Dezbateri parlamentare

Şedinţa a început la ora 14.08.

Lucrările şedinţei au fost conduse de doamna Anca Dana Dragu, preşedintele Senatului, şi domnul Ludovic Orban, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnul Eugen Pîrvulescu, secretar al Senatului, şi doamna Oana Murariu, secretar al Camerei Deputaţilor.

Doamna Anca Dana Dragu:

Bună ziua!

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Vă invit să vă ocupaţi locurile în sală, pentru a putea începe şedinţa solemnă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor consacrată comemorării victimelor Pogromului de la Iaşi din 1941.

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Domnule preşedinte Emil Constantinescu,

Stimaţi reprezentanţi ai cultelor religioase din România,

Distinşi membri ai Corpului diplomatic,

Domnule comisar federal Felix Klein,

Doamnelor şi domnilor senatori, deputaţi şi miniştri ai Guvernului României,

Onoraţi invitaţi,

Vă rog să-mi permiteţi să declar deschisă şedinţa solemnă comună consacrată comemorării victimelor Pogromului de la Iaşi din 1941.

Vă invit să ascultăm imnul naţional al României.

(Se intonează imnul naţional al României.)

Daţi-mi voie să adresez câteva cuvinte în deschiderea acestei şedinţe comune.

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Domnule preşedinte Emil Constantinescu,

Stimaţi reprezentanţi ai cultelor religioase din România,

Distinşi membri ai Corpului diplomatic,

Domnule comisar federal Felix Klein,

Doamnelor şi domnilor senatori, deputaţi, membri ai Guvernului României,

Onoraţi invitaţi,

Şedinţa solemnă care ne reuneşte astăzi în Parlamentul României simbolizează omagiul nostru adus evreilor ieşeni, victime nevinovate, oameni care au avut de suferit şi care au pierit din cauza politicilor discriminatorii, rasiste şi antisemite promovate de regimul totalitar în vara anului 1941. Este deopotrivă un moment de introspecţie şi meditaţie, un moment prin care ne asumăm în mod direct acest eveniment tragic din istoria ţării noastre, dar în acelaşi timp reprezintă şi o formă de conştientizare şi de recunoaştere a consecinţelor istorice cauzate de atitudini rasiste şi xenofobe.

Pogromul de la Iaşi poartă şi astăzi, la 80 de ani distanţă, o puternică încărcătură istorică. Învinuirea pe nedrept, arestările, execuţiile şi torturarea evreilor ieşeni, concetăţeni de-ai noştri, rămân fapte a căror justificare nu putem s-o acceptăm nici acum. Aceste acţiuni au dat amploare totalitarismului şi consecinţelor sale devastatoare pentru societate. Dramele suferite de victimele acestui masacru şi ale ororilor petrecute pe străzile Iaşiului la ordinul autorităţilor de la acea vreme rămân fragmente dureroase în istoria noastră, fragmente pe care nu le putem şterge, pe care trebuie să le recunoaştem şi să ni le asumăm. Acestea reprezintă obligaţii morale, care vor ajuta toate generaţiile tinere să conştientizeze şi să respecte valorile toleranţei şi principiile democratice şi ale statului de drept.

Noi, ca ţară, am făcut paşi importanţi în direcţia recuperării istoriei şi asumării memoriei, iar inaugurarea Muzeului Pogromului de la Iaşi, alături de celelalte edificii culturale, reprezintă un catalizator important pentru promovarea celei mai importante lecţii din urma acestui eveniment: drepturile fundamentale ale omului şi responsabilitatea civică, care nu sunt negociabile.

Doamnelor şi domnilor,

Niciodată şi niciunde nu trebuie să mai fim martorii antisemitismului şi xenofobiei, indiferent de forma şi de gradul în care acestea se manifestă. Purtăm în spate o istorie grea, o greşeală uriaşă care nu a iertat nici ţara noastră şi tocmai greutatea ei trebuie să ne facă mai puternici în a combate acest flagel.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Invit la tribună pe Excelenţa Sa domnul Ludovic Orban, preşedintele Camerei Deputaţilor.

Domnul Ludovic Orban:

Doamnă preşedintă a Senatului României,

Domnule prim-ministru,

Domnule preşedinte Emil Constantinescu,

Excelenţele Voastre domnilor ambasadori,

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Onorată asistenţă,

Ne amintim astăzi de unul dintre cele mai întunecate episoade ale istoriei României din secolul XX: pogromul săvârşit din ordinul celor mai înalte autorităţi ale regimului antonescian, o înfiorătoare operaţiune de exterminare prin asasinat în masă, teroare şi tortură căreia, în urmă cu 80 de ani, le-a căzut victimă populaţia evreiască din Iaşi şi din alte oraşe din Moldova acelor vremuri întunecate.

Într-o astfel de zi cred că trebuie să ne punem umanitatea, compasiunea, inima şi mintea deopotrivă la încercare pentru a înţelege semnificaţia comemorării pe care o săvârşim astăzi. Vorbesc despre umanitate şi despre inimă pentru că dincolo de dimensiunea cumplită a cifrelor - peste 14 000 de victime -, dincolo de cinismul ordinelor şi de cruzimea faptelor stă istoria dureroasă a celor care nu au supravieţuit, dar şi a celor care au trăit o viaţă amintindu-şi calvarul la care au fost supuşi fără nicio vină chiar de către statul care ar fi trebuit să-i apere.

În noiembrie anul trecut, am fost onorat să strâng mâna unui supravieţuitor al acestui pogrom, Radu Zuckerman, care, din păcate, astăzi nu mai este printre noi, fiind una dintre victimele epidemiei de COVID. Îmi amintesc vorbele sale simple şi sincere, în spatele cărora tragedia umană a trenurilor morţii din iulie 1941 stăruia ca o rană deschisă: "Din vagonul meu am supravieţuit numai opt, printre care şi cel care vă vorbeşte acum. Restul de 129 de evrei au trecut în nefiinţă, sufocaţi şi deshidrataţi." Aceasta era experienţa unui tânăr care avea pe atunci numai 19 ani şi care timp de opt decenii a purtat cu el suferinţa şi memoria acestei cumplite traume.

Trebuie să ne amintim că în spatele fiecăreia dintre cifre se află o viaţă răpită, o familie distrusă, o existenţă chinuită de cele mai cumplite memorii. Se află viaţa lui Iosif Finkelstein, care avea 19 ani, a lui Ezra Goldner, asasinat la 14 ani, cea a lui Gelu Grünberg, un elev de 16 ani, sau cea a lui Thales Segal, care la numai 12 ani a fost ucis cu sălbăticie sub ochii mamei sale, viaţa unor întregi familii exterminate, de la bunici până la copii, Cernea, Kaufman, Grinberg, Iancu, Hirschenson, Idel, Manas, Lupu, Maier, altele, sute de familii, mii de oameni, zeci de mii de vieţi distruse.

Amintirea acelor zile are o rezonanţă fără egal în mărturiile supravieţuitorilor. O putem auzi în cuvintele unei mame precum Edla Pascal, ai cărei fii au fost asasinaţi: "În calitate de mamă, declar durerea mea. În ziua de 29 iulie 1941, ziua pogromului, mi s-au luat trei ficiori. I-au dus la Chestură, de acolo în tren, şi nu s-au mai întors. Primul meu ficior era de 35 de ani, al doilea de 32 de ani şi al treilea de 28 de ani, toţi fotografi. Mai am un al patrulea acasă, cel mai mic dintre copii, a fost şi el arestat, rănit şi, printr-o minune dumnezeiască, a venit acasă. El mă ajută, dar este bolnav de teroarea fascismului."

Cum se poate ca o societate să se prăbuşească în abisul inumanităţii? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o purtăm mereu cu noi, ea trebuie să se afle în centrul comemorării de astăzi, pentru că numai punându-ne această întrebare putem evita să ne întoarcem în timp şi să repetăm astfel de crime. Vorbim astăzi în Parlamentul României, instituţia fundamentală a democraţiei noastre, despre Pogromul de la Iaşi şi suntem obligaţi să ne punem această întrebare, pentru că avem o răspundere esenţială în împiedicarea oricărui derapaj asemănător.

Pogromul de la Iaşi înseamnă şi o bornă pe calea falimentului moral al regimului politic din acei ani, care a îngăduit ca populaţia evreiască să devină ţinta persecuţiilor sistematice, a excluziunii, violenţelor şi umilinţelor cotidiene, iar în ultimă instanţă a genocidului. Este lecţia amară a unei istorii care, deşi se îndepărtează de noi, nu trebuie uitată niciodată. Dimpotrivă, avem datoria de a păstra şi transmite amintirea vie a acestui tragic episod, deoarece el reprezintă un avertisment venit din trecut, a cărui importanţă o măsurăm astăzi şi mai bine, când vedem ce ravagii politice şi morale provoacă intoleranţa, rasismul, xenofobia, răspândirea în masă, cu viteza pe care o asigură internetul, a urii alimentate de ignoranţă, de frustrări şi de resentimente.

Dacă vrem să ne ferim de un astfel de pericol, trebuie să înţelegem că amploarea responsabilităţii este întotdeauna mult mai largă decât cea a cercului vinovaţilor imediaţi. Căderea în ură se întâmplă adeseori pe neobservate, răul este o cale uşoară, dar înţelegând modul în care s-a instalat în inima Europei şi a României în secolul trecut, trebuie să învăţăm să-l ţinem la distanţă. Uitarea istoriei, mai ales uitarea Holocaustului, nu trebuie permisă, tocmai în numele grijii, al responsabilităţii esenţiale de a nu îngădui repetarea unor astfel de tragedii. A fost nevoie de mult timp pentru ca adevărul acelor ani în care sute de mii de evrei şi romi români şi-au pierdut viaţa să fie recuperat şi rostit în România democratică. Au fost decenii în care acest adevăr a rămas ascuns, mai întâi sub minciuna şi laşitatea guvernanţilor, apoi sub ţesătura de minciuni şi ipocrizie a regimului comunist.

Democraţia, toleranţa, solidaritatea sunt valori ameninţate astăzi în multe ţări, chiar ţări cu tradiţie şi experienţă democratică îndelungată. Educarea generaţiilor tinere, comemorarea sinceră a tragediilor de acum 80 de ani, pronunţarea adevărului, oricât de dur se dovedeşte, sunt mijloace prin care trebuie să împiedicăm viitorul să fie dominat de ură, de şovinism, de antisemitism, de rasism şi xenofobie. Să ne amintim, aşadar, de tragicul iulie 1941 de la Iaşi, pentru a nu îngădui în societatea noastră niciunei forţe politice şi niciunui demon al trecutului să ne împingă pe panta iresponsabilităţii şi intoleranţei. (Aplauze.)

Doamna Anca Dana Dragu:

Invit la tribună pe Excelenţa Sa domnul Florin Cîţu, prim-ministrul României.

Domnul Florin-Vasile Cîţu - prim-ministrul Guvernului României:

Stimaţi preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Excelenţele Voastre domnilor ambasadori,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Distinşi oaspeţi,

Suntem astăzi aici pentru a comemora ca o datorie de onoare, la 80 de ani distanţă, pentru prima dată în Parlamentul României, victimele Pogromului de la Iaşi, cel mai mare masacru antisemit de pe teritoriul României din epoca modernă. Rememorăm astăzi ceea ce umanitatea a trăit în cea mai întunecată epocă a existenţei sale. În acelaşi timp, noi, ca naţiune, trebuie să ne asumăm deschis că nu tot trecutul nostru a fost glorios. Ca şi în atâtea alte ţări din Europa, şi în România deciziile celor care au deţinut puterea politică şi militară la acele timpuri au transformat statul, făcându-l o maşinărie a barbariei, de anihilare a drepturilor, de inimaginabile persecuţii şi de eliminare fizică a comunităţilor evreieşti, rome şi a altor categorii vulnerabile.

Onorată instanţă,

Aduc astăzi un omagiu sutelor de mii de victime ale Holocaustului din România şi mă înclin în faţa memoriei acestor oameni nevinovaţi. Ceea ce s-a întâmplat la Iaşi acum opt decenii ne aminteşte despre o suferinţă peste limita imaginaţiei, ne aminteşte despre cruzime, sălbăticie şi crimă. Trenurile morţii, asasinatele individuale, persecuţiile, torturile, umilinţele, gropile comune, toate au fost acolo. Imaginea victimelor, a atrocităţilor, a celor peste 13 000 de victime, bărbaţi şi femei, a sutelor de copii, bătrâni şi a destinelor frânte de acum opt decenii de la Iaşi trebuie să rămână o neclintită mărturie despre nevoia de adevăr, justiţie şi memorie. Abominabilele evenimente care au fost puse în operă de către autorităţile din anii '40, sub coordonarea regimului Antonescu, reprezintă astăzi o pagină neagră din istoria noastră. Suntem datori să vorbim despre ea, să protejăm memoria victimelor, să condamnăm făptuitorii, să transmitem generaţiilor următoare lupta noastră, a tuturor, ca asemenea tragedii să nu se mai repete niciodată.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Ca prim-ministru liberal, pot confirma că partidul meu, Partidul Naţional Liberal, a avut mereu vocaţia libertăţii, a toleranţei şi a respectului pentru memorie. Elitele noastre au fost victime ale furiei extremiste, iar datoria noastră, a tuturor, este de a rămâne vigilenţi, responsabili, de a lua decizii curajoase pentru a proteja pe cei vulnerabili şi democraţia noastră. De aceea, astăzi reafirm sprijinul deplin al actualului Executiv pentru promovarea politicilor de memorie, combaterea antisemitismului, extremismului, xenofobiei, homofobiei şi a tuturor formelor de intoleranţă şi violenţă politică sau simbolică.

În doar şase luni de la preluarea mandatului de prim-ministru, am susţinut şi adoptat măsuri importante pentru promovarea memoriei victimelor Holocaustului, pentru sprijinirea educaţiei despre această tragedie şi pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului. Am numit un reprezentant special al Guvernului pentru promovarea politicilor memoriei, combaterea antisemitismului şi xenofobiei, iar de curând am adoptat prima strategie naţională pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, radicalizării şi a discursului instigator la ură, alăturând un plan de acţiuni şi măsuri concrete pentru următorii trei ani. În acelaşi timp, am inclus în PNRR finanţare pentru viitorul Muzeu Naţional de Istorie a Evreilor şi al Holocaustului, ca o datorie de onoare şi ca o dovadă că angajamentul nostru pentru păstrarea vie a memoriei comunităţii evreieşti şi a victimelor Holocaustului este o formă puternică de rezilienţă la ameninţările extremismului.

Închei spunându-vă că şedinţa solemnă de astăzi este o dovadă că România se schimbă, atunci când există voinţă şi solidaritate pentru adevăr, responsabilitate, asumare şi mai ales pentru a apăra democraţia şi societatea.

Fie veşnică memoria victimelor Pogromului de la Iaşi şi a Holocaustului din România!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Doamna Anca Dana Dragu:

Invit la tribună pe domnul deputat Silviu Vexler, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

Domnul Silviu Vexler - preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România:

Doamnelor şi domnilor,

Suntem în anul 1997, într-o zi ca oricare alta. Curtea Supremă de Justiţie a României, cum se numea pe atunci Înalta Curte de astăzi, discută recursul în anulare formulat împotriva unei sentinţe. Solicitarea este admisă. 1998, un an mai târziu, o altă zi, un alt dosar. Din nou, Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în anulare formulat în acel caz. Decizii obişnuite, standard, aşa cum sunt zeci, sute de alte decizii ale instanţelor. Câţiva ani mai târziu, întâmplător, un bătrân, supravieţuitor al Pogromului din Iaşi, citeşte despre acele decizii într-un articol care se referea la activitatea judiciară, dar numele celor două persoane reabilitate îi par cunoscute. La scurt timp, anunţă Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România şi împreună descoperă că este vorba despre Radu Dinulescu şi Gheorghe Petrescu, şeful şi adjunctul şefului Secţiei a 2-a a Marelui Stat Major din acea perioadă, ambii implicaţi în masacrarea evreilor care erau deportaţi în Basarabia şi Bucovina, ambii implicaţi direct în coordonarea şi executarea Pogromului din Iaşi. Au fost cele două persoane care s-au asigurat că totul decurge aşa cum se dorea în teritoriu. Prea târziu însă. Cei doi criminali de război, coordonatori în teritoriu ai Pogromului de la Iaşi, au fost reabilitaţi şi rămân, până în ziua de astăzi, reabilitaţi.

Dar, totuşi, ce a însemnat Pogromul de la Iaşi? Este mult prea simplu să spunem că a fost o crimă, că a fost un masacru. Gândiţi-vă doar la acest lucru: dacă am citi numele fiecărei victime a cărei viaţă a fost distrusă în acele zile în Iaşi şi dacă pentru fiecare nume am aloca doar câteva secunde, toate acestea ar dura o zi întreagă să rostim doar numele. Şi totul, toate aceste lucruri au început cu un telefon din partea lui Ion Antonescu, un telefon şi câteva cuvinte, care au năruit viaţa, viitorul, speranţele şi dorinţele a peste 13 000 de oameni.

"În ziua de 29 iunie, dimineaţa, ora 7.00, au intrat la noi doi sergenţi de poliţie şi un plutonier cu revolvere întinse spre noi să ridicăm mâinile şi au început a-mi răscoli toată casa. Tot ce era mai de preţ mi-au luat. Apoi ne-au împins să trecem în convoi, pe bărbatul meu cu copiii. Şi când m-au izbit pe mine, eu m-am rugat la ei să mă lase, că sunt gravidă. Ei mi-au dat cu bocancul în burtă, zicând că să nu mai fac jidani. Am căzut leşinată. Apoi am fost bătuţi şi cu ceilalţi duşi la Chestură, unde am călcat pe mii de morţi şi pe bărbatul meu l-am pierdut. Tot drumul spre Chestură, bărbatul meu a fost lovit cu arma. Fiind rabin, cu barbă, au luat chibrituri şi i-au aprins barba. Când m-au despărţit de el, era fript până la sânge." Sunt câteva din cuvintele lui Miriam Solomon, amintirile de acum 80 de ani ale unui om care trăia în acele zile în Iaşi.

Am încercat să găsesc cuvintele mele care ar putea reda ceea ce s-a întâmplat în timpul Pogromului din Iaşi şi-mi dau seama că cel puţin pentru mine ele nu există sau, mai bine zis, nu le pot găsi eu. Chiar dacă am citi fiecare mărturie, chiar dacă am vedea fiecare fotografie, nu putem înţelege cu adevărat ceea ce s-a întâmplat acolo, nu putem simţi cum au reuşit să scape câţiva oameni, nu putem realiza cum a fost ca crima să plutească în aer.

Iancu Florea Râmniceanu, unul din martorii Pogromului, a lăsat câteva cuvinte care mi s-au întipărit în minte şi nu reuşesc să scap de ele: "Din cauza căldurii de vară şi a lipsei de aer, oamenii au înnebunit mai întâi şi apoi au murit." Au înnebunit mai întâi...

Au trecut 80 de ani de la acel moment când umanitatea şi-a pierdut glasul şi, în toată această perioadă, Parlamentul României a avut şi are un rol fundamental: Legea pentru combaterea antisemitismului, Legea pentru înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie a Evreilor şi al Holocaustului din România, legea prin intermediul căreia au fost deschise arhivele privind Holocaustul şi viaţa evreiască din România, legislaţia prin intermediul căreia a fost majorat şi extins sprijinul financiar acordat supravieţuitorilor, amendamentele prin care au fost eliminate barierele birocratice pentru supravieţuitorii care trăiesc acum în afara României. Acum o lună, Parlamentul României a decis să extindă sprijinul financiar acordat pentru copiii victimelor şi ai supravieţuitorilor Holocaustului, inclusiv cei ai Pogromului din Iaşi, cei din trenurile morţii.

Cine şi-ar fi putut închipui în urmă cu 80 de ani că acest lucru este posibil şi mai ales cine şi-ar fi putut închipui, spre exemplu, că la acest întreg pachet legislativ vor lucra împreună reprezentanţii minorităţii evreieşti şi ai minorităţii germane din Parlamentul României? Cine şi-ar fi putut imagina atunci că în cea mai importantă sinagogă din România va răsuna imnul naţional al Germaniei, iar în sediul Forumului German din România vor fi audiate concerte de muzică evreiască? Cine ar fi putut crede că preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România poate fi prieten cu Muftiul Cultului Musulman din România?

În felul în care o văd eu, aceasta este normalitatea, doamnelor şi domnilor. Dar această stare nu vine de la sine, nu este simplu nici de obţinut şi nici de menţinut. Este, în schimb, o obligaţie şi o datorie morală pentru fiecare din noi.

Şi profit de această ocazie ca tuturor colegilor, din fiecare grup parlamentar, să vă mulţumesc pentru că aţi fost implicaţi în realizarea actelor normative despre care am vorbit, pentru că aţi fost alături de comunităţile evreieşti şi, în primul rând, de supravieţuitori, dar mai ales pentru că atât dumneavoastră, cât şi conducerea partidelor pe care le reprezentaţi în Parlament aţi înţeles de ce aceste lucruri sunt necesare.

Dar, cu toate astea, nu ne-am încheiat misiunea, nu ne-am îndeplinit integral datoria. În urmă cu două zile, chiar în ajunul comemorării a 80 de ani de la Pogromul din Iaşi, Sinagoga din Orăştie a fost vandalizată. Acum o lună, Cimitirul Evreiesc din Ploieşti a fost vandalizat şi 20 de pietre funerare au fost distruse. Recent, în Parlamentul României au fost elogiaţi criminali de război din perioada Holocaustului, unii implicaţi direct în jefuirea evreilor care urmau să fie deportaţi, alţii - în promovarea discursului antisemit din spaţiul public din acea perioadă. Au existat tentative în plan legislativ pentru a acorda, din nou, indemnizaţii foştilor legionari şi criminali de război. Procesele pentru reabilitarea celui care a fost generalul Nicolae Macici, coordonatorul unei alte crime uriaşe, Masacrul de la Odessa, în care au fost ucişi aproape 40 000 de evrei, sunt în curs de desfăşurare de peste doi ani. Iar în Bucureşti, la cinci minute distanţă de noi, există în continuare o clădire dedicată Mişcării Legionare.

Pentru Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, pentru fiecare evreu din ţara noastră, păstrarea şi protejarea memoriei victimelor Pogromului de la Iaşi, a tuturor victimelor Holocaustului este o datorie sacră, aşa cum este şi sprijinirea puţinilor supravieţuitori ai Holocaustului care mai trăiesc astăzi.

Societatea actuală are o şansă extraordinară. Mai există încă supravieţuitori ai Holocaustului alături de noi. Aici, lângă noi! Comemorările, discuţiile, cercetările, legile, toate sunt foarte importante, dar noi putem fi alături de aceşti supravieţuitori, putem să le spunem o vorbă frumoasă, putem să le arătăm respect şi înţelegere, putem să-i încurajăm şi, poate-poate, să reuşim să le aducem un mic zâmbet.

Din păcate, ne apropiem însă şi de acea zi dureroasă când vocea ultimilor supravieţuitori se va stinge, de momentul când cuvintele lor vor rămâne o amintire, şi nu o voce pe care o putem auzi. Este datoria fiecăruia dintre noi, a fiecăruia dintre dumneavoastră să devenim un glas, un glas puternic, pentru toate aceste mărturii, dar mai ales pentru mesajul pe care ele l-au transmis şi continuă să îl transmită. E o şansă unică, pe care nu o putem rata.

"Zichrona Livracha!" - Fie memoria lor binecuvântată!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Doamna Anca Dana Dragu:

Invit la tribună pe Excelenţa Sa domnul David Saranga, ambasadorul Statului Israel în România.

Domnul David Saranga - ambasadorul Statului Israel în România:

Doamnă preşedintă a Senatului Anca Dragu,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor Ludovic Orban,

Domnule prim-ministru Florin Cîţu,

Stimaţi senatori şi deputaţi,

Excelenţele Voastre,

Distinşi invitaţi,

Suntem astăzi aici pentru a ne aminti de cei peste 13 000 de evrei care au fost ucişi în timpul Pogromului de la Iaşi. Povestea lor a fost dusă mai departe de supravieţuitorii acestor orori, care zi de zi rămân tot mai puţini.

În doar câteva zile, un oraş marcat de spiritul toleranţei în care au coexistat oamenii de diferite credinţe şi etnii a devenit locul în care evreii au cunoscut tot ce e mai rău pe lume: tortură, umilinţă, dispreţ şi indiferenţă. Un masacru la care au participat soldaţi, poliţişti şi civili români. În mijlocul nopţii, mii de evrei au fost scoşi din casă şi torturaţi. Lor li s-a luat libertatea, demnitatea, familiile şi chiar viaţa. Cei care au supravieţuit gloanţelor au fost duşi la gară şi urcaţi în trenurile morţii.

Printre ei s-a aflat şi dragul meu prieten Iancu Zuckerman, care s-a stins din viaţă anul acesta. Într-un vagon pentru vite, închis ermetic, au fost înghesuiţi el şi alţi 137 de evrei. Au fost lăsaţi fără apă, fără aer. După cum şi Iancu îşi amintea, micile obloane ale vagonului au fost astupate cu scânduri, situaţia devenise infernală şi halucinantă. De sete, mulţi au început să-şi bea propria urină, unii au înnebunit, aruncându-se de la un capăt la altul al vagonului, în disperare şi delir, după un strop de apă sau o gură de aer. Din acel vagon doar opt evrei, printre care şi Iancu, au mai ajuns în viaţă la Podul Iloaiei. Ceilalţi au murit în chinuri, sufocaţi sau de sete.

Cu o dorinţă de viaţă incredibilă, Iancu Zuckerman a ales să se ridice peste tot acest rău. Mereu un om cald, el şi-a transformat propria experienţă într-o lecţie pentru generaţiile viitoare. Mesajul său a fost lipsit de ură, iar prin vocea sa blândă, sute de tineri i-au ascultat povestea şi au aflat despre ororile Holocaustului din România. A fost o onoare pentru mine să-l cunosc şi am dorit să-i aduc acest omagiu, pentru ca memoria lui să nu fie uitată.

80 de ani mai târziu de la acest masacru, trenurile morţii sunt în continuare prezente în multe ţări din Europa şi nu numai. Prin aceleaşi instincte violente sentimente de ură şi intoleranţă care se află încă în societate în spaţiul public şi la nivel politic criminalii Holocaustului, persoanele care îl neagă, dar şi simpatizanţi ai Mareşalului Antonescu, ai Mişcării Legionare, orice care instigă la ură nu trebuie toleraţi. Autorităţile şi societatea civilă trebuie să combată aceste atitudini, să nu accepte niciun compromis. Astăzi ne amintim de toţi cei care au fost victime ale urii în aceleaşi zile teribile din iunie 1941 la Iaşi, dar azi îi sărbătorim şi pe cei care au supravieţuit.

Mulţi dintre ei au venit în Israel şi au contribuit la formarea statului nostru modern. Crearea Statului Israel este răspunsul nostru către cei care au încercat să ne extermine poporul şi memoria. Am reuşit să găsim în suferinţă şi tristeţe puterea de a construi o societate democratică şi vibrantă. Am clădit un loc sigur pentru evreii din toată lumea, pentru a ne asigura că niciodată o astfel de tragedie nu mai poate reprezenta o ameninţare.

Apreciem în mod deosebit eforturile constante pe care România le depune în a-şi asuma responsabilitatea pentru trecut, cât şi în promovarea memoriei Holocaustului.

Legile care interzic negarea Holocaustului, care previn şi combat antisemitismul, dar şi Legea pentru înfiinţarea Muzeului Naţional al Istoriei Evreilor şi al Holocaustului sunt câteva exemple concrete în această privinţă.

Salutăm, de asemenea, şi numirea de către Guvernul României a unor reprezentanţi speciali pentru promovarea politicilor memoriei şi combaterea antisemitismului.

Doresc să mulţumesc domnului preşedinte Klaus Iohannis, Parlamentului şi Guvernului României pentru acest angajament ferm de a lupta împotriva antisemitismului şi intoleranţei. România este un bun prieten al Statului Israel şi pentru a consolida această prietenie puternică nu putem ignora istoria care ne leagă.

Trebuie să o acceptăm cu onestitate şi să învăţăm din lecţia ei.

Fie memoria victimelor binecuvântată! (Aplauze.)

Doamna Anca Dana Dragu:

Invit la tribună pe domnul Felix Klein, comisarul federal al Germaniei pentru viaţa evreiască şi lupta împotriva antisemitismului.

Domnul Felix Klein - comisarul federal al Germaniei pentru viaţa evreiască şi lupta împotriva antisemitismului:

Stimată doamnă preşedinte al Senatului,

Stimate domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Stimate domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Excelenţele Voastre,

Stimate domnule Cernea, supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi,

Doamnelor şi domnilor,

Suntem aici pentru a-i comemora pe cei care au fost ucişi de soldaţi, poliţişti şi civili, cu participarea soldaţilor germani.

Ceea ce s-a întâmplat în Iaşi în urmă cu 80 de ani a fost un atac fundamental asupra esenţei noastre ca oameni, a fost un atac asupra demnităţii oamenilor. O ideologie bolnavă a negat calitatea de oameni evreilor şi au fost chiar oameni care pe stradă, în casele lor, în curtea Chesturii au omorât evreii la Iaşi. Soldaţii români şi civilii români au ucis cu participarea soldaţilor germani 13 000 de bărbaţi, femei şi copii în masacru şi în "trenurile morţii". Au smuls vecinii şi concetăţenii lor dintr-o viaţă care a adus atât de multe mărturii bogate ale culturii evreieşti în Iaşi.

În calitate de reprezentant al Guvernului german, mă înclin cu smerenie şi cu respect profund în amintirea celor ucişi în Pogrom în 1941 şi în faţa supravieţuitorilor.

Doamnelor şi domnilor,

Ţările noastre, Germania şi România, sunt unite în mod dureros prin războiul care a fost dezlănţuit de Germania, războiul de exterminare al Germaniei împotriva Uniunii Sovietice, care a început înaintea... cu o săptămână înaintea Pogromului de la Iaşi, a pregătit terenul pentru ca din ura nestăvilită, din violenţă şi din antisemitism să ia naştere exterminarea.

Oriunde mergea armata germană, Wehrmacht-ul, urmau rasismul, ura şi moartea. Fiecare destin povesteşte în felul lui durerea de neimaginat, suferinţa de nedescris şi asasinatul sistematic.

Cât de atroce au fost aceste episoade şi felul în care au fost omorâte vieţi, nu poate fi exprimat în cuvinte. Totuşi, suntem datori faţă de victime şi faţă de noi înşine să spunem aceste cuvinte şi să dovedim cu fapte, să tragem învăţăminte. Demnitatea oamenilor nu este negociabilă. Asumarea faţă de trecut, trecutul istoric şi angajamentul faţă de această răspundere este angajamentul faţă de demnitatea oamenilor şi faţă de pace. La asta ne îndeamnă atât cei ucişi, cât şi supravieţuitorii.

Fie ca ei să rămână în amintirea noastră! Odihnească-se în pace!

Memoria ne obligă să păstrăm vie trecutul în memoria colectivă. Pogromul de la Iaşi ne provoacă în fiecare zi să convieţuim potrivit standardelor umanităţii, ne priveşte pe toţi astăzi şi mâine şi nu doar în zilele de comemorare. Nicio nedreptate, niciun dezavantaj nu justifică să-i jignim pe alţii să ne credem superiori altor oameni sau să-i atacăm fizic. Să stai deoparte atunci când sunt încălcate drepturile omului este o toleranţă prost înţeleasă, iar acest lucru este valabil tocmai în vremuri în care în Europa trebuie să ne înţelegem unii cu alţii şi trebuie să căutăm înţelegerea între culturi şi religii diferite.

Comunitatea în care dorim să trăim cu toţii va înflori numai dacă este respectată demnitatea fiecăruia şi dacă suntem solidari.

Printre valorile esenţiale ale Europei se numără atât respectarea democraţiei, egalităţii şi a statului de drept, cât şi apărarea drepturilor omului, inclusiv drepturile minorităţilor. Aceste lucruri sunt inseparabile. Dar aceste valori, pe cât de preţioase sunt, pe atât de fragile sunt, pentru că au nevoie de atenţia noastră totală şi de implicare deplină.

Regimul comunist a negat orice responsabilitate faţă de crimele regimului Antonescu. Astăzi în foarte multe cercuri naţionaliste din Europa sunt glorificate trecutul şi faptul că regimurile fasciste au luptat împotriva comunismului. Victimele fiecărui regim sunt puse în balanţă, la fel cum se vorbea înainte de Pogromul de la Iaşi despre evrei şi erau jigniţi.

Şi în Germania a fost greu să ne confruntăm cu propriile crime. În timpul războiului rece făptaşii au fost pur şi simplu preluaţi în poziţii-cheie în noul Guvern şi noua administraţie. Au păstrat tăcerea şi nimeni nu i-a judecat pentru ceea ce au făcut.

În timpul miracolului economic în acea perioadă nu era loc pentru a te gândi la cel mai întunecat capitol din istoria Germaniei, care face parte din biografia noastră. Abia la 20 de ani după război, generaţia următoare şi-a întrebat părinţii: ce au făcut în război şi de ce?

Fiecare societate are nevoie de curaj şi de putere pentru a se confrunta cu propriul trecut. Această amintire ne marchează identitatea şi conştiinţa. În Germania am avut experienţe bune cu această abordare radicală, deschisă şi critică cu propria istorie grea.

Din crimele împotriva umanităţii comise de regimul naţional socialist ia naştere pentru fiecare guvern şi pentru fiecare german, indiferent de origine, o responsabilitate permanentă pentru a garanta demnitatea garantată prin Constituţie şi caracterul ei inviolabil şi de a lupta cu toată puterea împotriva antisemitismului, antiţigănismului, rasismului şi marginalizării de orice tip.

Trebuie să creăm spaţii în care să aibă loc doliul pentru trecutul nostru violent. Şi pentru a depăşi acest lucru, numai cine îşi cunoaşte propriul trecut şi se uită cu ochi limpezi la el îşi poate concepe viitorul în mod cu adevărat liber. Pentru Europa deschisă şi liberă din prezent, abordarea şi asumarea trecutului şi motto-ul "Niciodată nu se va mai întâmpla" sunt un elixir al vieţii.

Vă mulţumesc pentru ocazia de a vorbi în Parlament în această zi importantă.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Doamna Anca Dana Dragu:

Daţi-mi voie să invit la tribună pe domnul Michael Cernea.

Domnul Cernea este supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi.

Aveţi cuvântul, stimate domn. (Aplauze.)

Domnul Michael Cernea:

Stimate doamnă preşedinte al Senatului României,

Stimate domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor României,

Stimaţi senatori şi mult stimaţi deputaţi,

Mult stimaţi membri ai Guvernului României, care onorează cu prezenţa lor această sesiune şi au răbdarea să asculte câteva cuvinte din experienţa unui supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi,

O să vorbesc acum despre cum s-a întâmplat Pogromul, ce am suferit în timpul Pogromului, cum am trăit eu Pogromul, realitatea Pogromului, realitatea Pogromului văzută prin ochii unui copil de zece ani.

Fapt este că îmi amintesc bine fiecare moment al zilei în care am fost scoşi brutal din casă, eu cu familia mea, cu una din bunici, evident cu tatăl meu, cu mama şi cu un frate mic, de cinci ani.

Am fost încolonaţi într-o coloană care se oprise în faţa curţii în care locuiam. Locuiam atunci la Iaşi şi ieşenii care sunt în sală o să-şi amintească numele străzii Colonel Langa, care este lângă Mitropolia din Iaşi. Pe strada aceea am crescut, pe strada aceea am ajuns să merg la şcoală, la o şcoală care, din păcate, a trebuit să fie creată atunci când elevii evrei au fost eliminaţi din şcolile de stat de regimul antonescian.

Pogromul s-a întâmplat în ziua de 29 iunie. Au fost rumori că vor fi evenimente serioase şi înainte, şi eram... şi am trăit câteva zile înfricoşaţi. Şi, într-adevăr, Pogromul a venit. Au venit dimineaţă, am văzut în dimineaţa zilei Pogromului o coloană de oameni care erau uşor de recunoscut ca evrei, care s-a oprit în faţa porţii care era deschisă. De fapt, nu era o poartă atunci, era o deschidere spre stradă, prin care am văzut coloana în care erau bărbaţi evrei şi copiii, şi tineri evrei, nu şi femeile. Ne-au scos şi pe noi din casă, pe tatăl meu, pe mine. Şi fratele meu era mic atunci, a rămas acasă. Şi mama a rămas acasă. Femeile n-au fost scoase să fie duse la Chestură. În coloană am mărşăluit de la strada Colonel Langa, am trecut pe Ştefan cel Mare, am trecut prin faţa Mitropoliei, am ajuns pe strada Mârzescu, mi se pare, dacă ţin bine minte, şi până la urmă am ajuns la curtea Chesturii. La curtea Chesturii mă ţineam de mâna tatălui meu, dar el m-a împins înapoi şi mi-a spus: "Du-te acasă." Îmi pare rău, am spus că femeile n-au fost. A fost şi mama mea în această coloană şi tata m-a împins înapoi, mama m-a tras înapoi şi, aşa, n-am intrat în curtea Chesturii, dar am mers înapoi pe jos spre casa în care locuiam pe strada Langa, care aparţinea... casa aparţinea atunci Bisericii Catolice. Aparţine şi acum, mi se pare.

Am fost să văd locurile copilăriei în cele două zile trecute şi am înţeles că acea parte a străzii Colonel Langa încă aparţine Bisericii Catolice. Dar am recunoscut locurile şi asta este important, pentru că locurile în care am copilărit mi-au rămas în minte şi probabil că au rămas în mintea fiecăruia din Excelenţele Dumneavoastră care sunt aici, pentru că ne ţinem minte copilăria, ce am învăţat atunci, ce ni s-a întâmplat, cum ne-am jucat, dacă băteam mingea de cârpă, că n-aveam minge cu aer, şi jucam fotbal amator.

Şi eu mi-am păstrat memoria şi am vizitat România, de fapt, de câteva ori în ultimele două decenii, dar de data asta mi-am adus şi copiii, şi nepoţii, ca să vadă unde am trăit şi am crescut. Şi am venit aici cu fiica mea şi cu trei nepoate ale mele pe care le-am plimbat la Iaşi două zile, ieri şi alaltăieri. Acum sunt aici şi vom mai sta încă trei sau patru zile şi vor învăţa mai mult din frumuseţile... vor vedea frumuseţile României din locurile în care am petrecut câteodată pe Valea Prahovei. O să le iau la Muzeul Satului, care este un muzeu minunat, probabil cel mai bun din lume de acest gen. Vă spun nu ca supravieţuitor, v-o spun ca sociolog care s-a specializat în sociologia rurală. Ca atare, am avut şansa să văd multe muzee rurale în diferite ţări, mai ales în Scandinavia, dar vă pot mărturisi că niciunul nu se compară cu Muzeul Satului din Bucureşti.

Asta, în privinţa amintirilor.

Revin la Pogrom. La Pogrom am fost dus până la Chestură şi la Chestură copiii şi femeile au fost trimişi acasă. Şi ne-am întors acasă, dar pe drum deja am fost foarte speriaţi, pentru că am văzut cadavre de oameni care erau risipite pe ici, pe colo şi din care încă curgea sânge. Şi am înţeles că au fost împuşcaţi şi împuşcaţi chiar în orele acelea, pentru că sângele era proaspăt şi era roşu, şi roşu violent. Şi ne-am înfricoşat. Ne-am înfricoşat!

Şi vreau să vă spun că frica de a fi omorât a fost o povară foarte grea care a rămas şi după Pogrom, nu numai în timpul Pogromului. A instalat o frică în oameni, în adulţi, în copii. Şi vă pot spune, de data asta ca sociolog, că frica paralizează energia omului, frica umileşte. Când trăieşti cu frică, nu te poţi desfăşura, când trăieşti cu frică, cu teamă nu ai curajul să te afirmi, chiar dacă poţi face ceva cu succes, eşti timorat că succesul poate fi invidiat. Şi dacă ai mai mult succes în ceea ce faci, invidia poate ajunge la agresiuni atunci când agresiunea, se ştie, protejată de filosofia dominantă, de ideologia antisemită... şi ca atare, criminalul sau cel care asaltează nu va fi pedepsit, dar tu poţi fi bătut, omorât sau alt fel. Nu spun că se întâmplau omoruri pe fiecare zi, dar bătăi şi agresiuni se întâmplau.

Eu plecam odată la şcoală şi văd un băiat în faţa mea care - era iarnă - îşi scoate mănuşile şi mă întrebam: de ce îşi scoate mănuşile? Era solid, ceva mai înalt ca mine. Şi am înţeles că şi şi-a scos mănuşile, ca atunci când a ajuns lângă mine, să-mi dea un pumn puternic în prima faţă, care m-a doborât. M-a doborât, m-a lovit, dar încă mai mult m-a umilit. Şi nu pot să ţin... nu pot să uit acel pumn în faţă, pe care nu-l meritam. N-aveam de ce să fiu lovit cu pumnul, nu făcusem niciun rău, nu făceam decât să mă duc la şcoală, dar a înţeles că sunt, a văzut că sunt evreu. Nu ţin minte exact dacă atunci, în acea perioadă, purtam steaua galbenă, dar a fost o perioadă în care am purtat steaua galbenă, pentru că aşa era obligaţia pentru toţi evreii, dar el m-a distins şi mi-a dat un pumn, cum v-am spus, pe care n-o să-l uit toată viaţa şi ce a însemnat, nu ca durere numai, dar ca umilire, ca, cum să spun, dispreţ şi ură, ură simplă, că n-aveam nimic cu el şi el n-avea nimic cu mine. Această ură este un conţinut al antisemitismului şi este un conţinut al altor forme de şovinism, pentru că există şovinism care se îndreaptă şi împotriva altor naţionalităţi. Există rasism în lumea de astăzi şi rasismul este o problemă internaţională acum. Există rasism şi în America, unde trăiesc de 45 de ani, şi văd rasismul cu ochii mei, şi ştiţi şi dumneavoastră că ziarele scriu că populaţia de culoare, încă după atâtea decenii, este privită de mulţi cu dispreţ, este atacată de poliţişti, mai mult decât populaţia albă, şi este victimizată de forţele, dar forţele publice în America... Deci rasismul este o boală, o infecţie care duce la crimă, la crimă, la ură zilnică, la creşterea copiilor într-o atmosferă de ură şi de dispreţ, care perpetuează naţionalismul şi şovinismul şi care face ca adulţi, chiar în ţări dezvoltate, să se manifeste ca rasişti. De ce? Pentru că părinţii lor au fost rasişti. Şi aici este o lecţie importantă de tras, cum educaţia pe care o primeşti în familie, educaţia pe care o primeşti la şcoală influenţează pentru tot restul vieţii. Şi spun că şcolile americane propovăduiesc rasismul, dar fenomene de rasism sunt frecvente în şcoli şi în universităţi, chiar în America, şi sunt denunţate public, şi sunt criticate public, şi există mari tensiuni în legătură..., cauzate de aceste... şi ideea... de aceste manifestări rasiste.

Ideea generală care se desprinde din toată această povestire, cred, este că rasismul este o filosofie degradată, înapoiată şi o filosofie a trecutului. O populaţie care este rasistă pierde foarte mult prin neglijarea talentelor şi capacităţilor oamenilor care sunt de altă rasă. Şi asta puteţi vedea din experienţa Americii, unde acum are, cum să spun, generalul de Stat Major, care-i conducător al nu ştiu câtor armate americane. Este un om de culoare, care a venit dintr-o familie joasă şi a urmat la şcoală şi s-a dovedit... la şcoli militare, s-a dovedit foarte capabil şi acum este unul din marii oameni militari şi strategi ai Statelor Unite. E un lucru evident, nu l-am cunoscut personal, dar am citit biografia lui şi am înţeles. E o realitate.

Naţionalităţile conlocuitoare şi oamenii de altă rasă au şi ei capacităţi, talente şi posibilităţi la fel ca şi populaţia dominantă. Dacă un sistem social asupreşte aceste popularităţi... aceste populaţii, cei care pierd sunt acel sistem social şi populaţia care ar trebui să beneficieze de..., cum să spun, capacităţile oricărui sistem social. Beneficiază mai puţin, tocmai pentru că o parte din populaţia acelei ţări sau stat este împilată, este privită ca o populaţie fără merite, fără capacităţi, fără... cum să spun, de multe ori, demnă de dispreţ. Şi asta e o greşeală fundamentală.

Din nou, oamenii care sunt asupriţi şi dispreţuiţi suferă şi ei, dar încă mai mult pierde populaţia care nu are beneficiul talentelor, capacităţilor acelor oameni care sunt discriminaţi şi sunt, cum să spun, împiedicaţi să-şi manifeste capacităţile şi discriminările.

Acum, asta se întâmplă nu numai pe motive naţionale. Ştiţi, cu siguranţă, că situaţia femeilor a fost şi ea o situaţie... şi este încă, în mare parte, chiar în ţările dezvoltate, o situaţie, de multe ori, de subapreciere. Şi există o mişcare feminină internaţională de mulţi ani, dar care acum s-a întărit, are mai multă putere şi femeile, persoanele feminine sunt promovate de multe ori intenţionat şi deliberat, recunoscându-se talentul lor şi capacitatea lor. Şi, drept să vă spun, de multe ori sunt uimit, în America, de ce posturi de răspundere sunt date femeilor cu încredere, ca preşedinţi şi conducători de corporaţii imense industriale, cu o putere economică de multe ori egală cu a unor ţări întregi. Şi totuşi, consiliile de conducere ale acelor corporaţii aleg femeia (care este considerată capabilă) ca preşedinte.

Într-un fel, am lărgit problematica naţională şi m-am referit la alte grupuri sociale, dar asta am făcut-o pentru a demonstra şi a exemplifica ce înseamnă dispreţuirea unor fragmente ale populaţiei, câteodată, pe motive naţionale, altă dată, pe motive de sex, de gender, cum se spune. Şi de asta spun, în lumea contemporană, această poziţie pierde, este privită din ce în ce mai cu dispreţ.

Ca să vă spun câteva detalii despre mine, eu - pentru că am cuvântul şi sunt recunoscător celor care m-au invitat aici, Guvernului României, Senatului, Camerei Deputaţilor, în care am marea onoare să vorbesc, aşa încât, cu modestie vreau să spun ce fac acum şi de ce spun ceea ce spun - am venit în America ca un refugiat, refugiat din anul 1974, când regimul era comunist - şi, în ciuda demagogiei şi ideologiei oficiale, era şi el un regim antisemit - şi care, la început, a fost numit iudeo-bolşevic pentru că erau şi evrei în conducere, dar s-a dovedit mult mai reacţionar şi mai, cum să spun, putred şi antiuman cu timpul, fără să mai fie vorba de evrei, ci aşa s-a dovedit din motive de distincţii naţionale sau din motive de dispreţuire a femeilor şi aşa mai departe.

Concluzia din ceea ce vreau să spun aici este că, în lumea de astăzi, umanismul câştigă şi şovinismul pierde. Cine este naţionalist normal şi îşi iubeşte ţara, patria, nu este şovinist. Numai atunci când această dragoste de ţară alunecă în extremism şi spune că numai ţara noastră sau numai populaţia etnică din ţara respectivă este valoroasă, atunci şovinismul a pătruns şi atunci talentele şi capacităţile altor oameni sunt dispreţuite şi pierdute. Şi statura morală a celor care practică asemenea atitudini cade, se deteriorează în ochii marii populaţii, largi, care nu este rasistă sau în ochii intelectualităţii care, de asemenea, este democratică şi este de multe ori în fruntea mişcărilor şi acţiunilor democratice.

Nu fac generalizări, există şi intelectuali care nu..., cum să spun, nu merită respect pentru filosofia pe care o afirmă şi o propagă, dar intelectualitatea, în marea ei majoritate, ca o pătură socială, este umanistă, este democratică - vorbesc de ţara în care trăiesc, care este America, şi în care, deşi... am venit ca un român care a venit ca emigrant şi care a venit şi fără familie, pentru că am plecat ilegal din România şi a trebuit să las aici copiii, doi copii născuţi în ţară, pe care nu i-am putut lua, pentru că am plecat ilegal. Acum copiii sunt mai mari şi i-am adus aici ca să vadă. Şi nu numai copiii, ci şi nepoţii mei au venit cu mine în această vizită, pentru că iubesc România şi am vrut să vadă locurile frumoase ale României, locurile unde eu am crescut, amintirile mele din timpul şcolilor. Am învăţat la Şcoala "Gheorghe Asachi" din Iaşi, până când evreii au fost eliminaţi chiar din şcoli şi au trebuit să improvizeze şcoli din sinagogi. Educaţia desigur că a suferit şi, când oamenii aceia au crescut, au continuat să fie discriminaţi. Şi de pierdut a pierdut societatea în largul ei, nu numai acei indivizi.

Lucrurile s-au schimbat acum, dar pot spune, ca sociolog care a călătorit în toată lumea, că rasismul este o boală care s-a răspândit pe plan internaţional. Eu am avut norocul, cum să spun, şi preocuparea intelectuală să studiez sociologia. Şi am învăţat sociologie aici, în România, când sociologia era interzisă de regimul comunist şi era declarată o ştiinţă burgheză, care nu merită să fie predată. Dar eu am găsit în sociologia românească lucrările şcolii lui Gusti, lucrările lui Petre Andrei, lucrările lui Henri Stahl - care a fost, cum să spun, urmaşul lui Gusti şi mâna lui dreaptă - şi lucrările altora. Am găsit, ştiu că există şi lucrări ale lui Vulcănescu, care a fost şi a rămas, până la urmă, un naţionalist şi care nu are acum nicio trecere între oamenii care respectă sociologia, chiar dacă numele lui mai este menţionat într-un articol sau altul. E vorba că cumpăna ştiinţei sau a ştiinţelor sociale s-a înclinat spre democraţie, s-a înclinat spre umanism autentic, s-a înclinat spre discreditarea acelora care propovăduiesc naţionalismul, şovinismul şi discriminarea rasială. Că mai sunt oameni sau intelectuali care sunt de talia, ca să spun aşa, sau de profilul lui Pamfil Şeicaru în America, fără nicio îndoială, dar priviţi ce..., cum să spun, ce suport au aceşti intelectuali. Poţi fi un conservator... conservativ în America foarte radical, chiar de dreapta - şi este cunoscutul George Will, care scrie editoriale în ziarele principale, inclusiv în ziarul Washington Post, şi este citit de multă lume pentru cum scrie şi pentru că, de multe ori, are dreptate, chiar ca drept conservativ care atacă, cum să spun, cusururi şi cusururi sociale. Deci e o lecţie pe care viaţa mi-a dat-o.

Am să revin la..., cum să spun, la oile mele. Eu am învăţat sociologia aici şi când am plecat în America, copiii au rămas aici. A trebuit să aştept până am putut să-i eliberez şi au fost eliberaţi pe principiul, cum să spun, rezolvării şi unificării familiilor care sunt... care erau, cum să spun, sparte, aşa, de plecări nelegale, de scăpări, ca să zicem aşa, din regimul trecut, dar... îmi pare rău că... dacă-mi daţi voie să beau puţină apă... (Aplauze.)

Sunt, cum am spus, foarte onorat de prezenţa mea aici, de faptul că m-aţi invitat şi este o adunare atât de aleasă, de oameni pe care populaţia, poporul i-a ales şi i-a votat şi de aceea îmi permit să vorbesc din suflet.

Nu mi-am scris cuvântarea ca să fac, cum să spun, o demonstraţie de retorică, vorbesc din suflet, vorbesc din experienţa mea, vorbesc din ce am văzut, din ce trăiesc şi vorbesc din ceea ce văd că propriii mei copii învaţă la şcoală şi propriii mei nepoţi învaţă. Şi fără să ajungă... niciunul nu este milionar sau foarte bogat, sunt oameni la locul lor, dar sunt profesionişti. Unul este doctor, altul este inginer, altul este chimist sau altul este computer specialist, adică îşi fac treaba ca oameni normali, dar au primit posibilităţile să-şi dezvolte capacităţile fără o sită a condiţiilor etnice. Această egalitate permite folosirea tuturor talentelor şi este umanistă, pentru că, chiar dintr-un... nu din motiv... din motivul de a folosi talente, ci din motivul de a fi umani faţă de semenii noştri, o umanitate care este predicată şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament ca o cerinţă a religiei, foarte respectabilă cerinţă, şi care trebuie şi ea onorată chiar de oamenii care sunt religioşi şi ţin religia mai presus de ştiinţă. Dar fie că eşti... (Neinteligibil.) ştiinţific, fie că eşti religios, trebuie să ai sentimente şi recunoştinţă umană pentru cei care sunt oameni ca şi tine şi îşi fac treaba pe cât pot de bine şi contribuie la..., cum să spun, la binele colectiv.

Mă apropii de sfârşitul celor care... ideilor pe care voiam să vi le... să le împărtăşesc. Eu sunt, rămân legat de România. Şi acum vreo 20 de ani, 18 ani, am fost onorat de Academia României să fiu ales, întâi, ca membru corespondent şi, apoi, ca membru titular - asta este insigna mea de membru al Academiei Române - şi am fost ales, evident, pentru ceea ce am făcut pe plan ştiinţific şi ceea ce am publicat în Statele Unite şi în alte ţări.

Eu am avut prilejul să merg în multe ţări, pentru că activitatea mea sociologică a fost orientată spre practică. Într-un fel, eu m-am ţinut de filosofia sau de teoria sociologiei lui Gusti, care se chema, îşi definea orientarea ca acţiune şi orientarea sociologică să fie o acţiune..., sorry, pardon, să fie orientată spre acţiune şi reformă socială. Deci Gusti şi şcoala lui, împreună cu Stahl şi alţii - Petre Andrei era la Iaşi, el era mai teoretician, dar era la fel de umanist - au propovăduit idei moderne. Şi mă bucur că am ţinut la aceste idei şi la ceea ce am învăţat aici şi în America din cărţile lui Gusti şi din cărţile lui Stahl, şi din cărţile altor sociologi, nu din cărţile lui Herseni, care a fost un ideolog legionar, sau Vulcănescu, care n-au trecere acum, n-au putere de circulaţie acolo şi nu ajută la nimic pe un tânăr care vrea să înveţe sociologia.

La mine vin şi studenţi din ţară, şi doctoranzi din ţară. Eu am, cred... Cât am fost în România am avut şi doctoranzi care astăzi sunt recunoscuţi ca sociologi importanţi în ţară, foarte importanţi. Unul este, cred că este poate printre cei mai buni sociologi români, Sorin Rădulescu. Sunt câţiva sociologi români - pe care îi poţi număra pe degete - care merită recunoaştere internaţională. Şi alţii..., nu sunt aici ca să fac reclamă sociologiei sau sociologilor, dar vă spun că au valoare şi mai ales cei din generaţia tânără, despre care..., cum să spun, este o fată tânără, Cosima Rughiniş, despre care se spune pe drept că este o speranţă a sociologiei române. Şi are un nume, cum să spun, neaoş - Cosima Rughiniş. Ei, totuşi Cosima Rughiniş se va afirma în sociologia română şi, cred, şi în sociologia internaţională.

Deci talentul... concluzia este că talentul nu se... nu este limitat de naţionalitate şi câştigul social vine din a recunoaşte talentul acolo unde este şi a nu face discriminare şi deosebire, care minează, subminează beneficiul colectiv prin negarea unor talente pe motive neştiinţifice.

Aşa, de altfel... În sfârşit, nu vreau să insist pe această idee, dar se poate vorbi mult. Acum, ca să continui ceea ce am făcut, ajuns în America şi, având orientarea spre o sociologie practică, munca mea a început să fie recunoscută. Când spun de sociologie practică, mă refer la lucrările pe care le-am publicat în România. De pildă, am scris o carte despre ceea ce se chema în timpul regimului trecut "mişcarea inovatorilor". De ce am scris-o? Pentru că mi-a plăcut ideea că muncitorii care făceau... sau inginerii care făceau inovaţii erau recunoscuţi chiar şi în regimul trecut şi erau..., cum să spun, beneficiau de capacitatea lor inovativă. Şi aşa am scris şi alte lucrări care, până la urmă, mi-au adus şi recunoaşterea academică, cum v-am spus, nu numai de către instituţia Academiei Române, care este o instituţie foarte respectabilă şi conţine un număr de talente şi genii de valoare mondială. Nu vreau să mă număr printre ei, evident, dar vă spun ca..., vă vorbesc despre calitatea mea ca membru al Academiei care cunoaşte şi pe alţii din colegii săi şi ştie de valoarea lor internaţională ca informaticieni mai ales, ca matematicieni şi alte discipline moderne (lingvistică, matematică şi altele) în care au dovedit posibilităţi de valoare mondială. (Aplauze.)

Mulţumesc. (Aplauze.)

Vă mulţumesc mult pentru recunoaşterea..., cum să spun, aplauzele pe care le aloc, ca să spun aşa, cuvintelor pe care le-am rostit, şi nu persoanei mele, dar am spus ceea ce cred. Şi ceea ce cred s-a verificat o viaţă. Acum sunt membru al Academiei Române de două decenii sau chiar mai mult. Este o recunoaştere în ţară şi sunt foarte mândru de această recunoaştere, dar am primit şi premii internaţionale. În America am primit cele mai mari..., două mari premii care sunt considerate cele mai mari premii în antropologia socială: Premiul "Bronislaw Malinowski" - Bronislaw Malinowski este un cuvânt cunoscut de... un nume cunoscut de foarte mulţi intelectuali şi sunt convins că îl recunoaşteţi şi dumneavoastră - şi un alt premiu, care dovedesc că, deşi român refugiat în America şi cetăţean emigrant, am fost recunoscut ca om de ştiinţă.

Eu am rămas, nu ştiu dacă lumea ştie, eu sunt cetăţean român şi astăzi, nu mi-am schimbat cetăţenia română niciun moment şi am rămas cetăţean român şi sunt aici cu paşaport românesc. Şi ţin la cultura românească, o respect şi mă bucur că ceea ce fac este recunoscut de oamenii de cultură din România de astăzi şi că sociologii de astăzi vin la mine, cei tineri, şi îmi cer să fiu conducătorul lor de doctorat în America, chiar dacă tema lor este o temă din România. Deci cultura n-are limite, învăţătura n-are limite dacă este deschisă, şi oamenii pot învăţa din toate sursele şi trebuie să înveţe din toate sursele bune.

Învăţătura pe mine m-a salvat de multe lucruri, dragostea de carte; cum se spune în româneşte "băiatul ăsta sau fata aia are dragoste de carte şi învaţă bine". Cei care învaţă bine merită să fie sprijiniţi cu burse, cu recunoaşteri şi cu condiţii care permit desfăşurarea talentelor lor, chiar dacă sunt critici ai unor stări sociale. Critica unor stări sociale este, de multe ori, un factor pozitiv, pentru că, până la urmă, ajută la corectarea acestui factor. Sociologia, de altfel, cred că are o vocaţie critică, nu o vocaţie simplă, să descrie ceea ce vede, ci să analizeze ce vede şi să propună soluţii mai bune.

Cu asta vreau să aduc un ultim omagiu sociologiei din România, care progresează şi care are capacităţi pe care aş dori ca Excelenţele dumneavoastră să le sprijine.

Eu am fost invitat ca primul sociolog de Banca Mondială din Washington. Banca Mondială, când m-a invitat pe mine ca sociolog, a făcut un gest neaşteptat, neaşteptat chiar pentru mine. De unde Banca Mondială să aibă nevoie de un sociolog? Dar banca, oamenii de la bancă, mulţi intelectuali, au considerat că..., cum să spun, Banca Mondială are obiectivul să ajute - obiectivul primar -, să ajute populaţia săracă din ţările în dezvoltare (de asta i se dau banii) şi, ca atare, au vrut să aibă şi un sociolog.

M-am dus cu inima, ca să spun aşa, cam înfricoşată. Ce pot face eu, ca sociolog, la Banca Mondială? Şi am învăţat întâi ce face Banca Mondială. Şi atunci am văzut unde sunt găuri în activităţile băncii, unde sunt slăbiciuni şi unde banca nu reuşeşte să-şi atingă multe din obiectivele pe care le declară. Că Banca Mondială, cu tot ce face, nu este... e departe de a fi un organism perfect, are şi ea, cum să spun, punctele ei negre şi punctele ei slabe, şi dorinţa, de multe ori, de a obţine o dobândă prea mare pentru ţările pe care le ajută. Dar ei au vrut totuşi să fie consecvenţi în a sprijini populaţia săracă din India, din Pakistan, din Africa, din Senegal şi aşa mai departe. Asta mi-a prilejuit să călătoresc în toată lumea - şi nu exagerez când spun "toată lumea", mă refer la Africa, mă refer la Asia, mă refer la America Latină - şi am învăţat multe din ceea ce am văzut. Faptul că Banca Mondială m-a angajat... Când m-a angajat mi-a spus "vă angajăm, zice, ca un experiment - you are going to be a guinea pig", adică "vei fi un cobai care experimentează". Şi şi-au luat riscul să experimenteze cu un sociolog, dar, până la urmă, le-a plăcut ce am făcut... (Aplauze.) Şi când m-am pensionat de la bancă, care s-a întâmplat... (Aplauze.)

Iau aceste aplauze la adresa băncii, nu a mea. Dar, oricum, când m-am pensionat de la bancă, banca era atât de convinsă că sociologii pot ajuta Banca Mondială, încât grupul de sociologi a ajuns...

Domnul David Saranga:

Trebuie să închidem, trebuie să închidem sesiunea.

Mulţumesc.

Domnul Michael Cernea:

Am înţeles, oricum terminam.

Deci o cifră semnificativă pentru importanţa sociologiei: când am plecat de la Banca Mondială, banca avea deja şi are încă şi astăzi 150 de sociologi şi antropologi sociali. E o cifră impresionantă, care poate să dea de gândit multor instituţii şi din România, ca să folosească ştiinţele sociale ca un instrument pentru dezvoltare.

Vă mulţumesc pentru atenţie... (Aplauze.)

Deci, cum am spus, vă mulţumesc pentru atenţie, pentru invitaţie şi sper că poate ne vom mai reîntâlni. (Aplauze, discuţii.)

Am adus o carte pe care o s-o las bibliotecii Senatului şi a Camerei Deputaţilor. Cartea a apărut acum două luni şi-i spune "Social development...", titlul...

Din sală: Mai aproape, mai aproape de microfon!

Domnul Eugen Pîrvulescu:

O carte pentru biblioteca Parlamentului.

Domnul Michael Cernea:

Parlamentului, exact. (Aplauze.)

Domnul Eugen Pîrvulescu:

Mulţumim.

Domnul Michael Cernea:

Cartea se numeşte "Social development in the World Bank" şi, fără să mă laud...

Din sală: Mai aproape de microfon, mai aproape!

Domnul Michael Cernea:

Da. Fără să mă laud, cartea este scrisă de un număr de oameni şi savanţi în ştiinţele sociale şi din America, şi din alte ţări şi scrie "Essays in Honor of Michael M. Cernea" - şi am spus că asta e un tribut şi sociologiei din România.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Doamna Anca Dana Dragu:

Vă mulţumim.

Vă mulţumesc pentru participare la această şedinţă solemnă a Camerelor reunite.

Eu mai am câteva informări de făcut, care privesc pe senatori şi deputaţi, în acest moment.

În vederea exercitării de către deputaţi şi senatori a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, au fost depuse următoarele legi la secretarii generali ai celor două Camere:

• Lege privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe - procedură de urgenţă;
• Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.63/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.109/2008 privind acordarea de ajutor de stat individual având ca obiectiv dezvoltarea regională - procedură de urgenţă;
• Lege pentru reglementarea unor măsuri în domeniul competenţei de control a Ministerului Finanţelor şi modificarea şi completarea unor acte normative - procedură de drept comun;
• Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.14/2021 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România - procedură de urgenţă;
• Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.188/2020 privind unele măsuri temporare necesare pentru exercitarea funcţiei de conducător al compartimentului financiar-contabil din administraţia publică centrală - procedură de urgenţă;
• Lege pentru modificarea art.4 alin.(3) din Ordonanţa Guvernului nr.86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar - procedură de drept comun;
• Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.74/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, precum şi pentru completarea Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii - procedură de urgenţă;
• Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art.21 alin.(6) din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii - procedură de urgenţă;
• Lege pentru modificarea Legii nr.282/2010 privind transmiterea unui teren din domeniul public al statului şi din administrarea Staţiunii de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Roman, judeţul Neamţ, în domeniul public al judeţului Neamţ şi în administrarea Consiliului Judeţean Neamţ, în vederea realizării unor staţii de transfer şi sortare în cadrul proiectului "Sistem integrat de gestionare a deşeurilor în judeţul Neamţ" - procedură de drept comun;
• Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.75/2019 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru - procedură de urgenţă;
• Lege pentru modificarea art.369 din Legea nr.286/2009 privind Codul penal - procedură de urgenţă;
• Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.53/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind măsuri de protecţie socială determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 - procedură de urgenţă;
• Lege privind modificarea şi completarea Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă - procedură de drept comun;
• Lege pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 - procedură de urgenţă.

Termenele pentru sesizare sunt de 2 zile pentru legile adoptate în procedură de urgenţă şi de 5 zile - în procedură de drept comun de la data depunerii (astăzi, 30 iunie 2021).

Declar închisă şedinţa comună de astăzi.

Mulţumesc.

Şedinţa s-a încheiat la ora 15.49.