Dezbateri parlamentare

Şedinţa a început la ora 11,12.

Lucrările şedinţei au fost conduse de domnul senator Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu, preşedintele Senatului, şi de domnul deputat Nicolae-Liviu Dragnea, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistaţi de doamna deputat Ioana Bran, secretar al Camerei Deputaţilor, şi de domnul senator Ioan-Iustin Talpoş, secretar al Senatului.

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Stimaţi colegi,

Urmează intonarea Imnului de stat.

(Se intonează Imnul naţional "Deşteaptă-te, române!".)

Vă mulţumesc. Luaţi loc.

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnilor Preşedinţi ai României,

Alteţele Voastre Regale,

Înalt Prea Sfinţiile Voastre,

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Doamnă primar general,

Stimaţi membri ai Corpului diplomatic,

Stimaţi invitaţi,

Vă rog să-mi permiteţi să declar deschisă şedinţa comună festivă a Senatului şi Camerei Deputaţilor, consacrată aniversării Centenarului "Iaşi - Capitala Regatului României 1916-1918 şi Oraş al Marii Uniri" şi împlinirii a 100 de ani de la adoptarea legilor reformatoare ale statului român: Legea agrară şi Legea electorală de către Adunarea Deputaţilor şi Senat, reunite la Iaşi.

În continuare, îl invit la microfon pe preşedintele Senatului României, domnul Călin Popescu-Tăriceanu.

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu (de la tribună):

Alteţele Voastre Regale,

Domnilor Preşedinţi,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Stimaţi membri ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Stimaţi reprezentanţi ai Corpului diplomatic,

Înalte feţe bisericeşti,

Stimaţi invitaţi,

Această şedinţă solemnă are pentru noi, membrii Parlamentului, dar şi pentru toţi cetăţenii, o însemnătate cu totul aparte. Comemorăm un moment de cumpănă al istoriei româneşti, probabil cel mai dificil din secolul al XX-lea. Naţiunea îşi pierduse mai mult de jumătate din teritoriu şi din populaţie. Capitala ţării era în mâinile inamicului. În sudul Moldovei, armata organiza o defensivă eroică. Banca Naţională trimisese în străinătate valorile cele mai importante, fără a bănui că o parte din ele vor rămâne înstrăinate poate pentru totdeauna. Regele, Guvernul şi toate instituţiile indispensabile funcţionării statului se refugiaseră la Iaşi. Nu toată naţiunea era însă în refugiu. O parte din elite, fie colaborau deja cu ocupantul, fie susţineau că singura soluţie de supravieţuire era căderea la pace cu acesta şi reorientarea politicii externe. Parlamentul, Regele şi Guvernul condus de Ionel Brătianu au ales însă rezistenţa şi fidelitatea faţă de aliaţi.

Oricât de amară ar fi rememorarea acestor momente, deopotrivă dificile şi eroice, acestea pot constitui pentru noi şi un motiv de celebrare. Marcăm astăzi împlinirea a o sută de ani de la prima şedinţă a Parlamentului ţinută la Iaşi, pe vremea când venerabila urbe devenise capitală a României.

Avem motive să celebrăm, pentru că evenimentul de acum un veac ne transmite o lecţie majoră şi poate constitui pentru noi toţi un izvor de inspiraţie. La 9/22 decembrie 1916, la ora 12,00, în sala Teatrului Naţional din Iaşi, au fost deschise oficial lucrările sesiunii parlamentare ordinare, în prezenţa Regelui Ferdinand şi a membrilor Guvernului, în frunte cu Ionel Brătianu. Corpurile legiuitoare au transmis atunci un mesaj puternic de unitate şi de rezistenţă.

Mesajul este simplu şi încă actual. O naţiune îşi poate pierde teritoriul, populaţia, capitala şi armata, dar rămâne vie şi trează, atât timp cât continuă să fie întrupată de Parlament. Parlamentul României a fost atunci centrul rezistenţei morale şi legale, fermentul care a redat românilor încrederea în viitor şi în destinul naţiunii, instituţia care, în cel mai disperat moment al istoriei româneşti, pregătea deja reconstrucţia ţării şi unirea tuturor românilor.

În cursul anului 1917, Guvernul Brătianu a anunţat, în Parlament, introducerea votului universal şi reforma agrară, imediat după încetarea războiului. A întărit în acest fel rolul integrator pe care Parlamentul l-a avut întotdeauna în consolidarea prestigiului ţării, în afirmarea drepturilor naţionale, în promovarea solidarităţii sociale şi a idealurilor poporului român.

Sunt bucuros şi onorat că putem marca împreună acest moment istoric de mare însemnătate, ce reprezintă totodată şi o oportunitate extraordinară de a înţelege mai bine şi mai precis istoria noastră, precum şi de a face cât mai vizibil, în spaţiul public, locul esenţial şi unic pe care îl are Parlamentul în arhitectura constituţională a naţiunii. Toate celelalte instituţii şi puteri ale statului pot fi copleşite ori pot dispărea, dar atât timp cât Parlamentul dăinuie, atât timp cât deliberează şi legiferează, naţiunea rămâne întreagă şi neînvinsă. Deşi lucra în refugiu la Iaşi, Parlamentul nu era pribeag. Toate energiile naţiunii se regrupaseră în jurul său.

Sesiunea de la Iaşi a Parlamentului, care nu şi-a întrerupt activitatea în vremurile tulburi de atunci, trebuie să constituie pentru noi un simbol al rezistenţei naţionale, o dovadă vie a faptului că Parlamentul este inima şi mintea naţiunii şi, nu în ultimul rând, un exemplu pentru noi, parlamentarii timpului prezent.

Privind acum înapoi cu un veac, înţelegem mai bine că Parlamentul nu este o instituţie printre altele, o putere alături de altele. Parlamentul este sinteza naţiunii pe care o reprezintă. Parlamentul este garantul supravieţuirii naţiunii, oricât de vitrege ar fi împrejurările, iar naţiunea există atât timp cât Parlamentul ei lucrează.

Evenimentul de acum un secol ne dă întreaga măsură a responsabilităţii noastre, membrii de astăzi ai Parlamentului.

Aşadar, vă invit să încercăm, fiecare dintre noi, să fim la înălţimea predecesorilor noştri.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)(Revine la prezidiu.)

Permiteţi-mi acum să-l invit la tribună pe preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Liviu Dragnea.

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea (de la tribună):

Dragi români,

Ne aflăm în tabere politice adverse, avem opinii diferite, reprezentăm instituţii diferite, reprezentăm grupuri politice distincte sau chiar etnii diferite. Suntem mereu într-o competiţie politică, ne criticăm şi ne contestăm, iar de multe ori ne atacăm reciproc, cu argumente sau pur şi simplu fără niciun argument. Însă, dincolo de toate acestea, suntem cu toţii cetăţenii acestei ţări, suntem cu toţii cetăţeni români.

Dincolo de toate lucrurile care ne despart, uneori aparent pe poziţii ireconciliabile, există ceva care ne uneşte, există ceva care ne ţine la un loc, ceva în care ne regăsim cu toţii. Şi acest ceva se numeşte simplu: România.

Poate că pentru unii pare ceva mult prea general, sau mult prea vag. Pentru unii, a spune astăzi că eşti patriot şi că-ţi iubeşti ţara, pare ceva exagerat şi uneori chiar desuet. Dar, dacă privim în spate, în istorie, în momentele cele mai grele ale acestei naţiuni, ceea ce ne-a unit şi ne-a ţinut aproape a fost patriotismul şi dragostea de ţară.

De aceea, e bine că avem astfel de evenimente în care ne amintim şi aniversăm momentele cruciale din istoria României, cum este şi cel pentru care am organizat astăzi această reuniune, un moment cu adevărat crucial, un moment în care s-a decis, pe muchie de cuţit, destinul ţării noastre.

M-am uitat peste documentele şi discursurile vremii, în acel moment în care conducerea ţării, Guvernul, Parlamentul, Armata şi o bună parte din populaţia ţării, s-au retras în Moldova, la Iaşi. Deşi situaţia era cu adevărat disperată, am remarcat atunci apelul la unitate, la solidaritate naţională. Am văzut atunci că, în faţa ameninţării externe iminente, toate grupurile politice din Parlamentul care şi-a continuat lucrările la Iaşi s-au regăsit în acest loc comun, care este România.

Aşa au fost votate, cu o cvasiunanimitate parlamentară cele două legi majore pentru acel moment şi, în general, pentru modernizarea statului român: Reforma agrară şi Legea electorală care a introdus votul universal.

De aceea, am declarat recent că noi, decidenţii de astăzi ai României, trebuie să învăţăm din înţelepciunea celor de atunci şi care au înţeles că singura şansă de a ne salva fiinţa naţională este de a rămâne uniţi atunci când vine vorba de interesul major al României.

Profit de acest moment solemn, pentru a face un apel sincer la întreaga clasă politică, să începem o consultare aşezată, fără patimă şi fără orgolii între toate partidele, între toţi decidenţii din această ţară, cu susţinerea Academiei Române, pentru a stabili împreună reperele esenţiale pe care trebuie să le urmeze România, în faţa provocărilor deosebite care au loc la nivelul Uniunii Europene, şi nu numai.

Să învăţăm din înţelepciunea părinţilor Marii Uniri, a cărei aniversare de anul viitor o prefaţăm cu evenimentul de astăzi, şi să fim uniţi, să fim români!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)(Revine la prezidiu.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

O invit la tribună pe Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române. (Aplauze.)

Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române:

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Doamnelor şi domnilor membri ai Parlamentului,

Excelenţele Voastre,

Acum un secol, Regele Ferdinand a condus ţara prin momentele cele mai grele şi mai măreţe ale istoriei noastre. Străbunicul meu şi-a câştigat numele de "Întregitorul", pentru că, alături de bravii săi soldaţi şi de naţiune, a luptat pentru împlinirea visului românilor - Marea Unire.

Sesiunea găzduită astăzi de Parlamentul României, instituţia fundamentală a democraţiei şi libertăţii noastre, are încă o semnificaţie profundă: în afară de onorarea trecutului, evenimentul de astăzi arată, în aceste timpuri incerte şi pline de pericole, că România este o ţară inteligentă, stabilă, care preţuieşte continuitatea, care construieşte viitorul pe temelia trecutului şi care poate deveni un exemplu de echilibru şi măsură pe continent.

A aduce astăzi omagiu regilor noştri, a comemora sacrificiul armatei şi a manifesta recunoştinţă faţă de naţiunea română este, aşadar, o datorie patriotică şi civică. Dar nu numai atât. A vorbi despre cumpăna prin care a trecut România acum 100 de ani este un mod de a zidi viitorul.

Pentru mine, sesiunea de astăzi a Parlamentului nu este o comemorare, ci o inspiraţie pentru viitor. Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt părinţii istoriei noastre moderne. Dacă vom reuşi să ne ridicăm la înălţimea morală a strămoşilor noştri, noi vom birui prezentul şi vom şti să ne scriem viitorul.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Am să dau acum cuvântul, în ordinea ponderii, reprezentanţilor grupurilor parlamentare din Parlament.

Prin urmare, are cuvântul domnul senator Şerban Nicolae, din partea Grupului parlamentar Social Democrat.

Domnul Şerban Nicolae:

Distinsă asistenţă,

Doamnelor şi domnilor,

"Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată şi dreptul de a stăpâni, într-o măsură mai largă, pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, Regele vostru, voi fi întâia pildă şi vi se va da şi o largă participare la treburile statului".

Acestea sunt cuvintele rostite de Regele Ferdinand cel loial, la Răcăciuni, la 23 martie, pe stil vechi, 4 aprilie, pe stil nou, 1917, într-o vizită pe front, adresându-se Armatei a II-a. Dincolo de caracterul de îmbărbătare al unei armate cu un moral scăzut, ce trebuia să apere partea de nord a ţării, încă neocupată de trupele invadatoare, Declaraţia de la Răcăciuni a Regelui Ferdinand a declanşat unul dintre cele mai complexe procese istorice de transformare a societăţii româneşti, atât din punct de vedere al sistemului de proprietate privată, cât şi al democratizării vieţii sociale şi politice, prin introducerea votului universal, chiar dacă la acea dată, limita doar la bărbaţi, şi cu excluderea celor îmbrăcaţi în haină militară şi a clerului.

La 27 august 1916 România declarase război Austro-Ungariei şi ulterior celorlalte puteri centrale. Foarte curând s-a dovedit că promisiunile Antantei au fost vorbe în vânt, trebuind să facă faţă unui front desfăşurat la nord, vest şi sud. Lipsită de aproape orice ajutor dinspre est, Armata Română a fost nevoită să bată în retragere.

În aceste condiţii, la 12 noiembrie 1916, Guvernul a luat decizia mutării întregii administraţii a statului, la Iaşi. După 6 decembrie 1916, la intrarea trupelor germane în Bucureşti, practic Iaşiul a devenit Capitala României.

În aceste condiţii, Parlamentul României, aflat la Iaşi, Capitala de război a ţării, a votat, la 20 iunie 1917, iar Regele Ferdinand a promulgat, la 19 iulie 1917, Legea nr. 721 din acel an, pentru modificarea art. 19, 57 şi 67 din Constituţia din 1866, deschizând calea pentru cele două mari reforme, agrară şi electorală, ce au fost adoptate în anii următori. Drepturile politice şi-au găsit consacrarea, atât cât se putea atunci, în Constituţia adoptată după Marea Unire, în anul 1923.

Pentru foarte mulţi politicieni străini, rezistenţa eroică a românilor din vara anului 1917 a fost de neexplicat, în situaţia în care ţara era un teritoriu al deznădejdii, marcat de foamete, boli suprapopulare şi lipsuri de tot felul care păreau de nebiruit.

Momentul crucial a fost cel al Proclamaţiei rostite pe front de Regele Ferdinand, la 23 martie. Prin aceasta garanta ţăranilor care constituiau grosul armatei române reforma agrară şi schimbarea sistemului electoral. Urma să aducă drepturi cetăţeneşti, inclusiv pentru cei care nu avuseseră până atunci parte de acestea.

Nimeni nu poate nega astăzi impactul uriaş avut de aceste modificări ale Constituţiei asupra sutelor de mii de ţărani români care au primit astfel motivaţia suplimentară pentru luptă şi jertfă, într-o ţară în care urma să nu mai fie lipsiţi de drepturi şi mai ales de speranţa într-o viaţă mai bună. Bătăliile istorice, cu jertfe şi sacrificii, cu osebire cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au demonstrat eroismul Armatei Române, dar şi impactul faptului că soldaţii români luptau şi pentru o cauză socială, nu doar pentru una naţională.

Deşi legile de la Iaşi au deschis doar calea pentru un proces extrem de complex care a căpătat o amploare neimaginată în acel moment al adoptării lor, odată cu reunificarea teritoriilor româneşti istorice, cu părţile Moldovei rupte vremelnic de ţară, dar şi cu Transilvania şi Banatul, cu reforme agrare specifice fiecărei zone, cu o reformă electorală amplu dezbătută şi, în special, cu modificarea Constituţiei, au demonstrat că şi în vremuri de război, şi de ocupaţie, Parlamentul a reprezentat stâlpul fundamental al statului democratic român, garant al continuităţii puterii de stat în momente dureroase.

S-a demonstrat că, atunci când oamenii de stat privesc cu luare-aminte la nevoile celor pe care-i reprezintă, totul este posibil. Când Ionel Brătianu, premierul în funcţie, Vasile G. Morţun, preşedintele Constituantei, Take Ionescu, liderul opoziţiei şi alţi oameni de stat au pus interesul românilor şi al României înaintea orgoliilor de partid şi a adversităţilor doctrinare, când şeful statului, Regele Ferdinand, deşi german la origine, a acţionat potrivit ţelurilor supreme de reîntregire şi reformare a României, totul a fost posibil.

Aş vrea să fac o menţiune specială pentru Vasile Morţun, întâiul deputat socialist în Parlamentul României care, într-un interviu acordat în anul 1918, spunea următoarele: "Peste zeci de ani se va întemeia în Europa o ligă a naţiunilor sub forma unei uniuni de state, la fel cu cea a Statelor Unite ale Americii. Poate şi numai sub forma unei uniuni vamale". O adevărată viziune de om politic.

Activitatea Parlamentului la Iaşi a celorlalte autorităţi statale, a Casei Regale şi a Guvernului reprezintă o lecţie de istorie şi de politică naţională, un moment în care Parlamentul, ca instituţie reprezentativă supremă a arătat că democraţia parlamentară reprezintă singura variantă de regim politic, funcţională şi raţională pe termen lung, chiar şi în condiţii de război şi de ocupaţie.

Dar România nu este un stat puternic doar atunci când vremuri de restrişte o impun. Poporul nostru trebuie să-şi regăsească unitatea şi solidaritatea şi în vremuri de pace. Efortul comun, buna-credinţă, onestitatea şi stăruinţa îndreptate sunt căile democratice în care confruntarea ideilor e pozitivă şi creatoare. În lipsa unui duşman extern, să nu căutăm unul dintre noi. Nu doar cu promisiunea unor recompense şi a unor drepturi ne ridicăm ţara şi neamul, ne câştigăm demnitatea şi respectul celorlalţi. Munca cinstită, respectarea Constituţiei şi a legilor ţării vor da adevărata măsură a conştiinţei naţionale, a recunoştinţei faţă de jertfa, memoria şi moştenirea înaintaşilor noştri şi ne va da respectul generaţiilor care vor urma.

Trăiască România!

Dumnezeu să-i ocrotească pe români!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Are acum cuvântul doamna senator Iulia-Laura Scântei, din partea Grupurilor parlamentare ale PNL.

Doamna Laura-Iuliana Scântei:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte al Senatului României,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnilor preşedinţi ai României,

Alteţa Voastră Regală Margareta Principesa Moştenitoare şi Custodele Coroanei Române,

Alteţele Voastre Regale,

Înalt Prea Sfinţia Voastră Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,

Înalt Prea Sfinţia Voastră Robu, Arhiepiscop şi Mitropolit de Bucureşti,

Excelenţele Voastre,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Stimaţi reprezentanţi ai Corpului diplomatic,

Dragi colegi, senatori şi deputaţi,

Distinşi invitaţi,

Azi, într-un moment în care România se recaută pe sine, să ne oferim aici, în plenul Parlamentului, răgazul pentru o scurtă reflecţie istorică.

26 aprilie 1917. România. Bucureştiul era căzut sub ocupaţie străină, iar provincii istorice, precum Basarabia, Transilvania şi Bucovina vibrau româneşte în vreme de război, nădăjduind la înfăptuirea unei ţări întregite pentru toţi românii.

26 aprilie 1917. Iaşi. De mai bine de cinci luni, Iaşiul devenise Capitala ţării, iar întreaga Moldovă un loc de refugiu pentru circa 1,5 milioane de civili şi militari români.

Iaşiul a ajuns să numere în acele vremuri 350.000 de locuitori, de la o cifră iniţială de 78.000. De aici, Parlamentul, Guvernul şi Casa Regală vor conduce destinul ţării vreme de doi ani, Iaşiul fiind descris de marele istoric Nicolae Iorga, drept "Capitala ultimei rezistenţe a rezistenţei până la capăt".

Ziua de azi ar fi putut fi una banală acum o sută de ani, doar că nicio zi din cele în care capitala ţării a fost la Iaşi nu a fost obişnuită. Fiecare zi a fost una a disperării şi a renaşterii, a sacrificiului şi a speranţei, deopotrivă.

Acum 100 de ani, pentru exactitate istorică, la 9 decembrie 1916, Parlamentul îşi deschidea sesiunea în condiţiile dramatice de război, în Sala Teatrului Naţional din Iaşi, în prezenţa Majestăţii Sale Regele Ferdinand I şi a Reginei Maria.

În mesajul adresat Parlamentului de atunci, Regele Ferdinand I a susţinut necesitatea de a apăra interesele neamului nostru şi de a asigura unitatea şi viitorul României, precum şi dorinţa ca România să fie alături de ţările care urmau să aşeze viaţa Europei, pe baza principiului naţionalităţilor.

Astăzi, 26 aprilie 2017. Poate că ar fi trebuit să avem această şedinţă solemnă la Iaşi; poate o vom avea. Suntem în an de centenar, Iaşiul a fost capitala României între 1916 - 1918.

În sala Teatrului Naţional deputaţii români de acum 100 de ani s-au duelat politic pentru realizarea marilor reforme legislative, în vreme ce senatorii români dezbăteau ideile politice în aula Universităţii din Iaşi.

Marcăm azi, în Parlamentul României, aici, la Bucureşti, în cadrul acestei şedinţe comune solemne, prima acţiune oficială a Parlamentului, ca for legislativ şi simbol al democraţiei, de celebrare a Centenarului "Iaşi - Capitala României şi Oraş al Marii Uniri", un preambul al Centenarului Marii Uniri din 1918. E menită această şedinţă să strângă în jurul ei instituţii, reprezentanţi politici de astăzi, dar şi românii de pretutindeni, şi mai cu seamă aceşti actori politici din toate regiunile ţării, indiferent de apartenenţă politică şi doctrine, religie sau profesie.

La fel ca acum 100 de ani, ne-am reunit azi, în această sală a Parlamentului României, acei reprezentanţi ai instituţiilor fundamentale care, din punct de vedere politic, acum un secol, au întruchipat voinţa naţională: Casa Regală, Parlamentul şi Guvernul. Lângă acestea s-au mai aflat şi atunci, ca şi acum, Armata Română şi Biserica, stâlpi ai încrederii şi speranţei românilor în înfăptuirea idealului naţional.

Stimaţi colegi parlamentari,

Onorată audienţă,

Între 1916 şi 1918, Iaşiul nu a fost doar o capitală a provizoratului istoric, în care s-a aflat naţiunea română, cu toate problemele sale de atunci. A devenit o reală capitală a devenirii şi a speranţei naţionale.

Iaşiul a rămas în conştiinţa publică drept capitala renaşterii naţionale şi cred că mulţumirea simbolică, pe lângă atâtea nedreptăţi pe care istoria le-a adus Iaşiului şi Moldovei, este că românii de pretutindeni au păstrat şi au recunoscut acestui oraş statutul de capitală istorică, spirituală, culturală, statut de netăgăduit.

În vreme de război, în anul 1917, la Iaşi, Familia Regală, Consiliul de miniştri şi Parlamentul şi-au continuat misiunea pentru realizarea treburilor statului. Au pus mai presus de doctrine, de orgolii omeneşti, interesul naţional, constând în reîntregirea României şi unirea tuturor românilor, dar a oferit şi reforme legislative fundamentale, menite să întărească şi să modernizeze statul român, după Marea Unire.

Reforma constituţională, dezbătută la Iaşi şi adoptată la sfârşitul lunii iunie 1917, a permis adoptarea celor două legi reformatoare şi modernizatoare, deopotrivă: Legea agrară şi Legea electorală care avea să introducă votul universal, egal, direct şi obligatoriu.

Astăzi privim cu admiraţie la oamenii politici de acum 100 de ani, care au avut tăria de a trece peste conjunctura dramatică a războiului, care părea fără ieşire şi de a privi în perspectivă.

Senatorii şi deputaţii Parlamentului din 1917 au luat decizii gândindu-se la România de după război, care nu putea fi decât una în care baza ţării, ţărănimea, pe umerii căreia stătea efortul şi sacrificiul de război, era împroprietărită şi i se recunoştea dreptul de vot, participând astfel la "trebile ţării", în mod direct.

La 14 şi, respectiv, 20 iunie 1917, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, reunite la Iaşi, au adoptat Legea pentru modificarea art. 16, art. 57 şi art. 67 din Constituţia României, punând temelia constituţională a unor principii fundamentale pe care le găsim şi azi enunţate în Constituţia noastră: proprietatea de orice natură este sacră şi inviolabilă; principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire; lărgirea proprietăţii rurale ţărăneşti; votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu, de la acea dată.

A fost o decizie istorică a Parlamentului de atunci, care avea să schimbe complet viaţa socială şi politică a ţării şi avea să uşureze mult procesul de unificare şi modernizare a statului român.

Reforma constituţională din 1917 şi toate deciziile politice şi militare care i-au succedat în acel an nu ar fi fost însă posibile dacă între principalii actori politici ai ţării, de atunci, nu ar fi existat un dialog şi, nu în ultimul rând, oamenii politici, adunaţi în jurul Familiei Regale şi întreaga societate românească, nu ar fi exprimat un sentiment puternic de solidaritate naţională.

Viaţa politică naţională, dar şi internaţională, de acum 100 de ani, nu era cu mult diferită de ceea ce trăim azi, ca intensitate, ca polemică. Şi totuşi reformele pentru ţară au fost adoptate. Erau dorite de populaţie, erau susţinute de Rege, erau iniţiate de un Guvern liberal condus de Ion I.C. Brătianu, cu suportul diplomatic al ţărilor europene prietene. Erau aprig dezbătute şi atunci, dar adoptate în final de Parlament, iar aceste legi reformatoare au modernizat România şi au dat un impuls important celor care se aflau, în 1917, pe front.

Vă rog să-mi permiteţi să-l citez pe cel care atunci exercita funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, imediat după votul din 20 iunie 1917, din plenul Senatului, reunit la Iaşi, respectiv, pe liberalul Ion I.C. Brătianu: "Reformele de azi - spunea Domnia Sa - îşi găsesc un ecou în convingerea aproape unanimă a Parlamentului şi certitudinea că ele corespund unei dorinţi generale, unei cereri generale, unei necesităţi generale. După toate discuţiunile, ca reprezentant al Guvernului, dar şi al Partidului Naţional Liberal, vă spun că reformele votate azi refac istoricul politic şi economic al partidului nostru, fiind încheierea însă doar a unui capitol din viaţa şi programul nostru politic. Le adoptăm astăzi, într-un moment în care ele se prezintă ca un acord al tuturor partidelor, cu toate criticele care s-au adus, însă simt o legitimă mândrie de a fi reuşit ca toţi să participe la aceste reforme. Sunt atât de importante! O operă politică care nu are nevoie să fie susţinută de Guvern, pentru că se susţine prin ea însăşi. Este începutul unei noi perioade de întărire şi dezvoltare necesare pentru triumful definitiv al marei lupte în care a intrat ţara noastră".

Distinşi colegi parlamentari,

Stimaţi invitaţi,

Onorată audienţă,

Au trecut 100 de ani şi astăzi aniversăm Centenarul "Iaşi - Capitala României şi oraş al Marii Uniri".

Parlamentul României de azi are obligaţia de a continua, la acelaşi nivel măcar şi cu aceeaşi responsabilitate, proiectele începute acum 100 de ani, proiecte de dezvoltare durabilă a ţării, pentru toate regiunile României.

Avem de învăţat împreună şi în acest an, ce prefigurează Centenarul Marii Uniri, lecţia solidarităţii naţionale şi a consensului, pentru aceste proiecte importante ale României.

O şedinţă solemnă ca aceasta de azi, dedicată Iaşiului şi Moldovei, e un bun prilej de aducere-aminte, de respect, de mulţumire.

De multe ori însă în istorie Iaşiul, ca şi capitală a Moldovei, arăta ţării că este locul care îi uneşte pe români şi care generează mari idei şi proiecte de reformă. Dar, din păcate, nu este suficient.

În vremea în care a fost capitala ţării, Iaşiul a oferit un proiect politic şi legislativ care a marcat devenirea noastră.

E timpul ca şi Parlamentul actual, şi Guvernul, reunite la această dată, aici, la Bucureşti, să-şi asume un proiect de dezvoltare a Moldovei pe următorii 100 de ani. Este vorba de Proiectul Autostrăzii Unirii, care să reconecteze Moldova de celelalte provincii istorice româneşti, dar şi România de Europa.

Oraşele Unirii, precum Alba Iulia, Bucureşti, Iaşi, merită, din partea actualei generaţii de parlamentari, respectul, prin acordarea titlului de onoare, ca oraşe ale Marii Uniri, printr-o lege a Centenarului Marii Uniri, pe care acest Parlament să o adopte în cele din urmă.

Întotdeauna, în momente critice pentru români, s-a găsit înţelepciunea de a face concesii, de a avea un dialog. Nu s-au ars punţile colaborării politice când a fost vorba de aderarea României la Uniunea Europeană sau de integrarea în NATO.

Acum, întreaga Moldovă are nevoie de această autostradă şi de proiecte de dezvoltare durabilă. Şi nu mai sunt o prioritate, sunt de mult o urgenţă.

Vă invit, aşadar, colegi din coaliţia de guvernare, să iniţiaţi un proiect concret de finanţare, cu termene clare şi sume reale, bugetate, pe care noi, în opoziţie, să-l susţinem. Guvernul să realizeze, începând din acest an, şi să continue în anii care vor urma, indiferent cine va fi la guvernare, acest proiect de ţară.

Cu ajutorul bunului Dumnezeu, am încredere că nu vor dura alţi 100 de ani de la prima lopată de pământ săpată în primul kilometru al autostrăzii.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Iar în finalul alocuţiunii mele, vă rog să-mi permiteţi să mulţumesc Alteţei Sale Regale, Principesa Moştenitoare a României, Custode al Coroanei Române, precum şi celorlalţi membri ai Familiei Regale, pentru grija, atenţia şi angajamentele asumate cu care au continuat să fie prezenţi şi să susţină proiectele majore ale României, începând cu reîntregirea ţării şi Unirea tuturor românilor din 1918, continuând, în istoria contemporană a României, cu aderarea la Uniunea Europeană şi integrarea în NATO.

Vă mulţumesc.

La mulţi ani, Iaşi! (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Dau cuvântul domnului deputat Iulian Bulai, din partea Grupurilor parlamentare ale USR.

Şi vă atrag atenţia, după discursul doamnei Scântei, că aveţi un ecran pe care aveţi timpul la dispoziţie, cu funcţie de cronometru.

Vă mulţumesc.

Domnul Iulian Bulai:

Alteţa Voastră,

Domnilor preşedinţi,

Înalt Prea Sfiinţiile Voastre,

Stimaţi oaspeţi,

Dragi colegi,

Astăzi sărbătorim două decizii istorice care au pus bazele României moderne: Reforma agrară şi Legea electorală. Ambele au luat fiinţă într-o perioadă foarte dificilă pentru ţara noastră. Cea mai mare parte a teritoriului naţional se afla sub ocupaţie străină. Regele Ferdinand şi Guvernul erau refugiaţi la Iaşi.

Cu mare mândrie, mărturisesc că evenimentele de acum 100 de ani mă inspiră şi mă emoţionează profund. Acestea sunt un veritabil exemplu de acţiune pentru politicienii români de astăzi.

Intrarea României în Război a fost dezastruoasă. Numeroasele înfrângeri suferite de Armata Română, în prima parte a conflictului, i-au demoralizat crunt pe cei care trebuiau să lupte pentru ţară, pe toate fronturile.

Dezastrul de la Turtucaia, urmat de respingerea Campaniei din Transilvania şi apoi de pierderea Olteniei, a Capitalei şi a Munteniei păreau să anunţe iminenta lichidare a statului român.

Dincolo de visurile elitei politice a vremii, majoritatea celor care duceau greul luptelor îşi pierduseră orice speranţă şi motivaţie de a lupta pentru ţară. Oare ce valoare mai avea ideea de sacrificiu pentru ţară, în condiţiile în care ţara nu le mai oferea aproape nimic?

Am analizat cu atenţie cele întâmplate în urmă cu 100 de ani şi doresc să împărtăşesc cu dumneavoastră învăţămintele la care am ajuns.

O primă lecţie pe care trebuie să o învăţăm de la Parlamentul din 1917 este că, uneori, situaţiile de criză sunt bune oportunităţi de a veni cu soluţii salvatoare în întâmpinarea unor probleme care par de nerezolvat.

Ţăranii chemaţi la arme, care şi-au jertfit viaţa în Primul Război Mondial, au luptat cu eroism pentru ţara lor, dar au luptat şi însufleţiţi de angajamentul Regelui Ferdinand care le promisese împroprietărirea, în caz de izbândă.

Evenimentele de atunci vorbesc despre multe tipuri de sacrificiu. În primul rând, trebuie să amintim de renunţarea la privilegii a celor care deţineau cel mai mult teren arabil din ţară. Împroprietărirea s-a produs prin exproprierea terenurilor cultivabile ale Coroanei, ale fundaţiilor, ale persoanelor juridice, dar şi exproprierea proprietăţilor rurale, a persoanelor cu domiciliul în străinătate, plus două milioane de hectare aparţinând proprietarilor privaţi.

Iată, un moment din istoria ţării noastre, când cei mai bogaţi dintre români au fost solidari cu cei care nu aveau nimic sau aveau prea puţin, raportat la nevoile lor.

Ţăranii au fost marii câştigători, atât în urma Reformei agrare, cât şi în urma Legii electorale.

Odată cu instituirea votului universal, în 1918, politica a intrat în viaţa maselor de oameni. Peste noapte, milioane de ţărani au primit dreptul de a decide asupra viitorului lor. Clasa privilegiată, a celor aproximativ 110.000 de români care avuseseră drept de vot înainte de război, a înţeles că trebuie să împartă puterea şi cu ţăranii. Cei de la talpa ţării nu mai erau doar executanţi, ci şi decidenţi.

Eu sunt de la ţară. Eu sunt stră-strănepotul acelor ţărani însetaţi de dreptate şi de reprezentare corectă.

Reforma agrară şi Legea electorală au reprezentat repere uriaşe în emanciparea ţăranului român, cu toate că nici acestea nu au fost legi perfecte.

Semnificativ în acest sens este faptul că dreptul de vot al femeilor a fost recunoscut abia după încă 20 de ani, în 1938.

Reforma agrară din urmă cu un secol a reuşit să creeze prerogativele dezvoltării moderne a României din perioada interbelică.

Opusul Legii agrare este fenomenul colectivizării, care a eradicat orice formă de antreprenoriat agricol, dezvoltat în urma deciziei din mai-iunie 1917.

În acest context, trebuie să ne punem mai multe întrebări. Aşadar: care este clasa socială privilegiată? Şi care este clasa privată de drepturi, pe care acum le vedem ca fiind fundamentale?

Acum 100 de ani, o persoană primea drept de vot la vârsta de 21 de ani. Nu este oare timpul să gândim noi pragul de vârstă pentru votul universal? Nu este oare, un tânăr de 16 ani, capabil să ia decizii politice în nume propriu?

Vârsta este o construcţie socială şi este de datoria generaţiei noastre să definim criteriile pentru care o persoană este considerată matură.

Acum 100 de ani problema ţăranilor era împroprietărirea. Problema agrară cea mai mare de acum este că 1.000 de ferme mari beneficiază de 80% din fondurile Uniunii Europene, alocate pentru agricultură.

Acum 100 de ani, problema era excluderea a milioane de români de la vot. Problema actuală este lipsa unui sistem de vot electronic, care exclude milioane de români de la vot.

La ce privilegii trebuie să renunţăm noi, pentru a împărţi puterea de decizie împreună cu cei care au mai puţine şanse?

Acum 100 de ani, politicienii români au acţionat cu dreptate faţă de ţăranii care cereau mai multă echitate socială.

Dragi colegi, ce fel de acţiuni trebuie oare să facem noi ca peste 100 de ani să fim amintiţi ca politicienii care au făcut o Românie în care fiecare persoană este tratată şi respectată? Aceasta este o întrebare la care astăzi, în moment aniversar, vă invit pe toţi să reflectăm.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Dau cuvântul domnului deputat Varujan Vosganian, din partea Grupurilor parlamentare ale Alianţei Liberalilor şi Democraţilor.

Domnul Varujan Vosganian:

Alteţa Voastră Regală,

Domnilor preşedinţi,

Înalt Prea Sfinţiile Voastre,

Stimaţi colegi parlamentari şi miniştri,

Vă rog să-mi permiteţi, în primul rând, ca în acest moment deosebit de emoţionant pentru mine, ca reprezentant politic al Iaşiului şi al Moldovei, să evit sintagma "Iaşi - Capitală de Război".

România are mai multe capitale. Una dintre ele este sediul administrativ. O capitală însă este aceea care îşi leagă numele şi locul de unul dintre momentele cruciale ale istoriei noastre. Capitala României este şi Alba Iulia, şi Blajul, şi Ţebea. Capitalele României sunt: Vaslui, Călugăreni, Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. Capitale ale României sunt: Târgovişte, cu Mănăstirea Dealul, şi Strejnicul, cu pădurea din împrejurimi. Capitale ale României sunt şi Lancrăm, Hobiţa sau Ipoteşti.

Iaşiul însă este o capitală cu totul specială, de o simbolistică profundă, ca cea mai adâncă fântână. Iaşiul este capitala disperării şi a măreţiei. Este capitala miracolului românesc!

Uneori, în istorie, s-a vădit că trebuie să pierzi totul ca să ai totul. Nu s-a întâmplat niciodată sub spectrul independenţei ca o Românie atât de mică să nască o Românie atât de mare. Un petec de pământ în jurul Iaşiului, bântuit de tifos exantematic, cu străzile înţesate de răniţi, cu exemple de solidaritate umană cu totul copleşitoare, pe care le relatează martorii, a fost locul în care s-a născut România Mare.

Imaginaţi-vă că în acel loc supraaglomerat, disperat, în care se auzeau zgomotele obuzelor, parlamentarii făureau viitorul României.

Sunt puţine astfel de momente astrale în istoria omenirii, în care fibra unui popor îşi dovedeşte puterea de a dăinui.

Iaşiul însă nu a fost capitala României numai atunci. Iaşiul a fost capitala României în toate momentele de aspiraţie la unire şi identitate naţională. De fiecare dată Iaşiul şi-a făcut datoria şi a încredinţat apoi Bucureştiului rolul de capitală, rol pe care Bucureştiul şi l-a asumat fără ca, după opinia mea, să-şi exprime recunoştinţa, aşa cum ar fi trebuit.

Orice evocare rămâne iluzorie, dacă locul pe care îl evocăm rămâne un loc al deznădejdii şi al dezolării. Noi sărbătorim Iaşiul la Bucureşti. Aş vrea să vină o zi când sărbătorim Bucureştiul la Iaşi. Aş vrea să vină o zi în care Guvernul României să marcheze îndeplinirea Programului pentru dezvoltarea economică şi socială a Moldovei.

Îmi face o bucurie să vă spun că avem acordul de principiu al Guvernului, pentru ca, la jumătatea acestui an, să avem o astfel de întâlnire la Iaşi, în care să marcăm prima etapă în realizarea Programului de dezvoltare economică a Moldovei, pe care noi l-am prefigurat anul trecut. Pentru că, stimaţi compatrioţi, ce este cel mai frumos într-o generaţie? O generaţie trebuie să fie de sacrificiu, pentru că ea nu trebuie să ia totul pentru sine, ci trebuie să lase şi pentru urmaşi.

Noi sărbătorim trecutul. Cel mai nobil mod în care poţi sărbători pe cei care au fost este ca prin ceea ce izbuteşti, să prilejuieşti ocazii de a sărbători pe cei care vor veni.

De aceea, această sărbătoare a trecutului să fie şi un moment, un prilej, de a oferi generaţiilor viitoare un prilej de sărbătoare. Şi Moldova pe care o vom sărbători atunci, şi devotamentul şi sacrificiul capitalei Moldovei, de atunci şi nu numai de atunci, să fie prilej de întreagă sărbătoare pentru toţi românii.

Mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Are cuvântul domnul Eugen Tomac, din partea Grupurilor parlamentare ale Partidului Mişcarea Populară.

Domnul Eugen Tomac:

Domnilor preşedinţi ai României,

Domnilor preşedinţi ai celor două Camere,

Alteţele Voastre,

Stimaţi membri ai Guvernului României,

Distinşi membri ai Corpului diplomatic,

Doamnă primar general,

Domnule primar al municipiului Iaşi,

Stimaţi colegi,

Acum 100 de ani, în condiţiile cele mai grele, "Capitala de Război" a României scria istorie. Răvăşit şi sufocat, Iaşiul a reuşit să aducă drapelul luptei pentru libertatea, prosperitatea şi mai ales pentru reîntregirea României, cu cinste şi demnitate.

În condiţii extrem de dificile, într-un cadru improvizat, sub ameninţarea gloanţelor, clasa politică de atunci, dincolo de orgolii şi lupte mărunte, a înţeles nevoia României de a se transforma, prin a progresa.

Adoptarea celor două legi reformatoare - Legea agrară şi Legea electorală -, precum şi demararea procesului de reîntregire a ţării au însemnat, în esenţă, înfăptuirea dreptăţii.

Împroprietărirea ţăranilor şi votul universal au schimbat radical poziţionarea statului faţă de cetăţean, oferindu-i celui din urmă respect şi posibilitatea de a-şi decide şi de a-şi construi viitorul.

Toate acestea au fost posibile pentru că oameni politici s-au solidarizat în jurul unui proiect de ţară şi au lucrat în mod onest pentru realizarea lui.

Suntem în anul 2017. Ne bucurăm de democraţie şi pace. Şi în loc să lucrăm pentru proiecte de ţară, tot ce reuşim să facem este să ne aducem aminte despre cele realizate de înaintaşii noştri.

Mai mult decât atât, avem aceste aniversări care ar trebui să devină momente de reflecţie. Invocarea trecutului glorios înseamnă, înainte de orice, responsabilitatea prezentului şi proiecţia viitorului.

Înalt Prea Sfinţiile Voastre,

Stimaţi colegi,

Recunoaşterea simbolică nu este de ajuns. Avem o restanţă faţă de Moldova, Moldova lui Ştefan cel Mare. De ani de zile îi sunt promise Moldovei şosele, investiţii pentru reanimarea economiei. Au rămas însă foarte multe la stadiul de promisiuni.

Avem o restanţă şi faţă de românii de peste Prut. Vom aniversa anul viitor Centenarul Unirii, deziderat devenit realitate în 1918 şi redevenit astăzi deziderat. Or, dacă eşuăm astăzi să conştientizăm acest lucru, este pentru că nu am învăţat încă lecţia solidarizării în numele unui ideal şi al responsabilităţii asumării unui proiect de ţară. Este într-adevăr un proces anevoios, dar realizabil. Unirea celor două state româneşti trebuie să fie Proiectul de ţară legitim al generaţiei noastre, pentru că aşa au decis românii acum 100 de ani.

Pentru Bucureştiul de astăzi, Iaşiul de ieri este exemplu. Să onorăm memoria celor de ieri, prin fapte onorabile, astăzi!

Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Dau acum cuvântul domnului deputat Varujan Pambuccian, din partea Grupurilor minorităţilor naţionale.

Domnul Varujan Pambuccian:

Înalt Prea Sfinţiile Voastre,

Alteţele Voastre Regale,

Domnilor preşedinţi,

Stimaţi colegi,

În 1914 urca pe tronul României un rege care urma să continue tradiţia inaugurată de Regele Carol I. Provenit din aceeaşi mare Casă Regală care l-a dat şi pe Frederic cel Mare, Regele Ferdinand şi-a dovedit o loialitate extraordinară faţă de poporul pe care a decis să-l conducă.

Marii politicieni ai României de atunci au dovedit o loialitate extraordinară faţă de poporul pe care se hotărâseră să-l reprezinte.

Şi armata României a dovedit o loialitate extraordinară faţă de poporul în numele căruia lupta. În această armată au luptat atunci nu doar români. Au luptat şi popoare care au avut acelaşi crez cu poporul român, şi care trăiau pe teritoriul de atunci al României. Şi au mai luptat şi apatrizi, care şi-au dorit ca România să fie ţara lor. Asta arată o încredere extraordinară a unor oameni care, în pofida unor promisiuni neonorate, din partea aliaţilor din acel moment, după ce porniseră cu un mare elan pentru realizarea unui mare vis, s-au trezit că sunt nevoiţi să lupte, pentru ca ţara lor să supravieţuiască. Şi au reuşit să facă lucrul acesta, pentru că această triadă, formată dintr-o Casă Regală extrem de loială poporului pe care a decis să-l conducă, o clasă politică extrem de loială poporului pe care s-a decis să-l reprezinte şi o armată extrem de loială poporului în numele căruia era decisă să lupte, era foarte greu de învins.

Sunt momente în istorie în care puţini oameni reuşesc să ţină în loc sau să învingă armate mari, conjuncturi politice complicate şi să iasă la lumină, pentru că sunt călăuzite de un crez în care ele cred foarte mult. Şi acesta a fost acel moment. Este păcat că l-am pierdut în al Doilea Război.

Primul Război a fost un război pornit din vorbe mari, aproape în joacă, şi care a ucis milioane de oameni, în numele a nimic. Al Doilea Război a fost un război mult mai devastator, pentru că s-a făcut în numele unor ideologii. Şi ideologiile ucid întotdeauna mult mai mult decât vorbele mari.

Dacă am reuşit atunci să fim extrem de puternici în faţa vorbelor mari, în faţa ideologiilor am făcut ce am putut, să supravieţuim.

Din păcate, nu s-a terminat momentul acesta, cu ideologiile. Şi, din păcate, nu mai suntem la fel de uniţi într-un crez, aşa cum am fost atunci.

Cine ştie, poate că lipseşte unul dintre cei trei piloni, ca să fie mai stabilă toată construcţia. Poate o să găsim formule în care construcţia aceasta chiar să devină stabilă şi să reuşim ceea ce mulţi au considerat atunci o minune, dar care a fost un lucru firesc. A fost consecinţa unui crez extraordinar, în care au crezut simultan, cu tărie, cele 3 părţi ale naţiunii române, de care era nevoie atunci: conducătorul ei, reprezentanţii ei şi armata ei.

Poate că e timpul să regăsim acel drum, pentru că lumea în care trăim nu prea mai arată la fel de bine ca aceea, de acum 15 ani, ca aceea, de acum 20 de ani. Şi poate că e vremea să găsim din nou un asemenea crez.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu:

Stimaţi invitaţi,

Doamnelor şi domnilor,

Declar închisă şedinţa comună festivă a Senatului şi Camerei Deputaţilor, consacrată aniversării Centenarului "Iaşi - Capitala Regatului României 1916-1918 şi Oraş al Marii Uniri".

Invit Alteţele Lor Regale să participe la lansarea albumului filatelic aniversar, şi după aceea urmează o recepţie aniversară, la Salonul "Duca", de la Camera Deputaţilor.

Şedinţa s-a încheiat la ora 12,14.