Dezbateri parlamentare

Şedinţa a început la ora 16,15.

Lucrările şedinţei au fost conduse de domnul senator Ioan Chelaru, vicepreşedinte al Senatului, asistat de domnul deputat Ion-Marcel Ciolacu, secretar al Camerei Deputaţilor, şi de domnul senator Mario-Ovidiu Oprea, secretar al Senatului.

Din prezidiu a făcut parte domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

Domnul Ioan Chelaru:

Bună ziua, stimaţi colegi.

Aş ruga liderii grupurilor parlamentare să înainteze secretariatului lista de vorbitori pentru şedinţa solemnă.

Stimaţi colegi, vă rog să luaţi loc.

Rog toţi liderii grupurilor parlamentare să invite colegii în sală, pentru a începe şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Stimaţi invitaţi,

Declar deschisă şedinţa solemnă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului consacrată împlinirii a 26 de ani de la Revoluţia română din Decembrie 1989.

Vă invit să ascultăm Imnul naţional al României.

(Se intonează Imnul naţional "Deşteaptă-te, române!".)

Stimaţi colegi,

Fiind o şedinţă solemnă şi un moment special, vă propun să păstrăm un moment de reculegere în memoria martirilor comunismului şi ai Revoluţiei române.

(Se păstrează un moment de reculegere.)

Vă mulţumesc. Dumnezeu să-i odihnească!

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Potrivit celor convenite în şedinţa birourilor permanente, cu participarea liderilor grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului, în această şedinţă solemnă va avea cuvântul şi intervenţii câte un singur reprezentant din partea grupurilor parlamentare din Cameră şi Senat, desigur, şi a deputaţilor şi a senatorilor care nu sunt afiliaţi.

Ca atare, Grupurile parlamentare ale PSD şi PNL, câte 10 minute, celelalte grupuri parlamentare, 5 minute, deputaţii şi senatorii neafiliaţi care doresc să ia cuvântul, 3 minute.

Sunt înscrişi până în prezent şi voi da cuvântul în această ordine: domnul Bogdan Niculescu Duvăz, din partea Grupului PSD, doamna Alina-Ştefania Gorghiu, din partea Grupului PNL, domnul Varujan Vosganian, din partea Grupului ALDE-liberal conservator, domnul Márton Árpád-Francisc, din partea Grupului UDMR, domnul Firczak Gheorghe, din partea minorităţilor naţionale, şi domnul Popa Radu Mihai, din partea Grupului parlamentar naţional democrat.

Invit, dacă nu sunt obiecţii şi comentarii, invit la microfon pe domnul deputat Bogdan Niculescu Duvăz.

Domnule deputat, aveţi cuvântul, vă rog.

Domnul Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnilor preşedinţi,

Stimate doamne şi domni senatori şi deputaţi,

Stimaţi invitaţi,

Astăzi comemorăm şi, într-un fel, aniversăm cei 26 de ani de la Revoluţia română, care s-a petrecut într-o iarnă la fel de luminoasă şi caldă cum este şi cea de acum. Şi poate că amintirea este mai vie cu această ocazie sau amintirile unora dintre noi, cel puţin.

Am avut ocazia, aş spune, şansa, să ies în stradă în Bucureşti chiar în 21, odată cu demolarea mitingului care se voia un miting de susţinere a politicii de represiune pe care o ceruse dictatorul Nicolae Ceauşescu. Am participat în grupul de la Hotel Bucureşti, din faţă şi pe urmă cam în toate punctele-cheie din ziua de 21, Piaţa Romană, Piaţa de la, în fine, Hotelul Continental, Televiziunea Română şi aşa mai departe şi a doua zi, în aceeaşi măsură, ajungând, împreună cu zeci de mii de români, să exult şi să mă bucur şi să dansăm Hora Unirii în mijlocul Pieţei Palatului, pentru că, atunci, în minutele alea în care dictatorul pleca, aveam sentimentul că viaţa ni se va schimba şi că România va apuca pe altă cale. Şi, în bună măsură, aşa a fost.

Nu a fost întotdeauna calea pe care ne-am dorit-o, nu a fost întotdeauna ceea ce am sperat. Lucrurile au durat mai mult şi au mers mai greu decât am crezut, dar România, într-adevăr, şi-a pornit un drum care era oarecum reluat după 100 de ani de la Unire şi pe urmă de la instalarea României moderne, odată cu tot ceea ce se petrecuse începând cu prima Constituţie românească şi începând cu monarhia constituţională care venise la cererea, la solicitarea, dacă vreţi, a societăţii româneşti.

A fost o imensă bucurie atunci, am crezut cu toţii în viitorul nostru şi cred că nu am greşit foarte mult, chiar dacă există foarte multă nemulţumire astăzi. Ar trebui să ne aducem aminte cu mai multă pioşenie de cei care nu au avut norocul să supravieţuiască acestui moment, de cei peste o mie de revoluţionari căzuţi, unii nevinovaţi, la vârstele nevinovăţiei, aşa cum s-a întâmplat în grupul de copii de la Hotelul Continental, în fine, de la Colţea, ca să fiu mai exact.

Cred că toate aceste întâmplări au făcut ca România să păşească, chiar dacă nu avea o susţinere din toate direcţiile, inclusiv externe, pe drumul reeuropenizării sale, pe drumul ieşirii din zona gri, unde, într-un fel, era destinată să rămână după reformele din decembrie 1989. Aceste reforme prevedeau, poate, mai degrabă, o altă configuraţie. Să nu uităm ce s-a întâmplat cu Iugoslavia, să nu uităm ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia, să nu uităm ce s-a întâmplat cu constituirea Grupului de la Vişegrad, din care România nu făcea parte, să nu uităm că eforturile pe care le-au făcut românii au făcut să depăşească ceea ce unii numeau soarta României, aşa cum poate ar fi trebuit să fie ea.

Cred şi acum că această decizie, care a început cu programul politic al guvernării, al primei guvernări legitime după alegerile din 20 mai, în Guvernul format în 28 iunie, un Guvern din care am avut onoarea să fac parte, acel program, ca şi reacţiile noastre, cu toate necazurile care erau atrase de evenimentele care se petrecuseră în iunie, dar reacţiile noastre din epoca respectivă şi mai ales în ’91, în care acuzam puciul de la Moscova, deci oprirea reformelor, încercarea de oprire a reformelor de la Moscova, cred că toate lucrurile astea au definit noua cale a ţării noastre şi niciunul dintre tot ce s-a petrecut atunci nu se putea petrece dacă Revoluţia română nu era un dat.

Ascult din nou, uneori cu surpriză, alteori cu amărăciune, tezele pe care unii încearcă să le relanseze privind lovitura de stat, privind, de fapt, un simulacru de revoluţie. Eu nu neg că or fi fost oameni care s-or fi gândit la aceste schimbări înainte de decembrie 1989 în România, că sunt oameni care poate că şi-au dat mâna ca aceste schimbări să aibă loc, dar fără sutele de mii de români, fără multele mii de români care au ieşit în principalele oraşe din ţară, nimic nu s-ar fi întâmplat şi nimic nu s-ar fi consemnat în sensul în care lucrurile au evoluat de atunci încoace.

Sper ca şi peste ani, când noi, participanţii direcţi, nu o să mai fim aici şi nu o să mai avem privilegiul să rostim cele câteva cuvinte în faţa dumneavoastră, cei mai tineri, care doar citesc poate sau vor citi despre revoluţie, să fie cei care se vor ridica în picioare, care vor pleca fruntea un minut în memoria celor care au căzut ca noi să putem fi liberi, ca noi să putem vorbi cel puţin liber, chiar dacă astăzi unii pun sub un mare semn de întrebare libertatea noastră.

Să dea Dumnezeu ca norocul început în decembrie 1989 să continue în sensul cel mai bun şi să ne aducă bucurii, linişte şi, dacă vreţi, copiilor noştri un viitor mai bun!

Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Mulţumesc domnului deputat Bogdan Niculescu Duvăz şi o invit la microfon pe doamna deputat Alina-Ştefania Gorghiu.

Vă rog, aveţi cuvântul.

Doamna Alina-Ştefania Gorghiu:

Bună ziua, domnule preşedinte.

Bună ziua, stimaţi colegi.

Astăzi vin în faţa dumneavoastră cu speranţa şi cu emoţia unui om care s-a născut în comunism, care a crescut în perioada de tranziţie şi care a trăit fiecare moment în istoria recentă şi pentru care, aşa cum reprezintă pentru mulţi din cei din generaţia mea, momentul 1989 rămâne cea mai mare şansă a vieţii mele. Momentul în care românii au făcut un pas către altă viaţă. Ceea ce a pierdut România în anii comunismului este incomensurabil, indiferent din ce perspectivă vorbim. Că vorbim de valoare, că vorbim de demnitate, că vorbim de identitate naţională, de patrimoniu, de întârziere faţă de Europa, sunt pierderi care nu pot fi măsurate.

Cel mai mare duşman al regimului comunist a fost libertatea. Şi din perspectiva unui preşedinte al unui partid istoric, partid care a pierdut în temniţele comuniste şi foşti preşedinţi de partide, şi foşti premieri ai acestei ţări, şi miniştri, aproape toată elita sa interbelică, vă spun astăzi că Revoluţia din 1989 a însemnat naşterea Partidului Naţional Liberal pentru a doua oară. A rămas partidul pe care-l conduc astăzi, acel partid politic românesc, pentru care discursul anticomunist este unul real, este unul vibrant şi este unul testamentar.

Trebuie să facem un bilanţ, pentru că în urma Revoluţiei, au murit 1.100 de oameni, în special tineri, iar peste 3.500 au fost răniţi. Cu toate acestea, din păcate, bilanţul concret al condamnării comunismului conţine în continuare prea multe întrebări care nu au reuşit să primească răspuns nici în ziua de astăzi. Crimele împotriva comunismului, crimele împotriva poporului român, scuzaţi-mă, nu se pot prescrie, iar statul român are obligaţia să afle adevărul. De aceea, cred că dosarul Revoluţiei nu poate fi închis şi cred în justiţie, chiar la decenii distanţă.

Reamintesc, de asemenea, că, după 1989, Dumnezeu ştie din ce motiv, nu am reuşit să avem o lege a lustraţiei. N-am avut, din păcate, securişti condamnaţi. Ba, mai mult, astăzi pensiile securiştilor sunt uriaşe în raport cu cele ale victimelor. Nu avem un muzeu al dictaturii comuniste. Gestionarea Arhivelor Naţionale rămâne o problemă discutabilă. Sunt încă mari probleme în a privi cu maturitate trecutul. Toate aceste lucruri sunt datorii ale clasei politice de 26 de ani. Rămân restanţe şi pentru 2016 şi sper să reuşim să le rezolvăm.

Românii privesc astăzi cei 26 de ani trecuţi de la Revoluţie în culori amestecate. Acum 26 de ani niciunul din partidele care astăzi se află în Parlament nu exista ca atare recunoscut, nu exista un Parlament bicameral propriu-zis, nu exista aproape nimic din ceea ce astăzi dezbatem şi legiferăm. România era cât un lagăr şi noi eram locuitorii ei, prizonieri în acest lagăr.

Avem în continuare, desigur, multe lucruri de făcut, pentru că comunismul, tranziţia, democraţia au schimbat naţiunea, însă peste 4 milioane de români, de cetăţeni români sunt în afara graniţelor ţării, în cea mai mare parte, pentru că patria lor nu le-a putut oferi un trai decent. Românii din Basarabia rămân şi ei nu doar în afara României, ci în afara Uniunii Europene.

Însă cel mai mare eşec al sfertului de veac postrevoluţionar rămâne, în opinia mea, relaţia pe care clasa politică din România o are cu românii. Avem dificultăţi majore în a genera consens, în a genera solidaritate, iar comunităţile din România rămân divizate. Ţara noastră s-a dezvoltat de atunci până astăzi cu foarte multe discrepanţe, iar încrederea în instituţiile democratice din România este scăzută. Răspunsul nostru, al tuturor, al partidelor politice, al oamenilor politici ar trebui să fie unul singur: acela de sancţionare a derapajelor de zi cu zi şi nevoia de a ne întoarce la agenda românilor.

Mă întreb mereu de ce tinerii au fost cei care au trebuit să facă sacrificiul suprem acum 26 de ani, de ce tocmai ei, care aveau viitorul în faţă şi care nu erau deloc mânjiţi cu păcatele comunismului. Aceasta rămâne însă o lecţie de viaţă pentru fiecare dintre noi.

La 26 de la Revoluţie, nimeni nu mai poate ignora vocea tinerilor şi chem astăzi, alături de noi, pe cei tineri, pentru că înnoirea şi întinerirea clasei politice la un sfert de secol dup㠒89 este parte a testamentului tinerilor ucişi la Revoluţie.

Aş vrea să cred că vedem cu toţii în 2016 o ţară matură şi europeană, inclusiv din punct de vedere al asumării istoriei şi respectului pentru eroii ei.

Şi pentru că nu am să vă mai văd în această sesiune parlamentară, daţi-mi voie să vă urez un sfârşit de an fericit. (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Mulţumesc tare mult, doamnă deputat.

Invit la microfon pe domnul senator Varujan Vosganian, din partea Grupurilor parlamentare ALDE şi liberal-conservator.

Domnule senator, microfonul central vă stă la dispoziţie. Vă rog.

Domnul Varujan Vosganian:

Vă mulţumesc foarte mult.

Nu am să fac recurs la amintirile personale, să spunem că amintirile personale încă nu s-au desecretizat, şi nu am făcut decât să urmăresc la televizor multe discursuri azi despre Revoluţie ale unora care au urmărit-o mai degrabă dindărătul perdelelor.

Punctul de plecare în discuţia noastră este recursul la memorie despre pluripartitism şi democraţie parlamentară, ar fi trebuit să fie voinţa comună de desprindere de comunism. Nu avem însă, în ceea ce priveşte comunismul, o memorie comună. Nu înţelegem prin comunism acelaşi lucru. Nu toţi am fost victimele comunismului. Sângele celor care au murit în ’89 a fost roşu, dar tot roşu era şi steagul partidului comunist. Nu am ştiut, de aceea, să deosebim călăii de victime. Neavând o memorie comună în faţa atâtor ambiguităţi, tergiversări şi jumătăţi de măsură, nicio asumare clară a istoriei recente nu există. De pildă, rezistenţa anticomunistă e încă necunoscută românilor. Dacă nu ar fi venit decembrie 1989, numele lui Coposu ar fi rămas neştiut. Mulţi dintre cei care l-au hulit au venit la mormântarea lui doar ca să se convingă că e mort.

Propunerea privind înlocuirea statuii lui Lenin pe postamentul din faţa Casei Presei cu cea a Elisabetei Rizea a fost respinsă după o dezbatere penibilă, iar pe acel postament defilează tot felul de forme improvizate mai elocvente, probabil, pentru tranziţia pe care o parcurgem.

În martie ’89, Liviu Babeş şi-a dat foc pe pârtia de la Poiana Braşov. Să dăm exemplul lui Jan Palah, care şi-a dat foc în ianuarie ’69 la Praga. Jan Palah este un erou al întregii lumi. Întrebaţi pe stradă pe trecători cine este Liviu Babeş. Nimeni nu va şti. Cine ştie de Ion Gavrilă Ogoranu, care s-a ascuns aproape 3 decenii de securitate. Cine a auzit de ţăranul Ion Banda, care a fost ultimul român care a murit cu arma în mână în Munţii Banatului, la aproape două decenii de la ocuparea României de trupele sovietice. Cine a auzit de căpitanul Timaru, de fraţii Paragină, care au apărat cu îndărătnicie de trupele securităţii hrisovul lui Ştefan cel Mare care-i împroprietărea pe răzeşi. Cine a auzit de morţii Revoluţiei?

Am făcut un experiment acum câţiva ani, în zeci de întâlniri din ţară am întrebat pe români: cunoaşteţi numele vreunui tânăr mort în Revoluţia din Decembrie 1989? Stupoare. Nimeni în cele 20 de întâlniri pe care le-am avut nu cunoştea numele niciunuia dintre morţii revoluţiei. Hai să facem un experiment fiecare în faţa propriei conştiinţe şi să vă răspundeţi fiecare dintre dumneavoastră, români de astăzi, cine cunoaşte numele vreunui tânăr mort în 1989.

Noi, când vorbim de morţii Revoluţiei, vorbim în abstract, ca şi de la această tribună. Au murit 600 sau 700 sau 1000. În clipa în care dai cifre abstracte, nu ai nicio responsabilitate faţă de nimeni. Hai să ne amintim de Tavi, un copil de 13 ani. Pe mormântul lui, în Cimitirul Alb de pe Calea Şerban Vodă, scrie: "Vă rog să mă iertaţi că am plecat dintre voi la doar 13 ani." Acest copil a murit pentru o ţară în care nici nu a avut vârsta capacităţii de a decide. De ce copiii nu învaţă la şcoală despre un copil asemenea lor? Învaţă despre Gavroche al lui Victor Hugo, dar nu învaţă despre Tavi. Când copiii din liceu învaţă de Ana lui Manole, care a murit ducând mâncare iubitului ei, de ce nu învaţă şi despre Raluca Sălăjan, elevă în clasa a XII-a la Liceul Iulia Haşdeu, care a murit împuşcată în abdomen, ducând mâncare iubitului ei, care era soldat? Între Ana lui Manole şi Raluca Sălăjan nu există nicio diferenţă, dar poate copiii de liceu ar fi altfel educaţi şi ar fi altfel călăuziţi în viaţă, dacă ar şti asta.

Dragii mei, aceste cuvinte ale mele se vor un apel către dumneavoastră, către poporul român. Fireşte că personalităţi istorice, precum Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu sau Nicolae Bălcescu sunt bine cunoscute românilor. Dacă închidem ochii, îi vizualizăm. Ţara e plină de comune cu numele lor, ba, chiar bancnotele sunt împodobite cu figurile lor. Sunt morţii noştri cei vechi, pe care-i omagiem. Putem să-i privim nestânjeniţi şi nu avem niciun fel de socoteală să le dăm. Hai, însă, să ni-i asumăm şi pe morţii noştri cei noi, pe cei care au murit în locul nostru, pentru ca noi să putem trăi în locul lor. Lor trebuie să le dăm nume. Şi, în clipa în care le dăm nume, va trebui să le dăm şi socoteală.

Şi aş vrea să închei aceste cuvinte ale mele cu cele pe care Călin Nemeş le-a scris înainte de a se sinucide în 1993, Călin Nemeş, unul dintre eroii Revoluţiei române. A scris el aşa: "Ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi poate ne vor întreba ce am făcut după moartea lor. Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?"

Prin conduita noastră, prin recursul onest la memorie, prin asumarea istoriei recente şi prin asumarea unui testament pe care ei nu au mai avut timp să-l scrie, să dăm acestor eroi şi, în consecinţă, timpurilor pe care le trăim dreptul la legendă.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Îi mulţumesc domnului senator Varujan Vosganian.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Márton Árpád-Francisc, din partea Grupului UDMR.

Vă rog, domnule deputat.

Domnul Márton Árpád-Francisc:

Domnilor vicepreşedinţi,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Onoraţi invitaţi,

În seara zilei de 16 decembrie 1989, la Timişoara, în jurul Parohiei reformate a pastorului Tökés László s-a strâns o mână de oameni pentru a-şi apăra preotul care, prin decizia puterii, urma să fie mutat. Aceştia, înainte erau doar maghiari reformaţi, pe urmă li s-au alăturat maghiari de altă confesiune, pe urmă cetăţeni de altă etnie. Timişoara de atunci, ca şi de astăzi, era un oraş multietnic. După o vreme, mulţimea s-a îndreptat spre centrul municipiului, scandând lozinci anticomuniste. A doua zi, la fel. Ca răspuns, forţele de represiune au deschis focul asupra manifestanţilor. Atunci, doar în duminica neagră a Timişoarei, au fost ucişi 53 de revoluţionari, iar în evenimentele din zilele următoare încă pe atât, numărul lor ajungând la circa 120.

În data de 20 decembrie armata s-a alăturat revoluţionarilor, iar Frontul Democrat Român a declarat Timişoara primul oraş liber de comunism. Au urmat Lugojul, Aradul, Bucureştiul, pe urmă Braşovul, Clujul, Târgu Mureşul, Sibiul.

În toată această perioadă dintre 17 şi 22 decembrie au murit 162 de cetăţeni români pe teritoriul întregii ţări, răpuşi de gloanţele forţelor de represiune ale comunismului, iar după această dată încă 942, ucişi, cică, de terorişti sau pentru că s-ar fi crezut că sunt terorişti.

La Bucureşti, în data de 21, totul a izbucnit atunci când dictatorul a crezut că printr-un miting, unde a adunat zeci de mii de oameni şi care a fost televizat în toată ţara, poate să pună capăt evenimentelor din Timişoara, minţind poporul. Una dintre minciunile vehiculate pe atunci era implicarea unor servicii secrete din Ungaria, Uniunea Sovietică, America, care ar fi dorit să rupă Ardealul. În data de 21 au fost aduşi la Timişoara chiar mineri din Valea Jiului, cu răngi şi bâte, împotriva maghiarilor şi huliganilor care devastează oraşul, dar aceştia, dându-şi seama despre ce este vorba, s-au alăturat revoluţionarilor. Atunci, astfel de minciuni nu au avut sorţi de izbândă. Populaţia din România era sătulă de dictatura comunistă, de represiunea securistă, de teroarea forţelor de ordine, de frig şi de foame. După 22 decembrie Securitatea a fost desfiinţată, urmând să se reînfiinţeze, sub numele de SRI, după evenimentele din martie 1990, de la Târgu Mureş.

Astăzi, în Constituţia României putem citi: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989".

De aceea mă întristez şi mă nelinişteşte când văd acţiuni ale unor reprezentanţi ai unora dintre puteri care încalcă drepturile şi demnitatea omului. Sunt contrare unui stat de drept, aduc mai mult a un stat poliţienesc, iar pentru aceasta se folosesc, printre altele, de "vânturarea" pericolului maghiar, ce nu a dat roade în decembrie 1989.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Mulţumim.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Gheorghe Firczak, din partea Grupului minorităţilor naţionale.

Domnul Gheorghe Firczak:

Onorat prezidiu al şedinţei comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Domnule secretar de stat, Adrian Sanda, al Secretariatului de Stat pentru problemele revoluţionarilor, şi, nu în ultimul rând, distinşi colegi revoluţionari de la balcon,

Permiteţi-mi să prezint alocuţiunea în numele Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale din care fac parte, dar în acelaşi timp şi în calitatea mea de preşedinte al Asociaţiei Judeţene a Răniţilor Revoluţiei şi Urmaşilor Eroilor Martiri Decembrie 1989 Hunedoara - Deva.

La împlinirea a 26 de ani de la victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ne adresăm cetăţenilor ţării noastre, având credinţa fermă că aceasta reprezintă un eveniment istoric de o importanţă covârşitoare pentru destinul ţării noastre.

În acest context, noi afirmăm că Revoluţia Română din Decembrie 1989 face parte din şirul momentelor semnificative ale devenirii româneşti: Revoluţia din anii 1848-1849, Unirea Principatelor - 1859, cucerirea Independenţei de stat - 1877, Proclamarea Regatului - 1881, Marea Unire - 1918. Fiecare dintre acestea a consacrat dorinţa românilor de a trăi în libertate şi democraţie, aşa cum s-a afirmat şi în decembrie 1989.

Întregul popor, mai puţin acoliţii regimului comunist, doreau schimbarea, înlăturarea comunismului, revenirea la democraţie. Cu toate acestea, au apărut imediat fel de fel de speculaţii despre un aşa-zis complot, despre o aşa-zisă lovitură de stat.

Demonstraţiile de la Timişoara, urmate de altele, din mai multe centre urbane, pot fi considerate complot sau lovitură de stat? Fuga cu elicopterul din 22 decembrie 1989 a cuplului dictatorial, din cauza protestelor mulţimii se înscrie în logica unui complot sau a unei lovituri de stat? Apelurile din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 ale fostului prim-secretar al Comitetului Judeţean Hunedoara al PCR, Ion Popa, adresate activului de partid şi de stat, de a îndeplini sarcinile trasate cu o zi înainte de secretarul general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, de prevenire şi reprimare a revoltelor erau mesaje ale unui complot anticomunist? Renegarea şi denigrarea cuplului dictatorial, peste câteva zeci de minute, din balconul Palatului Culturii de către acelaşi fost prim-secretar se poate spune că face parte din victoria unui complot? Toate aceste speculaţii, considerăm noi, sunt jigniri la adresa poporului român, a capacităţii sale de afirmare a unei opţiuni.

Din nefericire, idealurile ulterioare ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989 au fost trădate aproape toate pe diverse paliere, astfel încât speranţele cetăţenilor s-au năruit una câte una. Pentru toate acestea nu Revoluţia este de vină, ci aceia care au preluat puterea şi au permis un lung şir de fărădelegi, mai ales în economie.

În ciuda acestor neajunsuri, ţara noastră a cunoscut o serie de schimbări importante, dintre care cele mai importante sunt: asigurarea securităţii naţionale şi aderarea la Uniunea Europeană.

Închiderea dosarului Revoluţiei, fără a se clarifica o serie de aspecte ale ei considerate semnificative, reprezintă o atitudine profund antidemocratică, incompatibilă cu poziţia actuală a ţării noastre în context internaţional. Noi solicităm redeschiderea acestui dosar şi continuarea investigaţiilor până la clarificarea aspectelor controversate.

În încheiere, permiteţi-mi să spun că astăzi noi credem în destinul fast al ţării noastre, în capacitatea poporului român de a asigura, prin votul său, o continuă valorizare a principiilor democratice şi perpetuarea libertăţii cetăţenilor în societatea noastră.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Mulţumesc şi eu, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar naţional democrat îl invit la microfonul şedinţei comune pe domnul deputat Fenechiu.

Vă rog, domnule preşedinte, poftiţi!

Domnul Cătălin-Daniel Fenechiu:

Domnilor preşedinţi,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Aniversăm zilele acestea 26 de ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi, totodată, comemorăm morţii Revoluţiei, adică pe cei care au făcut posibilă instaurarea democraţiei în România.

O să fiu foarte scurt şi o să spun doar: Dumnezeu să-i odihnească pe eroi şi totodată să dea Dumnezeu ca ei să ne ierte pentru că în aceşti 26 de ani am reuşit să facem atât de puţin din idealurile pentru care ei au murit!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Mulţumesc şi eu.

Domnul deputat Cernea, din partea Grupului colegilor neafiliaţi.

Vă rog.

Domnul Remus-Florinel Cernea:

Vă mulţumesc foarte mult.

Am vii în memorie anii cenuşii de dinainte de Revoluţie, când demnitatea şi libertatea oamenilor erau strivite permanent, când până şi bancurile cu Ceauşescu trebuiau spuse cu grija de a nu fi auziţi de eventuali informatori, când "Radio Europa Liberă" şi "Vocea Americii" erau o sursă autentică de ştiri despre lumea liberă la care doar visam atunci şi despre abuzurile regimului comunist, când alimentele de bază erau vândute pe cartelă şi trebuia să aşteptăm ore întregi la cozi interminabile, când dictatorul umilea milioane de cetăţeni, punându-i să-i laude geniul.

Aveam 15 ani atunci când a izbucnit Revoluţia, iar euforia pe care am simţit-o pe străzi în acele zile a fost unică. Oameni care nu se cunoşteau şi care probabil nu se văzuseră niciodată se simţeau solidari şi fraţi ai aceleiaşi cauze. Sacrificiul lor şi sacrificiul tuturor celor care au ieşit în stradă pentru libertate merită onorat şi respectat. Ştiu că sunt şi la balcoane câţiva dintre ei şi îi salut cu deosebit respect.

Indiferent ce ne-a despărţit după 1989, atunci când ne gândim la acele zile, este important să demonstrăm aceeaşi solidaritate între noi, care a făcut posibilă înfrângerea dictaturii comuniste a lui Ceauşescu. Desigur că ne rămâne oricând timp suficient pentru dispute, pe indiferent ce teme, dar vom servi cu adevărat idealurile democratice pentru care s-a murit în decembrie 1989 încercând permanent să extindem şi să întărim libertăţile individuale, valorile democratice, principiile statului de drept şi, în general, să realizăm acel cadru care să permită fiecărui cetăţean, indiferent de etnia lui, indiferent de religia lui sau de faptul că nu are o religie, indiferent de alte criterii, să se simtă cu adevărat cetăţean al României.

Mulţumesc foarte mult. (Aplauze.)

Domnul Ioan Chelaru:

Mulţumesc şi eu.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Întrucât toţi cei înscrişi la cuvânt şi-au exprimat punctul de vedere, declar închisă şedinţa solemnă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor, consacrată împlinirii a 26 de ani de la Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Vă mulţumesc.

Şedinţa s-a încheiat la ora 16,52.