Comunicatul a rămas, fără doar şi poate, documentul de bază al aceleiaşi revoluţii, platforma pe care s-a ridicat mai apoi, cu multe greutăţi, dar şi cu multe satisfacţii, edificiul României post-decembriste. Spun post-decembriste şi nu post-revoluţionare pentru că, în concepţia mea - dar toate acestea sunt încă teme de cercetare teoretică viitoare - revoluţia s-a încheiat în câteva etape. După omologarea câştigurilor sale prin primele alegeri libere din 20 mai 1990, legitimare largă naţională a noii puteri, după legitimarea sa revoluţionară care fusese însăşi crearea CFSN la 22 decembrie şi, mai apoi, la finele anului 1991, odată cu votarea Constituţiei, dacă nu cumva - repet, este o temă de cercetare - chiar în toamna 1992, cu primele alegeri ce au avut loc după adoptarea legii fundamentale.

În ce măsură punctele comunicatului din 22 decembrie, acum 16 ani, erau deziderate ale întregii noastre naţiuni o arată însăşi împrejurarea că o seamă de alte documente programatice, prezentate în acea zi de grupuri sociale sau profesionale constituite ad-hoc, ele au fost 4 sau 5, iar doleanţele lor sunt păstrate pe banda audio a primei zile de transmisie live a Televiziunii Române sau, anterior, proclamaţia Frontului Democrat Român din Timişoara, conţineau cam aceleaşi deziderate, ceea ce şi explică largul consens creat în prima clipă a impetuoasei mişcări, chiar dacă, într-a doua sau într-a treia clipă, acelaşi consens a început a fi sfărâmat, contestările au început să fie auzite, indicând renaşterea unei democraţii româneşti, gălăgioase, superficiale şi destructurante, dar purtând germenii unei viitoare construcţii, mai calme, mai profunde, cum este - să sperăm - aceea a anilor noştri.

Pluripartitismul susţinut la punctul 1 al acelei platforme a devenit, în câteva săptămâni după 22 decembrie, o marcă naţională, cu cele peste 200 de formaţiuni politice din iarna şi primăvara 1990, de care ne aducem aminte zâmbind şi, poate, melancolici sau cu duioşie, dar pe care, istoriceşte, o înţelegem după 51 de ani de stăpânire a partidului unic.

Alegerile libere, preconizate la punctul 2, au devenit o bună şi solidă tradiţie pe acest meridian care a învăţat repede lecţia democraţiei. Atât de repede şi atât de adânc încât, însetaţi de schimbare perpetuă, după aproape o jumătate de veac de imobilitate politică, românii au aplicat-o eclatant în 1996, în 2000 şi în 2004, când partidul sau coaliţia aflate la guvernare au pierdut fără excepţie în cursa electorală. A fost cel mai spectaculos test de democraţie, dincolo de care orice comentariu e de prisos.

Separarea puterilor în stat, restructurarea economiei - alte puncte ale comunicatului către ţară - au fost, în linii generale, câştiguri ale acestor ani. Libertatea presei este absolută, doar condiţionarea sa economică este relativă şi fluctuantă, cu consecinţele deontologice pe care le constatăm zilnic. Libertatea minorităţilor etnice şi egalitatea lor cu majoritatea românească au făcut din ţara noastră un etalon indiscutabil, iar integrarea în Europa unită, spre a relua aidoma enunţul punctului 9 din comunicat, reprezintă o constantă a demersului tuturor guvernelor, de stânga sau de dreapta, din ultimul deceniu.

Trebuie reamintit mereu că mişcarea revoluţionară românească din decembrie 1989, pornită dintr-o revoltă transformată într-o revoluţie, se cere integrată contextului central şi est-european, unde noi am cunoscut singura răsturnare violentă, sângeroasă a regimului comunist, pentru că noi trăisem cea mai cumplită dictatură de esenţă neo-stalinistă, cu adieri extrem-orientale în anii 1970-80, pentru că noi singuri fusesem lipsiţi de o zodie a reformelor după părelnicul liberalism al anilor '60, repede uitat, pentru că numai noi nu aveam un nucleu de societate civilă care să asigure o tranziţie negociată, ca în Polonia, solidarităţii. Aceasta în timp ce paternalismul tradiţional al istoriei noastre moderne s-a preschimbat iute în totalitarismul ce ne-a fost impus fără crâcnire.

După cum am mai spus-o, în spiritul unei durate lungi a istoriei, momentul de acum 16 ani a fost cel de al doilea moment fast din secolul ce abia s-a încheiat, după Marea Unire din 1918, a cărei Rezoluţie în 9 puncte de la 1 Decembrie, zi devenită naţională, aşa cum 22 a devenit Ziua libertăţii naţionale, a fost, în fapt, programul României unite şi mari, spre a relua textul documentului de sorginte transilvană. Cele două evenimente şi cele două documente, separate în timp de 7 decenii de istorie dramatică, au fost cruciale pentru posteritatea lor, mai ales pentru aceea imediată, de circa un deceniu, ceea ce se cere subliniat cu luare aminte.

Revenind la celebrarea noastră de astăzi mai trebuie spus că există subiecte ce-şi aşteaptă încă investigarea, ceea ce nu trebuie nici să mire, nici să şocheze. Voi aminti, doar cu titlu de exemplu, că, la două secole de la revoluţia franceză, investigaţiile bicentenarului din 1989 au prilejuit reevaluări esenţiale, deşi înţelegem foarte bine dorinţa unor compatrioţi de a şti cât mai iute şi cât mai precis aşa-numitele adevăruri ale revoluţiei.

Este sigur că numai cineva care a privit revoluţia la televizor, bine adăpostit în casa sa şi care, mort de frică în vremea dictaturii, a prins glas după aceea, a putut să strige încolo şi încoace acuza că Televiziunea şi Radioul ar fi incitat, chemând pe români în stradă. Ştim că prezenţa civililor alături de militari era o dorinţă unanimă a acelor ceasuri, o idee clar exprimată de corpul ofiţeresc şi de soldaţi care vroiau să-şi aibă alături concetăţenii, îmbărbătându-se reciproc. Este sigur, iarăşi, că numai nişte persoane iresponsabile sau, eventual, labile psihic pot învinui pe liderii momentului sau pe gazetarii din aceeaşi televiziune că au incitat. Istoria tuturor revoluţiilor a fost traversată de asemenea chemări şi va trebui, fără polemici inutile, să recunoaştem că numai în România s-a putut aluneca în plasa ridicolului absolut, propunându-se chemarea în justiţie a Revoluţiei.

Să ne amintim, dimpotrivă, cu recunoştinţă, de prestaţia Televiziunii şi a Radioului, triplul rol, de informare, de apărare şi de coagulare naţională al instituţiei din Pangratti şi Dorobanţi a fost salutat ca atare în întreaga lume. Emisiunea de aproape 5 zile şi 5 nopţi în direct fiind socotită un record mediatic care a depăşit în amploare, prefaţându-le, transmiterea războiului din Golf, a puciului de la Moscova şi chiar a atacării New-York-ului, spun teoreticienii televiziunii.

Este adevărat, trebuie adăugat că stăruie încă neclarităţi privitoare la evenimente de acum 16 ani. În ceea ce priveşte rolul armatei după ordinul de intrare în cazărmi, rolul unor trupe de securitate, diferitele aspecte ale represiunii până la orele 12,08 când Ceauşescu a fugit sau în legătură cu foarte controversata zi de 14 decembrie la Iaşi, pentru care ipotezele pendulează între extreme nepermis de mult. Va fi misiunea nou-creatului Institut al Revoluţiei Române, ce-şi va inaugura mâine activitatea ştiinţifică, printr-o sesiune găzduită chiar aici, în Palatul Parlamentului, de a clarifica istoria fenomenului care rămâne, oricum, evenimentul fondator al devenirii noastre actuale.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, o ultimă observaţie ce aparţine unui om ce se îndeletniceşte şi cu istoria, practicând şi politica. Dacă, aşa cum era firesc, prin întinerirea progresivă a clasei noastre politice, în ultimii ani, ponderea participanţilor direct la Revoluţie, ajunşi în structurile de putere, a scăzut vizibil - şi era normal să fie aşa - cu începere din decembrie 2004, pentru întâia oară, două instituţii fundamentale, Preşedinţia şi Guvernul, nu mai au vreo legătură ombilicală cu zilele Revoluţiei, alta decât contemporaneitatea fizică. Este un dat obiectiv şi plin de interes.

În cea de a treia instituţie fundamentală în schimb, la noi, în Parlament, câţiva deputaţi şi câţiva senatori au, în biografia lor, episodul participării la Revoluţie, uneori în condiţii foarte dramatice precum cele de la baricada de la Intercontinental sau dinăuntrul CC-ului, din blocul turn al Televiziunii sau din Studiourile 4 şi 5, mărturiile lor fiind, nu o dată, revelatoare.

O epocă nouă se deschide, aşadar, de un an încoace, în ceea ce priveşte raportarea la revoluţie a conducătorilor României, a noii clase politice de toate culorile, iar următorul ciclu electoral va adânci evident fenomenul. S-ar putea chiar ca, fără părtiniri, fără acrimonii, fără nostalgii, o calmă şi chiar rece detaşare pe care generaţia mea nu o poate avea mereu, să fie benefică studierii Revoluţiei, ca un fapt de istorie mai îndepărtată care, indirect, şi-a avut ecoul în viitor.

Va rămâne, mereu însă, amintirea celor care au murit pentru un ideal, va stărui prezenţa întristată a urmaşilor lor, a celor mutilaţi, a celor dezamăgiţi, a unui segment de societate românească pe a cărui durere s-a înălţat, uneori, destinul nostru. Acestui segment i se cuvine mereu respectul şi omagiul nostru individual şi colectiv.

Vă mulţumesc pentru atenţie. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Crin Antonescu, din partea Grupurilor parlamentare PNL.

Domnule deputat, aveţi cuvântul.

Domnul George Crin Laurenţiu Antonescu:

Mulţumesc.

Monseniore,

Domnilor preşedinţi ai Camerelor,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

De 16 ani, evocăm, analizăm şi comemorăm, nu doar în Parlament, dar mai ales cu prilejul acestor zile, care vin şi se adaugă, an de an, la ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989.

Istorici adevăraţi sau doar numeroşi chibiţi ai istoriei elaborează ipoteze, discută despre revoluţie, lovitură de stat, loviluţie şi, poate, fiecare cu îndreptăţirea lui.

Eu nu ştiu exact ce au făcut, în acele zile, securitatea, CIA, KGB, alte servicii vecine. Probabil că n-au stat cu mâinile în sân, dar nu ştiu exact şi în acest moment sau cu acest prilej vă mărturisesc că nici nu mă interesează. Revoluţie sau nu, lovitură de stat sau nu, revoltă populară sau nu, amestec străin sau nu, există un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta şi care pentru mine şi pentru noi, sper, toţi, este adevărul esenţial şi semnificativ al acelor zile şi anume acela că nişte oameni au murit pentru libertate. Acei oameni au murit pentru că au existat atunci, în România, instituţii criminale, conducători criminali, ordine criminale şi executanţi criminali. Acest lucru nu poate fi uitat, chiar dacă nu toţi dintre aceşti criminali şi-au primit măcar pedeapsa de a fi calificaţi ca atare.

Dar acei oameni au murit şi pentru că doreau libertate. N-am să fiu de acord, chiar dacă ei vor fi milioane, cu acei compatrioţi care, având norocul de a supravieţui - şi norocul şi-l mai face şi omul - cu aici compatrioţi care, luând libertatea de la televizor şi făcând revoluţia cu voie de la stăpânire, vor continua să spună că acei oameni au murit din întâmplare sau mai rău, că au murit degeaba. N-au murit degeaba, au murit, aşa cum cred şi aşa cum spun, pentru libertate.

Între noi, supravieţuitorii, libertatea nu este corn şi nu e lapte, nu e nici portocală, nu-i de stânga, nu-i de dreapta. Libertatea nu-i o fantasmă, nu-i o iluzie, nu-i un slogan electoral, deşi îl folosim adeseori. Libertatea este vie, se simte, se câştigă, se pierde, se apără. Pentru libertate se trăieşte, pentru libertate se moare. Libertatea este lucrul cel mai de preţ pe care-l avem pentru că este semnul, urma, chipul lui Dumnezeu în om şi aceşti oameni au murit pentru libertate şi sângele lor s-a făcut istoria României. Şi, dacă uităm sau ne batem joc de sângele lor, ne batem joc de istoria României şi alta nu avem.

Pentru cei care - cum spunea distinsul meu antevorbitor - am fost contemporani adulţi cu acest eveniment, este de neuitat că şi noi suntem, într-o măsură sau alta, vinovaţi de moartea acestor oameni, de câte ori am tăcut, de câte ori am fost laşi, de câte ori ne-a fost frică de propria noastră libertate. I-am ucis şi noi puţin şi moartea lor ar fi trebuit să ne mântuie şi pe noi puţin. Astăzi, de câte ori suntem din nou laşi, de câte ori n-avem curajul să ne exercităm libertatea - şi acum nu mai avem nici o scuză - de câte ori îi alungăm în uitare, derizoriu sau cinism, îi ucidem din nou.

Românii au proverbe extraordinar de frumoase, bogate, calde, adânci, dar sunt două proverbe de care mi-e ruşine şi pe care nu pot să le sufăr: "Capul ce se pleacă sabia nu-l taie" şi "Fă-te frate cu Dracu până treci puntea". Capul ce se pleacă se taie singur, şi făcându-te frate cu Dracu, treci puntea doar către Iad. Am ţinut capul plecat prea mult şi uneori mai continuăm să-l ţinem şi ne facem frate cu Dracu prea adesea. Pentru că am ţinut capul plecat, sabia a tăiat capetele lor şi pentru că ne-am făcut frate cu Dracu, am fost singura ţară din Europa care s-a scăldat în sânge pentru a avea puţină libertate.

Să nu uităm niciodată acest lucru pentru că eu cred că-i vom mai întâlni. Dumneavoastră puteţi crede altceva. Eu cred că-i vom mai întâlni şi atunci când îi vom mai întâlni pe ei, tineri, căci ei nu vor îmbătrâni niciodată, s-ar putea ca unora dintre noi să ne fie atunci nesfârşită şi veşnică ruşine.

Dumnezeu să-i odihnească pe cei duşi întru veşnică tinereţe şi să ne învrednicească şi pe noi într-o mai mare măsură de harul incomparabil al libertăţii. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul în continuare domnul deputat Romeo Raicu, din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Democrat. Va urma domnul deputat Dragoş Dumitriu, din partea Grupurilor parlamentare ale PRM.

Domnul Romeo Marius Raicu:

Domnilor preşedinţi,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Stimaţi colegi şi invitaţi,

Fraţi revoluţionari,

Aniversăm, astăzi, 16 ani de la acel moment din istoria României pe care eu îl consider, alături de Războiul de independenţă din 1877 şi Unirea de la 1 Decembrie 1918, momentul de referinţă cel mai important pentru istoria României din ultima sută de ani, din ultima peste 100 de ani, moment ce a schimbat decisiv şi ireversibil sensul istoriei noastre naţionale şi anume Revoluţia română din Decembrie 1989.

A început la Timişoara, pe 16 decembrie 1989, cu sufletele în palmă, oferite senin spre sacrificiul suprem. În 17 decembrie, Ceauşescu a dat ordin să se tragă şi au apărut primii morţi şi răniţi. În 20 decembrie 1989, exact acum 16 ani, armata a fraternizat cu revoluţionarii şi Timişoara s-a proclamat primul oraş liber de dictatură comunistă, iar, în Piaţa Operei, s-a strigat "Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!", "Veniţi, veniţi cu noi!", "Jos comunismul!". În 21 decembrie 1989, în faţa Hotelului Intercontinental, zeci de tineri, într-o îndepărtare bruscă şi totală de ceea ce caracterizase România ultimilor 45 de ani - frică, laşitate, oportunism sau credinţa oarbă într-un sistem găunos şi urât, cum era comunismul - au scris una dintre cele mai frumoase pagini de eroism din istoria României, singura din ultimii 70 de ani.

Am fost acolo, am fost cu ei, acolo, senini şi curaţi, uniţi de un crez comun, că se poate să fim liberi şi în România, uitând teama în care fusesem crescuţi şi educaţi de părinţii noştri, pe o baricadă însângerată desprinsă dintr-o lecţie despre revoluţia franceză. În aşteptarea părinţilor noştri, se scanda, în acele momente, "Noi suntem copiii voştri! Unde sunt părinţii noştri ? Să vină muncitorii!". Sub asediul blindatelor şi trupelor speciale, udaţi, bătuţi, împuşcaţi, mutilaţi sau arestaţi, am reuşit ceea ce nimeni nu mai credea: ruperea pentru totdeauna a lanţurilor sclaviei, reaprinderea speranţei pentru o viaţă mai bună, reîntoarcerea României în marea casă a democraţiilor europene.

În acea seară de 21 decembrie, împreună cu Dincă Dumitru, Dan Iosif, Radu Silaghi, Rada Istrate, Mihai Bălăşescu, Cristian Iliescu, Neacşa Vasile, Marin Nicolae şi alţi eroi ai momentului am compus o proclamaţie către ţară care reprezenta cererile noastre, preluate, a doua zi, şi în platforma program a CFSN-ului: demisia lui Ceauşescu, demisia Guvernului condus de Dăscălescu, pluripartitism, alegeri libere, respectarea Cartei drepturilor omului, arestarea şi judecarea celor vinovaţi pentru genocidul comunist, desfiinţarea securităţii, desfiinţarea Partidului Comunist Român, abrogarea Constituţiei comuniste. Această proclamaţie am citit-o, împreună cu Dincă Dumitru, de sus, de pe parchingul de la Intercontinental. Am rezistat până la miezul nopţii, când am fost împrăştiaţi cu tancurile. Au spălat sângele fraţilor noştri cu apă, fără să ştie că apa nu spală păcatele, iar istoria nu i-a mai răbdat. Dumnezeu şi-a întors faţa şi către România.

A doua zi, sute de mii de muncitori, revoltaţi de uciderea copiilor, prietenilor, colegilor, vecinilor sau concetăţenilor lor în noaptea precedentă, sprijiniţi de armata trecută de partea poporului, au ieşit în stradă în toate oraşele ţării, împotriva dictaturii. Iar la Bucureşti, am pătruns în clădirea fostului Comitet central, proclamând din balcon, prin vocea lui Petre Roman, sfârşitul dictaturii.

În noaptea de 21 decembrie, credeam că pentru noi nu va mai exista un mâine, credeam că vom rămâne o pagină vie, o istorie nescrisă, alături de 1977 - Valea Jiului, 1987 - Braşov şi alte momente din istoria nescrisă a luptei anticomuniste. Am crezut că voi rămâne un nume nescris al luptei, am crezut că voi rămâne un nume pe o piatră într-un mormânt, într-un cimitir necunoscut. Dar am avut noroc. Eu am fost dintre cei care au avut noroc, norocul pe care câteva sute de copii şi tineri nu l-au avut, care nu s-au bucurat de zorii libertăţii noastre.

Am văzut, zilele acestea, reportaje la televizor despre copii şi tineri care nu ştiau ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi am simţit o durere în inimă şi am simţit cum copiii aceia de vârsta lor care, nevinovaţi, au murit în 16-22 decembrie şi al căror nume îl găsim pe zidul plângerii din Cimitirul "Eroilor", au fost trădaţi.

Iertaţi-ne, aceşti 16 ani nu au reuşit să şteargă nimic din amintirile pe care le purtăm în suflet despre grozăvia acelor zile şi nopţi şi suferim când constatăm că uitarea s-a aşternut în minţile majorităţii.

Mulţumesc Parlamentului român pentru organizarea acestei şedinţe solemne în onoarea oamenilor care, cu demnitate şi curaj, ne-au redat speranţa.

Eu cred că demnitatea înseamnă curajul de a-ţi da viaţa pentru poporul rău, pentru ţara ta. Să nu uităm acel "Murim, murim, dar liberi vrem să fim!" pe care mii de tineri l-au strigat în noaptea aceea.

Seminţele speranţei semănate în acele nopţi, udate cu sângele revoluţionarilor, au rodit. Procesul de democratizare al României este ireversibil, chiar dacă mai sunt minţi bolnave, nostalgice după vechiul sistem, adică faliment economic, social, politic şi cultural, lipsuri alimentare, penurie la încălzire şi electricitate, standard de viaţă foarte scăzut, distrugerea satului românesc, teroare, frică de a-ţi rosti gândurile cu voce tare, securitate, miliţie, manageri proveniţi din strungari cu "Ştefan Gheorghiu" şi toate nenorocirile "epocii lumină".

Eu nu regret nimic din toate acestea, a fost revoluţie şi nu lovitură de stat. Eu am participat la o revoluţie, o revoluţie făcută de poporul român. A fost o revoluţie anticomunistă, a fost o luptă împotriva celui mai crunt sistem dictatorial din estul Europei.

Plângem morţii şi răniţii Timişoarei. Ne gândim cu pioasă recunoştinţă la morţii, răniţii şi luptătorii Bucureştiului din noaptea de 21 decembrie. Le mulţumim şi îi omagiem pe toţi cei care au fost în stradă în acele zile şi au luptat pentru victoria Revoluţiei.

Noi, cei care am fost atunci în primele rânduri, credem şi astăzi în idealurile revoluţiei, revoluţie care ne-a adus dreptul de a gândi, simţi şi vorbi liber, dreptul de a ne reîntoarce în lumea democrată şi civilizată.

Suntem membri NATO, viitori membri ai Uniunii Europene, suntem un partener serios pentru Statele Unite ale Americii, ceea ce ne-am dorit în ultimii 45 de ani, înainte de 1990. Suntem un pilon de securitate în zona Balcanilor şi a Mării Negre. Avem o democraţie stabilă, probată prin alternanţa la putere după fiecare ciclu electoral. Suntem un Parlament ales liber, pentru prima oară, reprezentanţi cu adevărat ai poporului, suntem singura instituţie ce reprezintă baza solidă a democraţiei în orice stat din lume şi care avem datoria să creăm în această ţară un climat de încredere atât intern, cât şi extern.

Bilanţul confruntărilor care au avut loc în decembrie 1989, indică 1104 morţi şi 3321 răniţi. Să nu uităm niciodată Revoluţia şi eroii săi. Să nu uităm niciodată pe cei care au fost acolo, care puteam să fim un nume pe o piatră, dacă aveam noroc, pentru că alţii care nu au avut noroc, poartă şi astăzi, în corp, gloanţele ucigaşe. Au rămas infirmi şi au rămas în cărucioare; Ingrid, Mugur, Dana şi alţi copii ca ei.

Iar pe cei care ne blamează îi invit în Cimitirul "Eroilor", să citească numele de pe cruci, privind în ochi, în poze, acei copii care au murit pentru ei şi să ne înţeleagă când cerem adevărul, adevărul despre morţii Timişoarei, adevărul despre Revoluţia română, adevărul despre cine a tras în 21 decembrie şi, mai ales, adevărul despre cine a tras după 22 decembrie.

Vă mulţumesc, stimaţi colegi, pentru această ocazie de a vorbi despre Revoluţie, aici, în această citadelă a democraţiei, cucerită cu sângele acelor copii, copiii dumneavoastră.

Şi să nu uităm niciodată cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, rostite în Piaţa San Pietro, în acel decembrie însângerat: "În semn cu totul aparte, binecuvântează Dumnezeule, nobilul pământ al României care sărbătoreşte acest Crăciun în durere, pentru atâtea vieţi tragic pierdute şi în bucuria de a fi aflat drumul libertăţii".

Doamne ajută şi acei copii să nu fi murit degeaba. Mulţumesc. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc domnule deputat.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Dragoş Dumitriu, din partea Grupurilor parlamentare ale PRM.

Se pregăteşte domnul deputat Máté András-Levente, din partea Grupurilor parlamentare ale UDMR.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Dragoş Petre Dumitriu:

Mulţumesc.

Domnilor preşedinţi,

Onorat auditoriu,

Aşa cum am văzut şi am auzit, se obişnuieşte ca, începând cu mijlocul lunii decembrie, să facem tot felul de declaraţii prin care să le mulţumim revoluţionarilor, să le promitem lor, ca şi celorlalţi cetăţeni, că vom face, vom drege, ba chiar vom suferi şi o mutaţie genetică, devenind politicieni europeni ai secolului XXI.

Probabil că mulţi dintre noi îi cred pe români suficient de naivi, ca să mai îngurgiteze asemenea promisiuni. Probabil că se uită faptul că, de fiecare dată, pe 21 decembrie, avem în faţă sau vorbim de nişte oameni care au avut curajul, în 1989, să facă ceea ce 99% din populaţie nu a fost în stare şi că acestor oameni, de fapt, nu le datorăm nimic, în mod special, ceva material, pentru că ei nici nu au cerut şi nu au ieşit în stradă, nu şi-au riscat viaţa pentru aşa ceva. Le datorăm un singur lucru şi anume: adevărul.

Stimaţi colegi,

De 15 ani, de la această tribună nu s-au spus decât câteva adevăruri fundamentale.

Primul ar fi că nimeni nu ştie cine a tras în zilele Revoluţiei, dar că toate comisiile de anchetă şi-au făcut datoria, iar instituţiile de siguranţă ale statului au pus la dispoziţie toate dovezile necesare.

Al doilea adevăr, ar fi că statul român îi cinsteşte pe revoluţionari şi mai ales pe urmaşii eroilor căzuţi în Revoluţie, are grijă de ei, de memoria lor şi nu este adevărat că 90% dintre adolescenţi nu au auzit de Dumitru Dincă, de Nica Leon, iar despre Dan Iosif mulţi ştiu că este un actor care a jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu.

În fine, ultimul dintre adevărurile tradiţionale, să le spunem, de 22 decembrie, se referă la cei care au primit atunci, în primii ani de după 1989, această ţară, intactă, cu tot patrimoniul ei neatins.

Ei bine, din partea acestora ni se spune că suntem încă în tranziţie, că de mare parte din greutăţi, din fericire, am scăpat, prin aceste greutăţi înţelegând: industrie, cooperative, IAS-uri, bănci, petrol, gaze şi alte resurse, urmând ca, în scurt timp, conform unei reclame apărute de curând, să scăpăm şi de puţinul aur care a mai rămas în ţară.

Este clar că nici unul dintre cei care aveau interesul ca România să ajungă ceea ce a ajuns astăzi - şi vezi cele spuse mai înainte - nu avea nevoie să existe în societate spirite libere şi curajoase, ca adevăraţii revoluţionari, pentru că nici unul din cei care au avut interes în a obţine comisioane grase, privatizări pe nimic, retrocedări la scară imensă, nici unul dintre aceştia nu şi-ar fi putut scoate capul, dacă în această ţară ar fi predominat spiritul din decembrie 1989, adică spiritul patriotic, spiritul naţionalist şi de sacrificiu.

De aceea, an de an, se foloseşte orice prilej pentru a discredita adevăraţii revoluţionari. Concret, pe căi subliminale sau chiar căi deschise, imaginea revoluţionarilor a fost stricată, împinsă spre derizoriu şi chiar către limita sociopatiei.

De fapt, este o realitate globală, eroii nu sunt doriţi decât pentru a muri, nicidecum pentru a supravieţui şi a răspândi vreo doză de eroism necontrolabil.

Ce a făcut statul român pentru a-i delimita pe adevăraţii revoluţionari, cei care merită recunoştinţă în cărţile de istorie, de profitorii Revoluţiei ?! Cine mai crede, astăzi, că au existat şi există adevăraţi revoluţionari care nu au cerut nimic, care nu au luat nimic din ceea ce legea le oferea şi că nu toţi revoluţionarii şi-au făcut vile pe Valea Prahovei, precum cei renumiţi mai ales pentru certificatele pe care le-au acordat ?!

Stimaţi colegi,

Teoretic, astăzi, aniversăm Revoluţia şi comemorăm morţii şi eroii Revoluţiei, dar, de fapt, stau şi mă întreb dacă, în această perioadă, nu ar trebui să organizăm aici, în cel mai înalt for politic românesc chiar comemorarea şi nu aniversarea Revoluţiei sau cel puţin a esenţei acesteia, a spiritului revoluţionar de care vorbeam mai înainte.

Şi, pentru a vă demonstra încă o dată că acest spirit a murit, în această ţară, voi aduce aminte că Preşedinţia României a fost câştigată, în urmă cu aproape 10 ani, cu o simplă întrebare: "Credeţi în Dumnezeu, domnule preşedinte?".

Astăzi, vă întreb pe toţi cei prezenţi aici şi pe ceilalţi care ne privesc acum la televizor, dacă cineva, în această ţară, mai crede în Dumnezeu cu adevărat ?! Dacă vă este greu să spuneţi adevărul la această întrebare, vă cer să vă aduceţi aminte cu câtă credinţă şi gând curat vă făceaţi cruce în perioada 16-22 decembrie 1989 şi faceţi o comparaţie cinstită, doar pentru voi, a formalismului cu care vă faceţi cruce astăzi, mai ales când se filmează.

Propun, în modul cel mai serios, să organizăm comemorarea fenomenului Revoluţiei şi dintr-un motiv practic, pentru că, pe lângă multe vorbe din bătrâni pe care poporul acesta le respectă, avem şi noi o vorbă de care ţinem seama, de la vlădică, la opincă şi anume: despre morţi, numai de bine. Şi atunci, dacă vom considera că Revoluţia a murit, s-ar putea să nu îi mai facem nici un rău, cel puţin să nu se mai spună, în fiecare an, că Revoluţia este vie şi continuă prin privatizare, prin disponibilizări, prin închiderea unităţilor neproductive, prin legalizarea homosexualităţii, prin introducerea pedepsei cu închisoarea, pentru comemorarea mareşalului Antonescu şi obligativitatea cunoaşterii unei limbi minoritare, pentru funcţionarii români care lucrează în România.

Nu vă voi invita la un minut de reculegere, pentru că sunt alţii, aici de faţă, care sunt mai în măsură să o facă. Sunt adevăraţi revoluţionari care ştiu că indiferent de opiniile noastre politice, eu şi colegii mei din Partidul România Mare, le vom respecta, întotdeauna, şi mintea şi inima.

Şi, pentru că îi respectăm cu adevărat, le vom spune în faţă adevărul: dacă ei, aceşti oameni extraordinari, nu ar fi fost suficient de idealişti, atunci, în decembrie 1989, nu ar fi avut loc nici o revoluţie. Lor, ca şi celorlalţi români care au ochi şi ar trebui să vadă, care au urechi şi ar trebui să audă şi care au minte pentru a pricepe, le spunem că România nu o va duce mai bine şi nu va fi niciodată ce a fost, darămite mai mult decât atât, până când nu vor veni în fruntea ei nişte oameni suficient de idealişti care să nu se teamă de cercurile de interese, de structurile mafiote sau de nu ştiu ce soră sau frate mai mare, din străinătate.

Revoluţia, fără îndoială, a avut clipa ei de idealism frumos pe care toţi ne-o amintim. Ceea ce ne doresc şi vă doresc este să avem o asemenea clipă de idealism şi în politică, ceva care să ne schimbe viaţa tuturor în bine, aşa cum a dorit Revoluţia română din 1989.

Vă mulţumesc. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Máté András-Levente. Se pregăteşte domnul deputat Nicolae Popa, din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Conservator.

Domnul Máté András-Levente:

Domnule preşedinte,

Domnilor invitaţi,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Stimaţi colegi,

Rude ale celor răpuşi de gloanţe şi toţi cei care aţi avut de suferit de pe urma celor întâmplate acum 16 ani,

Toţi avem o dorinţă şi atunci am avut o dorinţă. Pot să folosesc o metaforă, un renumit titlu de piesă, o dramă, "Un tramvai numit dorinţă", de adevăr.

Doar cu parafrazarea renumitei drame pot să-mi încep cele câteva idei pe care îmi permit a vi le adresa, în numele Grupurilor parlamentare UDMR, cu ocazia aniversării Revoluţiei române de la finele anului 1989, an în care eu, personal, aveam aproape aceeaşi vârstă ca şi democraţia noastră fragedă, acum, adică 15 ani.

Ce putea să înţeleagă un astfel de tânăr din toate cele întâmplate atunci ?! Probabil doar cele auzite acasă, la radio sau la televizor, deşi toate ştirile ce vuiau în jur, şi din cutia magică, se schimbau în fiecare moment: ba eram norocoşii vremii, ba ne ameninţau cu tot felul de bazaconii teroriste.

Totuşi, simţeam, în acele clipe, la Cluj, că se derulează o schimbare, ca o peliculă de film, mai precis ca o casetă în derulare. Doar sensul acesteia nu l-am putut realiza în haosul generat şi generalizat.

Pe moment am simţit şi eu, ca alţii, că pot deveni matur, dintr-un moment, în celălalt. Dar frageda maturitate nu îmi dădea puterea de a decide între bine şi rău, doar între cele auzite şi cele simţite în acel tăios aer de decembrie, tăios şi fumuriu, pocnitor şi dement.

Hai să-mi fac un tramvai de vis, mi-aş fi zis, cu care să cutreier măcar aşa, pe ascuns, rutele apocaliptice şi însângerate ale unui decembrie nebun. Nu aş fi avut prea mare curaj să cobor la staţia Timişoara, deşi aveam prieteni acolo. Dar Piaţa Operei ?! Mi s-a întipărit cu acea mulţime cu adevărat înfrăţită. Această frăţie, deşi îşi făcea apariţia şi prin camioanele sosite din ţara vecină, ticsite cu bunuri, cu pâine şi dulciuri. Cineva mi-a şoptit că este otravă ungurească. Nu, era doar balaurul cel înfricoşător din basme.

Cu un scurt schimb de macaz, urmează halta Piaţa Libertăţii din Cluj, oraşul meu drag.

Văd un tânăr cu cămaşa descheiată, la doar câţiva centimetri de ţeava unei nebune mitraliere. Atunci nu aveam de unde să ştiu că acest episod va înconjura o lume întreagă, în doar câteva secunde.

"Fără violenţă! Fără violenţă!", erau cuvintele cu care m-am întâlnit, după aceea, şi la Sibiu, şi la Braşov, şi la Bucureşti, peste tot pe unde am trecut cu "un tramvai numit dorinţă".

Toată ţara aceasta vuia într-o mare nebunie de adevăr, de libertate. În doar câteva momente mi-am dat seama că nu mai sunt şine de tramvai. Cineva le-a demontat. Cineva şi-a dorit, oare, să demonteze şinele tramvaiului numit, pe scurt dorinţă ?! Să deraieze dorinţa de adevăr ?! Oare această dorinţă comună ar fi deranjat pe cineva, atunci ?!

Vai, întrebările retorice nu mă lasă în pace nici acum ! De ce să-mi fac eu probleme ?! Nu am fost nici securist, nici nomenclaturist. Nu aveam cum să fiu la anii aceia. Mulţi nu am fost, erau alţii, în locul nostru. Erau şi, probabil, mai sunt.

Ne deranjează, ba chiar trebuie să ne deranjeze, simplul fapt că, la un moment dat, au demontat şinele tramvaiului nostru, zis dorinţă. Ne suflă în ceafă, iar noi mai ezităm să punem cap la cap tot ce ne apasă pe suflet, pe umerii noştri, aclimatizaţi cu schimbările de macaz.

Ieşi pe stradă şi îţi rânjesc mulţi cu sufletul pătat, mulţi care, în decembrie 1989, erau cu mult peste majorat. "Ce e ţâncule, nu ţi-e bine aşa?! Vrei să refacem istoria?!" Cam aceste gânduri ameninţătoare se puteau descifra pe fizionomia unui fost căpitan care, după ce a tras cu arma din dotare, a rănit tineri şi vârstnici, a omorât copii şi adulţi şi a fost recompensat cu grad de colonel, ba chiar general.

Aceasta este, deja, partea adevărată a poveştii, parte cu care noi nu ne vom împăca. Chiar noi, cei care suntem aleşii acestui popor, ar trebui să punem, deja, la o parte orice fel de interese minore şi parşive şi să redăm României noi, acestei fragede democraţii, tot ce îi aparţine: adevărul şi demnitatea.

Adevărul anilor însângeraţi ai copilăriei şi, prin aceasta, demnitatea unei mature adolescenţe care caută, deja, cu mâna, clanţa Europei.

Aceste gânduri frumoase să ne fie aduse în Sfintele sărbători.

Un Crăciun fericit şi La mulţi ani, tuturor ! (traducere în limba maghiară a urărilor)

Mulţumesc. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Nicolae Popa. Se pregăteşte domnul deputat Gheorghe Firczack, din partea Grupului parlamentar al Minorităţilor Naţionale din Camera Deputaţilor.

Domnul Nicolae Popa:

Domnilor preşedinţi,

Domnilor miniştri,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Revoluţia română a fost opera poporului român, reprezentând un act de mare curaj şi demnitate al naţiunii române. A fost semnalul unei adevărate redeşteptări naţionale, un moment unic şi plin de semnificaţii de care avem toate motivele să fim mândri.

Victoria Revoluţiei române a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural european.

Sigur, toate acestea sunt câştiguri certe ai acestor 16 ani, dar cu ce sacrificii au fost câştigate toate acestea ?! Nu avem dreptul să uităm niciodată că, dacă astăzi ne aflăm aici să omagiem Revoluţia română, acest lucru se datorează, în mare măsură, unor copii. Acei tineri frumoşi şi nebuni ai unui decembrie 1989 însângerat, mult prea însângerat, din păcate.

Nu trebuie să uităm nici o clipă cui datorăm libertatea noastră. Fără jertfa acelora care au avut curajul să înfrunte dictatura comunistă nu am putea discuta nici de integrare europeană, nici de NATO, nici despre drepturile şi libertăţile pe care, uneori, uităm cu câte sacrificii le-am cucerit.

Revoluţia română a demolat vechiul sistem, este un adevăr incontestabil. Din păcate, nu am avut şansa unei schimbări paşnice, aşa cum nu am avut şansa unei tranziţii social-economice lipsite de dificultăţi şi dezamăgiri.

O întorsătură neaşteptată a acelor evenimente din decembrie 1989, a fost reacţia neaşteptată şi spontană de solidaritate a zecilor de mii de muncitori bucureşteni care au transformat mitingul de condamnare a revoltei timişorenilor, într-un miting de solidaritate.

Sângeroasa represiune din noaptea de 21 spre 22 decembrie, în ciuda sutelor de victime produse, nu a făcut decât să sporească această stare de solidaritate extraordinară a cetăţenilor din Bucureşti.

Semnul cel mai elocvent că dictatura ceauşistă se prăbuşea, l-a reprezentat fraternizarea Armatei cu populaţia. A fost un gest de adevărat patriotism şi responsabilitate, din partea întregului corp militar, care şi-a îndeplinit misiunea cu onoare, de apărare a ţării şi a statalităţii României.

Indiferent de frământările şi convulsiile politice şi sociale care au însoţit această lungă tranziţie şi indiferent de poziţiile ideologice pe care s-au situat cei care au condus România, în toţi aceşti 16 ani, idealurile şi valorile Revoluţiei române, nu au fost puse, niciodată, sub semnul întrebării.

La 16 ani de la Revoluţie, societatea românească a făcut evidente progrese: avem alegeri libere, alternanţă la putere, stat de drept, economie liberă, drepturi şi libertăţi civile, proprietate garantată.

Din păcate, România nu a reuşit să depăşească încă această dureroasă şi păcătoasă perioadă de tranziţie economică. Tranziţia a permis tot felul de operaţiuni oneroase, zise economice, pe bani publici şi cu întreprinderi de stat de care au profitat, din plin, unele personaje dubioase.

Marea sfidare care stă în faţa noastră este aceea că majoritatea populaţiei trăieşte mai rău decât ar trebui sau, în orice caz, mai rău decât am fi sperat noi.

Principalele pericole pentru România, în acest moment, sunt corupţia şi birocraţia excesivă, tentaţia puterii şi tentaţia averii, goana după înavuţire prin orice mijloc şi cu orice preţ.

Stimaţi colegi,

În opinia Partidului Conservator, pedepsirea crimelor din decembrie 1989, rămâne o problemă reală şi de actualitate, fără de care nu putem vorbi de instaurarea unui adevărat stat de drept în România.

Dacă acceptăm muşamalizarea a mii de crime din decembrie 1989, înseamnă că nu avem voinţa politică de a face un act de minimă reparaţie celor care au crezut într-o viaţă mai bună, înseamnă că acei tineri şi-au sacrificat viaţa degeaba.

Au trecut 16 ani de la sângeroasele evenimente din decembrie 1989, iar urmaşii eroilor martiri, încă nu îşi găsesc liniştea şi nu s-au împăcat cu gândul că cei vinovaţi încă nu au fost pedepsiţi.

Familiile eroilor martiri nu pot fi minţite la nesfârşit. Este cel puţin o dovadă de uşurinţă, din partea noastră, a clasei politice, că în fiecare an rostim discursuri omagiale despre Revoluţie, dar nu putem spune un lucru elementar despre ce s-a întâmplat cu adevărat în acele sângeroase zile din decembrie 1989.

Aflarea adevărului despre Revoluţie trebuie să reprezinte primul pas pe care trebuie să îl facem pentru instaurarea normalităţii în România.

Să sperăm că la următoarea şedinţă solemnă, din 2006, stimaţi colegi, vom avea curajul de a ne uita în ochii familiilor celor care s-au sacrificat în acel sângeros decembrie 1989, cu sentimentul datoriei împlinite, pentru o viaţă mai bună şi o guvernare mai eficientă şi onestă. Doar aşa le vom putea demonstra că fii şi fiicele lor nu au făcut supremul sacrificiu în zadar. Vă mulţumesc. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Gheorghe Firczack, din partea Grupului parlamentar al Minorităţilor Naţionale.

Domnul Gheorghe Firczack:

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Astăzi, când omagiem 16 ani de la sublima victorie a Revoluţiei române din decembrie 1989, nu putem să nu constatăm cu tristeţe că idealurile afirmate au fost, cel puţin parţial, uitate.

Ceea ce ne-a caracterizat atunci, în primul rând, a fost o puternică solidaritate a noastră, a celor din prima linie, cu cvasitotalitatea societăţii româneşti. În aceasta a constat cheia succesului, aceasta a determinat deplina victorie împotriva dictaturii ceauşiste şi constituirea Frontului Salvării Naţionale, noul organ al puterii de stat.

Şi astăzi este nevoie, în preajma integrării în Uniunea Europeană, de o nouă solidaritate care să demonstreze tuturor că românii sunt o naţiune puternică ce doreşte să îşi promoveze obiectivele.

De-a lungul timpului, în atâtea momente semnificative, românii şi-au demonstrat apartenenţa la valorile europene. Să ne gândim la pavăza fruntariilor europene realizate de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara sau Ştefan cel Mare şi Sfânt. Mihai Viteazul, în condiţiile epocii sale, a anticipat necesitatea unirii forţelor europene.

Paşoptismul românesc a fost organic integrat în sistemul de valori al bătrânului continent.

În mod cert, contribuţia minorităţilor naţionale la îmbogăţirea valorilor româneşti, are o dimensiune europeană. Declaraţia de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, este cu siguranţă un document al spiritului european al epocii.

Un exemplu de neuitat rămâne Revoluţia română din decembrie 1989. În ultimii ani ai deceniului opt din secolul trecut, nu se mai putea respira, mulţi dintre noi având sentimentul zădărniciei, sentimentul că suntem pe un drum înfundat, că nu vom cunoaşte niciodată ce înseamnă democraţia, ce înseamnă libertatea.

Revoluţia a descătuşat energiile, dar, ca orice revoluţie, a adus în prim plan şi o serie de neajunsuri subsumate arbitrariului. Cu toate acestea, transformările realizate permit, astăzi, României să facă parte din marea familie a ţărilor democratice.

Integrarea în Uniunea Europeană, ca o continuare şi concretizare a idealurilor Revoluţiei române, rămâne să definitiveze dimensiunea apartenenţei noastre la acest sistem de valori.

Avem convingerea că destinul ţării noastre va fi unul fast, unul la care să visăm cu toţii, în aşa fel încât copiii noştri să binecuvânteze moştenirea lăsată de noi.

Fără jertfa celor care au căzut în decembrie 1989, nu ar fi fost posibil noul drum european al ţării noastre. Cinstim memoria lor şi să rămânem mereu demni de sacrificiul acestora, pentru a valorifica, la cotele superioare, idealurile afirmate la finele tumultosului an 1989..

Vă mulţumesc. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Stimaţi colegi,

În încheierea sesiunii solemne, vă invit să îi ascultăm pe domnii deputaţi Viorel Oancea şi Dan Iosif.

Mai întâi, domnul deputat Viorel Oancea.

Domnul Viorel Oancea:

Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Domnilor miniştri,

Stimaţi invitaţi,

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Voi începe cuvântul meu prin a citi dintr-un document programatic al Timişoarei din anii '90 şi mă refer la Proclamaţia de la Timişoara:

"Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române".

Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume.

A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii: de o parte, populaţia neînarmată, de cealaltă parte, Securitatea, Miliţia, Armata, şi trupele zeloase de activişti ai partidului.

Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit, însă, neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărârii lor de a învinge.

Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători, şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

Ceea ce aş vrea să vă spun dumneavoastră este să rememorăm puţin acele momente deosebite care au fost în Timişoara, acum 16 ani, în perioada 16-22 Decembrie.

Aş vrea să trăiţi, dacă puteţi, să trăiţi cu mine acele sentimente care au fost unice pentru noi, timişorenii.

16 Decembrie, ora 16.00, în faţa casei pastorului Laszlo Tokes, o mulţime de oameni au început scandări, au început strigăte împotriva lui Ceauşescu, împotriva regimului comunist. Acolo s-a început cântecul "Deşteaptă-te române". După aceea, manifestanţii, în jur de 1.500 s-au îndreptat înspre Complexul studenţesc, să adune şi studenţii de partea lor, iar după aceea la Comitetul judeţean pentru a protesta. Acolo au dat jos portretele lui Ceauşescu, le-au aruncat pe geam, exact ca în 1977, la Braşov, dacă mai ţineţi minte, a intervenit miliţia, scutierii, a intervenit securitatea, au fost alungaţi, iar în toată seara şi noaptea de 16 decembrie, cei 1.500 - 2.000 de cetăţeni, de revoluţionari din Timişoara au umblat prin oraş pentru a aduna cât mai mulţi oameni la această activitate revoluţionară.

În data de 17 decembrie, autorităţile comuniste au vrut să facă o presiune asupra populaţiei, să ne înfricoşeze, şi au scos armata, cu steagurile de luptă, înarmate cu fanfara, să defileze prin oraş pentru a ne linişti. De fapt, nu a făcut decât să aprindă şi mai mult mânia în noi şi am obligat să se reîntoarcă în cazărmi toate aceste forţe militare.

Din data de 17 decembrie, la ora 14.00, a fost prima victimă călcată de un Tab adus de la Lugoj. La ora 16.00, în Piaţa Libertăţii, de la Garnizoana din acel loc, s-au auzit împuşcături şi au murit împuşcaţi primii oameni.

La ora 18.00 s-a primit ordinul de a se distribui muniţia de luptă, până atunci s-a tras cu muniţie de manevră. Din acel moment au început în Piaţa Operei trageri împotriva timişorenilor.

Pe toată durata zilei de 17 Decembrie, până în dimineaţa zilei de 18 Decembrie, în toate zonele Timişoarei, începând din Piaţa Operei, Podul Decebal, Calea Girocului, Calea Lipovei şi în alte locuri din Timişoara au murit oameni. Au fost împuşcaţi, omorâţi, cum spunea cineva: "cădeau ca spicele". Acesta a fost răspunsul autorităţilor comuniste împotriva Timişoarei.

Vreau să vă spun că în data de 18 Decembrie dimineaţa, la ora 15.30, a venit o ploaie care a spălat sângele celor care au căzut în acea noapte.

În data de 18 Decembrie, pe treptele catedralei s-au adunat o mulţime de tineri cu lumânări, pentru a aduce aminte de morţii care au căzut cu o zi înainte, atunci a intervenit din nou, împotriva lor, atât miliţia, securitatea, cât şi armata, iar în mod deosebit s-a remarcat în acea zi generalul Chiţac, care a dat dovadă de zel ca să împuşte personal acei oameni, acei tineri care erau pe treptele Catedralei.

În data de 19 Decembrie au mai fost două victime la Podul de la Elba.

Toată această stare care s-a creat în Timişoara, toate aceste zile când cetăţenii au văzut cu ochii lor de ce este în stare regimul comunist, în data de 20 Decembrie, în jurul acestei ore, 10.30 - 11.00, sirenele întreprinderilor din Timişoara, au anunţat începutul sfârşitului regimului comunist.

Au chemat populaţia Timişoarei la revoltă, să iasă în stradă, să dea jos pe dictatorul Ceauşescu şi regimul care îl patrona.

În data de 20 Decembrie sunt 16 ani de când Timişoara a devenit oraş liber.

În acel moment, în balconul Operei şi la Consiliul judeţean de partid au fost două centre în care s-au adunat revoluţionarii, unde oamenii au spus stăpânire pe frâiele puterii, iar după aceea s-au comasat toţi în balconul Operei, unde au încercat şi au ţinut trează populaţia Timişoarei ca să nu cedeze, fapt care a făcut ca şi celelalte oraşe, începând cu data de 21, să ia cunoştinţă de ce se întâmplă la Timişoara cu adevărat, că Timişoara este liberă, că se poate. Şi atunci, începând cu Lugojul, Aradul, Clujul, Aradul, Sibiul, Bucureştiul şi alte oraşe au început, s-au mişcat, pentru că altfel Timişoara nu ar fi făcut faţă singură, nu ar fi rezistat în faţa opresiunii comuniste.

Vreau să vă spun că în data de 21 s-a programat de către regimul comunist să vină armata, a venit la de Vânju Mare o unitate militară, au venit gărzi patriotice din Oltenia, tocmai pentru a reprima această Revoluţie de la Timişoara. Când au venit cei de la gărzile patriotice din Oltenia şi au văzut ce se întâmplă în Timişoara, au plecat înapoi şi au spus mai departe, tot ceea ce au văzut în Timişoara şi ce au simţit. Şi aşa Revoluţia de la Timişoara s-a împlinit, iar strigătul care s-a auzit în data de 16 decembrie "Azi în Timişoara, mâine în toată ţara", s-a împlinit.

Ce-a urmat, ştim foarte bine! Pe 22 Decembrie, a fugit Ceauşescu, a căzut regimul comunist!

Vreau să vă spun că în data de 20 Decembrie am trăit cea mai măreaţă zi din viaţa mea şi toţi timişorenii am trăit acel moment unic în care simţeam libertatea şi bucuria prin toţi porii.

Nu vreau să vă spun ce bucurie imensă aveam, ce umani eram cu toţii şi ce ne anima pe toţi.

Din păcate, a venit 22 Decembrie, seara când ne-a cuprins din nou frica. Aşa-zişii terorişti, care trăgeau din toate poziţiile, ne-au băgat, din nou, frica în oase.

Vreau să vă spun că în zilele următoare, nu mai aveam încredere unii în alţii, cum spunea cineva "nu am încredere decât în mine". Peste tot vedeam numai terorişti, numai oameni ai securităţii care vor să ne împuşte, care vor să-l apere pe Ceauşescu.

Din păcate, după 22 Decembrie seara, mulţi, foarte mulţi au murit atât în Bucureşti, în Timişoara, în Cluj, în Sibiu şi în alte oraşe. După 22 Decembrie, când, de fapt, nu cred că-şi mai aveau rostul aceste morţi.

Ceea ce vreau să vă spun, în final, este că am văzut cu stupoare că tinerii din ziua de astăzi habar nu au ce a însemnat regimul comunist, habar nu au ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 şi cred că acest lucru este o vină a noastră, măcar pentru a cinsti memoria celor care şi-au dat viaţa ca noi să fim aici, ca noi să construim o societate democratică. Trebuie să le spunem celor care vin în urma noastră ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 în România, şi ce a însemnat regimul comunist până în Decembrie 1989, pentru că altfel vom fi daţi uitării şi nu am învăţat şi nu vom învăţa nimic din toate greşelile pe care le-am făcut în această perioadă.

Încă o dată, vreau să vă reamintesc că astăzi, la această oră, se împlinesc 16 ani de când Timişoara a devenit oraş liber, de când sirenele au adunat toată populaţia Timişoarei în Piaţa Operei şi când a fost posibil ca regimul comunist, regimul lui Ceauşescu, să fie doborât.

În memoria tuturor celor care au participat, au murit şi şi-au dat viaţa pentru acest lucru, vreau să aducem un pios omagiu şi prin ceea ce facem noi în Parlament, în locurile noastre unde ne desfăşurăm activitatea, să nu îi facem de ruşine.

Încă o dată vreau să vă mulţumesc că m-aţi ascultat şi vreau ca acum, în încheiere, să fim cu toţii, astăzi, alături de Timişoara şi de timişoreni.

Vă mulţumesc. (aplauze)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

În încheierea sesiunii noastre de astăzi, are cuvântul domnul deputat Dan Iosif. Vă rog să luaţi loc în bănci.

Domnule deputat, aveţi cuvântul.

Din sală: Nu se aude nimic!

Domnul Dan Iosif:

Cum? Nu aţi auzit nimic până acum?

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc foarte mult.

Stimaţi colegi,

Şedinţa comună solemnă dedicată Revoluţiei din Decembrie 1989 s-a încheiat.

Vă rog să luăm o pauză de cinci minute pentru a ne pregăti să trecem la segmentul următor din programul de astăzi!

Şedinţa s-a încheiat la ora 11.50.