Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnul Adrian Năstase, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistat de domnul Miron Tudor Mitrea, secretar.

*

Domnul Adrian Năstase:

Bună dimineaţa!

Vă propun să începem această "şedinţă confidenţială" şi sper că vom fi în măsură să decidem, poate chiar astăzi, plasarea acestei secvenţe din program la o oră ceva mai potrivită.

Îi dau cuvântul pentru început domnului deputat Vasile Stan, din Grupul parlamentar P.D.S.R.

Se pregăteşte domnul deputat Anghel Stanciu.

Aveţi cuvântul.

Domnul Vasile Stan:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În cursul acestei veri, Judeţul Argeş a fost marcat de două aşa-zise "evenimente politice", despre care vreau să vă vorbesc.

În cursul lunii iulie anul curent, doi consilieri judeţeni, trecuţi prin 4 partide politice şi cantonaţi în Alianţa pentru România , au încheiat o înţelegere cu un consilier fost membru al P.D.A.R. şi cu un consilier al Partidului Socialist şi şi-au propus, nici mai mult, nici mai puţin, debarcarea preşedintelui Consiliului Judeţean, membru marcant al P.D.S.R.-ului, şi, printre altele, promovarea reformei în Judeţul Argeş - proiecte ambiţioase, lipsite de modestie, aş zice, dar mă întreb cum vor fi realizate? Consiliul Judeţean este format din 45 de membri, care au cu totul altă părere despre aceste proiecte şi despre aceşti 4 consilieri, roşi de prejudecăţi şi ambiţii deşarte.

Este regretabilă poziţia celor 2 consilieri ai Alianţei pentru România, aleşi pe listele P.D.S.R.-ului, având în vedere că la nivel central sunt posibile contacte benefice între partidele noastre.

De asemenea, în această vară, am fost onoraţi de prezenţa în judeţ a domnului senator P.N.Ţ.C.D., Gabrielescu, care s-a odihnit câte o săptămână în cele 4 cabane confortabile ale Direcţiei Silvice Piteşti. Nu contest necesitatea de a se odihni la cei 80 de ani ai senatorului ţărănist, după oboseala acumulată în şedinţele chinuitoare ale Senatului şi a deselor voiajuri şi şedinţe la Parlamentul European. Problema care se pune este că domnia sa a reuşit performanţa să nu plătească nici cazarea la aceste cabane. Probabil doctrina creştin-democrată şi faptul că partidul din care face parte este la guvernare îi permit să săvârşească asemenea abuzuri.

Cred că este normal să propun Direcţiei Silvice Piteşti şi ministerului de resort să reamenajeze şi alte cabane, pentru a ne bucura, în continuare, de prezenţa mai îndelungată a domnului senator în judeţul nostru.

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Anghel Stanciu.

Se pregăteşte domnul deputat Constantin Şerban Rădulescu Zoner, de la P.N.Ţ.C.D.

Domnul Anghel Stanciu:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Daţi-mi voie să citesc, de la înalta tribună a Camerei Deputaţilor, o scrisoarea adresată domnului Mircea Sorin Moldovan, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului.

În urma dezbaterii art. 123 din proiectul de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 de modificare şi completare a Legii învăţământului nr. 84/1995, presa şi, în general, mass-media au oglindit, după părerea noastră, corect evenimentul, făcând loc exprimării tuturor poziţiilor liderilor politici şi ale unor deputaţi - membri ai comisiei.

În fond, votul democratic exprimat în comisie reflectă dorinţa majorităţii de a nu accepta separarea faţă de minorităţile naţionale, în cel mai delicat act al unei societăţi, de formare a personalităţii tinerilor prin învăţământ şi educaţie.

Acceptarea, cu o largă majoritate de voturi, cu 19 voturi pentru, două voturi contra şi două abţineri, a ideii dezvoltării universităţilor multiculturale, cu acces pe bază de competenţă şi nu etnie, a tuturor tinerilor din România, este o dovadă de înţelepciune politică şi un mare pas spre integrarea europenă.

Democraţia presupune toleranţă şi apropiere între tineri. Aceasta exclude orice tendinţă de enclavizare, atomizare şi segregare pe criterii etnice.

Suntem cu toţi trăitori pe acest pământ al României şi numai prin înţelegere şi eforturi comune vom putea realiza obiectivele programelor de guvernare, indiferent de puterea care conduce ţara.

Comisia a ţinut seama de standardele internaţionale în materie de învăţământ. Textul votat înlătură separatismul şi discriminarea pe criterii etnice, creind posibilitatea ca tinerii de orice etnie să aibă acces egal, alături de tinerii români la învăţământul superior.

S-a avut în vedere ca, în viitor, să fie dezvoltate universităţile multiculturale, administrate în comun, şi nu separat, în care, la cererea minorităţilor, să poată funcţiona grupe şi secţii cu predare în limbile acestora.

Ţinând seamă de recomandările internaţionale în materie, se încurajează instituţiile de învăţământ superior cu structuri şi activităţi multiculturale, pentru promovarea convieţuirii interetnice armonioase şi integrării la nivel naţional şi european.

Totodată, se recunoaşte dreptul minorităţilor naţionale de a înfiinţa şi administra propriile instituţii de învăţământ particulare, conform legii.

Apreciem că această prevedere răspunde angjamentului din programul de guvernare, în care nu se precizează că trebuie înfiinţată o universitate de stat în limba maghiară.

Ne surprinde însă că tocmai Televiziunea Română - post public naţional - după redarea obiectivă a lucrărilor comisiei din ziua de 2 septembrie 1998, revine în ziua de 6 septembrie 1998, în Emisiunea "7 zile în România", cu un comentariu tendenţios, care în mod partizan incită liderii politici unii împotriva altora.

Astfel, în emisiune se afirmă că "... votul Comisiei de învăţământ, condusă de deputatul Partidului "România Mare", Anghel Stanciu, nu a făcut altceva decât să provoace reacţia extremismului maghiar, reprezentat printre alţii de preşedintele de onoare al U.D.M.R., pastorul Tokeş Laszlo".

Protestăm faţă de un astfel de comentariu tendenţios, care nu şi-a propus să informeze corect cetăţenii, dar doreşte să inducă în opinia publică ideea promovării extremismului de către Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport a Camerei Deputaţilor, şi, în consecinţă apreciem că unii redactori ai acestui post naţional de televiziune fac un mare deserviciu atât coaliţiei de la putere, cât şi opoziţiei, ţării în ansamblul său, prin dezinformare şi manipulare conştientă a opiniei publice.

Faţă de afirmaţiile prezentate, cu iz de calomnie, diversiune şi incitare spre extremism, promovate în emisiunea menţionată, cerem hotărât, de la înalta tribună a Camerei Deputaţilor, Consiliului Naţional au Audiovizualului să analizeze cazul, prin vizionarea casetei, şi să aplice sancţiunile prevăzute de lege celor vinovaţi.

Totodată, cerem ca Televiziunea Română să revină în emisiunile viitoare, cerând scuzele cuvenite contribuabililor, şi, totodată, să prezinte imparţial şi obiectiv punctele de vedere ale domnilor deputaţi din comisie, respectiv asupra semnificaţiei reale a votului, practic, unanim, al membrilor comisiei referitor la învăţământul universitar în limbile minorităţilor naţionale, spre a se evita incitarea minorităţilor împotriva majorităţii româneşti şi a nu se periclita securitatea statului.

Cu mulţumiri anticipate, preşedinte, prof.univ.dr. Anghel Stanciu.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Şerban Rădulescu Zoner.

Se pregăteşte domnul deputat Miron Chichişan, de la Grupul parlamentar P.U.N.R.

Domnul Constantin Şerban Rădulescu Zoner:

Vă mulţumesc.

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

Atâţia câţi sunteţi în sală...

Probabil că puţini dintre dumneavoastră ştiu cine au fost Ioan Buzoiu, Alexandru Balş, Alexandru Pop şi Dimitrie Gheorghiu.

Primii doi, ingineri de profesie, ocupaseră funcţii de conducere la Societatea Petroşani care cu 50 de ani în urmă reunea o bună parte a exploatărilor miniere ce alcătuiesc azi Regia Autonomă a Huilei.

Alexandru Pop, tot inginer, fusese director general al Uzinelor Reşiţa, iar Dimitrie Gheorghiu, director la "Creditul minier".

Fără să fi făcut politică militantă, ei susţinuseră, ce-i drept, de pe poziţiile pe care le ocupaseră atunci, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.

În beciurile Ministerului de Interne de atunci, unde stăpâni absoluţi erau Pantiuşa, Bodnarenko şi Nikolschi, cei 4 amintiţi ingineri aflaseră de la torţionarii lor că fuseseră sabotori şi spioni, dar nu numai ei, ci împreună cu un mare industriaş evreu, Max Auschnidth, alături de unul din foştii locotenenţi ai lui Horia Sima, Nicolae Pătraşcu.

Procesul de acum 50 de ani, la care mă refer, a fost una din cele mai aberante înscenări judiciare ale comuniştilor din România, amestecând într-un complot imaginar un bogătaş evreu cu un pistolar legionar, pentru a arunca de fapt în temniţă pe unii dintre exponenţii capitalului românesc din acea vreme.

"Aceştia sunt tâlhari de rând, sunt bandiţi, care ani de zile au jefuit, au asuprit şi au batjocorit mii şi mii de oameni ai muncii. Fiecare din cei ce muncesc cinstit în această ţară a simţit că aceşti bandiţi şi cei în numele cărora lucrau au întins mâna lor murdară asupra fiecăruia dintre noi, asupra dreptului lui la viaţă şi la fericire, a familiilor noastre". Astfel comenta "Scânteia", exact cu 50 de ani în urmă, procesul politic înscenat celor menţionaţi mai înainte.

"Ţărăniştii şi liberalii sunt paraziţi care trebuie eliminaţi de pe scena politică. Lăcuste nesăţioase, care secătuiesc forţa economică a ţării, secătuiesc sudoarea oamenilor de pe aceste pământuri".

Aceste ultime două citate n-au mai fost extrase din articolele lui Sorin Toma, publicate în "Scânteia" cu 50 de ani în urmă, ci din recentele discursuri ale domnului senator Iliescu. Jargonul este însă identic, iar cultivarea urii a rămas aceeaşi ca şi în trecut.

Însoţindu-l prin ţară pe domnul senator, unul din aghiotanţii domniei sale îşi manifestă chiar dorinţa "... să tragă cu kalaşnikovul în putere".

Personal mă bucur de asemenea declaraţii, căci acestea nu fac decât să tragă masca de pe faţa P.D.S.R.-ului, arătând atât opiniei publice din ţară, cât şi străinătăţii, ce este de fapt acest partid, atunci când, în anumite momente de isterie i se topesc fardurile cu tente democratice, arătându-şi adevăratul chip.

Nu sunt un fariseu (murmure în partea stângă a sălii) când declar că deplâng pe unii dintre colegii parlamentari ai P.D.S.R., pe care-i stimez şi apreciez, că sunt nevoiţi să nu crâcnească, sunt chiar nevoiţi să aplaude la asemenea declaraţii ale liderilor lor.

În ceea ce priveşte actuala situaţie economică în care ne aflăm, eu nu o neg, nu-mi stă în fire de a ascunde o realitate şi sunt nevoit să recunosc să mă aşteptam la mai puţină gâlceavă şi la un mai mare efort din partea actualilor guvernanţi pentru a scoate ţara din marasmul economic şi moral pe care l-au moştenit de la fosta guvernare.

Doamelor şi domnilor deputaţi din P.D.S.R.,

Criticaţi puterea, căci acesta este rolul opoziţiei într-un stat democratic. Dar înainte de a privi paiul din ochii vecinilor, fiţi atenţi la aceia dintre dumneavoastră, nu la toţi, care nu-şi recunosc bârnele din propriii lor ochi, iar pe cei cu kalaşnikovul aruncaţi-i la lada de gunoi a istoriei.

Vă dau acest sfat cu bună-credinţă şi din respect pentru ceea ce ar trebui să reprezinte cu adevărat o opoziţie democratică.

Nu vă spun toate acestea de teama kalaşnikovului, care nu m-a intimidat nici în timpul tinereţii mele, pe când utemiştii, avându-l printre ei pe actualul domn senator Iliescu, cântau "imnuri de slavă genialului Stalin" şi defilau pe străzile Capitalei scandând: "Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burghezi!" (Aplauze, ovaţii în sala de şedinţă.)

Domnul Adrian Năstase:

Are cuvântul domnul deputat Miron Chichişan.

Urmează domnul deputat Popa Nicola.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Miron Chichişan:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În aceste zile de septembrie, poporul român comemorează cu pietate tragicele evenimente din îndurerata noastră Transilvanie, care au urmat odiosului Dictat de la Viena din 30 august 1940.

Pe teritoriul Transilvaniei, în primul an al ocupaţiei, hortyştii au comis 919 omoruri, 1.126 schingiuiri, bătăi, arestări, profanări, devastări colective şi individuale. Acceptând clauzele Tratatului de pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria hortystă nu s-a gândit nici un moment să le şi respecte.

Conducătorii hortyşti se simţeau lezaţi de pierderea pământului Transilvaniei, condamnând mereu "nedreptatea" Trianonului şi nutrind tendinţe revizioniste, de reanexare a acestui străvechi pământ românesc.

Sub impulsul acestora, populaţia maghiară din Transilvania era îndoctrinată cu idei revizioniste, potrivit cărora "Transilvania în întregimea ei, ca o unitate intangibilă, trebuie repusă sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare". Ura maghiarimii din Ungaria, şi nu numai, împotriva naţiunii române şi-a dezvelit caracterul ei patologic imediat după Dictatul de la Viena.

La 9 septembrie 1940, armatele hortyste de ocupaţie au ajuns în Judeţul Sălaj. După cum relatează săteni din Treznea, care au fost martori ai masacrului (Blaj Maria, 66 ani; Perneş Ambroziu, peste 70 de ani; Bârjac Ambroziu, peste 70 ani) în vârful Muntelui Meseşului, baronul Bay Ferencz - cel mai bogat locuitor din Treznea - a avut o întrevedere cu capii acestei armate. Ca urmare, câteva plutoane de honvezi s-au îndreptat spre localitatea Treznea. În urma lor au venit câţiva unguri din Zalău, care, împreună cu honvezii, au comis atrocităţi incredibile pentru epoca modernă a umanităţii. Au incendiat peste 25 de gospodării româneşti şi au omorât 86 de oameni - toţi români - bărbaţi, femei, bătrâni, copii, între doi şi 82 de ani. Prima grijă era să-i anihileze pe liderii spirituali ai populaţiei româneşti - preoţii şi învăţătorii. Astfel că primii asasinaţi au fost preotul Traian Costea, 56 de ani, învăţătorul Lazăr Cosma, 34 de ani, şi soţia sa, învăţătoarea Aurelia Cosma, de 30 de ani, femeie gravidă.

Te cutremuri citind pe marmura care acoperă groapa comună unde au fost înmormântaţi cei ucişi: Ioan Sălăjan, de doi ani, Aurica Brumar, de 5 ani, Vasile Puşcaş şi Ioan Jurcă, de 17 şi respectiv 21 de ani, Gavrilă Ionuţaş, de 78 de ani, Ileana Romitan, de 79 de ani şi, cel mai vârstnic, Maria Bârjac, de 82 ani. Am amintit doar câţiva din cei 86 de martiri.

Măcelul săvârşit de hortyşti la Treznea avea să se repete după numai 4 zile în localitatea Ip, unde cruzimea ucigaşilor a depăşit cotele din 9 septembrie. Aici, propaganda revizionistă maghiară dăduse deja roadele scontate de conducătorii Ungariei hortyste. Luase fiinţă organizaţia de tip fascist Rongyos Garda (Garda Zdrenţăroşilor), iar la 5 septembrie 1940 a fost organizată şi aşa-zisa "Gardă Naţională", care avea misiunea de a menţine ordinea şi liniştea publică în localitatea Ip şi în împrejurimi. Fruntaşii acestei organizaţii erau baronul Farago Istvan, învăţătorul Uihely Bela şi săteanul Biro Emeric.

Împreună cu organizaţiile fasciste amintite mai sus, honvezii lui Horthy au comis un măcel uman nemaiîntâlnit în istorie, prin cruzimea şi barbaria sa. Au fost asasinaţi 158 de oameni, toţi români, aruncaţi la groapa comună. Pe piatra de la căpătâi, refăcută în 1984, voi citi câteva nume, numai ale celor asasinaţi: Hosu Lucica, de 3 săptămâni; Jurcuţ Gheorghe, de 6 luni; sora acestuia, Jurcuţ Viorica, de 3 ani; Bogza Iuliana de 3 ani şi fratele său, Bogza Dumitru, de 5 ani; Bocean Maria, de 30 de ani, şi cei doi copii ai săi - Maria de 3 ani şi Dumitru, de 5 ani; apoi, Sârbu Vasile de 77 ani; Buboi Maria, de 81 ani. Masacrul avusese loc în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940. Ca şi în cazul celor asasinaţi la Treznea, şi cei măcelăriţi la Ip aveau o singură vină: erau români.

Zilele trecute am revăzut groapa comună a martirilor din Ip şi pe cea de la Treznea. În zilele de sărbători religioase, cetăţenii din aceste localităţi-martir ale neamului românesc merg cu flori şi aprind lumânări, înălţând rugăciuni către Dumnezeu, să ferească neamul de asemenea atrocităţi, care au îndoliat pentru totdeauna comunitatea umană de pe acele meleaguri.

Noi, românii, suntem un popor tolerant, pentru că în străbuna noastră credinţă răzbunarea este considerată păcat. Dar tot atât de mare păcat ar fi dacă am uita acele tragice evenimente care s-au petrecut cu 58 de ani în urmă.

Cuvintele mele se vor doar un modest omagiu adus martirilor de la Ip şi Teznea.

Dumnezeu să le odihnească în pace sufletele nevinovate!

Domnul Adrian Năstase:

Are cuvântul domnul deputat Nicolae Popa.

Se pregăteşte domnul deputat Marian Ianculescu, Grupul parlamentar P.D.S.R.

Aveţi cuvâtul, domnule deputat.

Domnul Nicolae Popa:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În această dimineaţă, conform cutumelor parlamentare, avem din nou posibilitatea de a face declaraţii politice în nume personal.

Aşadar, domnii deputaţi, de aici din aula puterii supreme a statului, de aici din aula Camerei Deputaţilor, a Parlamentului României, doresc să mă adresez direct, printr-o scrisoare deschisă, domnului Preşedinte Constantinescu, avându-vă pe dumneavoastră auditori.

Motivul care mă împinge să folosesc acest procedeu, chiar dacă o să vi se pară insolit, este acela al situaţiei dezastruoase în care se află ţara, iar eu personal îl consider responsabil şi vinovat pe cel care a fost primul solist al marii fraude morale din noiembrie 1996, cel care singur şi în deplină cunoştinţă de cauză s-a situat în postura de promotor al unui program de guvernare al ţării, sută la sută mincinos, care nu a avut al rost decât să-l propulseze în fotoliul prezidenţial de la Cotroceni.

Cea mai clară probă pentru aceste cuvinte grave este pentru mine aşa-zisul "război anticorupţie", de care actualul locatar al Cotrocenilor a făcut mare caz, cu atât mai mult cu cât, prin funcţia pe care o deţinea şi prerogativele pe care le avea, îl făcea apt să ducă cu succes acest război.

Ce s-a întâmplat nu după cele 200 de zile, ci după mai bine de 600 de zile, se vede cu ochiul liber: dezordine, haos, instituţiile statului compromise, crimă organizată în plină ofensivă, jaf la scară naţională, prin aşa-zisa "privatizare", legi încălcate fără pic de ruşine, drepturile cetăţenilor sfidate de clientela actualei puteri, toate având o singură victimă - simplul cetăţean, iar ca profitori - cei care exercită astăzi puterea.

Domnul Preşedinte Constantinescu, de dincolo de splendida izolare a domniei sale în turnul de fildeş al Palatului Cotroceni, trebuie să fie foarte convins că această poliţă va trebui plătită personal, în faţa întregului popor, scadenţa fiind cea electorală.

Domnule Preşedinte,

Cum veţi justifica promisiunile neonorate, de care v-aţi folosit pentru a ajunge la putere, egoismul şi miopia cu care faceţi jocurile politice oculte, cel mai adesea la miez de noapte, în timp ce o ţară întreagă se află în disperare şi mizerie, o ţară a cărei pâine de fiecare zi a devenit o problemă pentru milioanele de oameni, în care, avuţia naţională, dacă nu este în paragină şi rugineşte, este furată la lumina zilei şi scoasă la mezat pe unul sau mai mulţi dolari, tot mai mulţi oameni trăind cu impresia că cineva şi-a propus, aşa cum zice omul din popor, ...să se aleagă praful de toate.

Aţi vorbit emoţionant despre "sacrificiul celor care conduc această ţară", fireşte, în campania electorală, de atunci curgând multă apă pe Dâmboviţa, iar dumneavoastră şi amicii dumneavoastră politici, sau mai puţin politici, trăiesc bine-merci în vile somptuoase, nemaiprididind cu călătoriile în străinătate, aiurea, pe toate continentele, secătuind bugetul şi aşa sărac, de zeci şi sute de mii de dolari, fără nici un fel de efect benefic pentru ţară, dar cu beneficii substanţiale pentru cei care le fac.

Închei, stimaţi colegi, cu următoarea propunere: indiferent de culoarea politică, de partid, din respect pentru interesul acestei ţări, din respect pentru milioanele de oameni cărora le datorăm puterea pe care o exercităm acum, propun Camerei Deputaţilor să adreseze Preşedintelui Constantinescu invitaţia de a se prezenta în faţa plenului Parlamentului, în persoană, şi cu un raport scris, adresat naţiunii, prin intermediul forului legislativ, cu privire la starea actuală a României, perspectivele ei şi responsabilităţile corespunzătoare, astfel încât cei care depozitează şi exercită puterile statului să dea socoteală poporului român.

Domnilor,

Astăzi, mai mult ca oricând, se impune fiecăruia şi pentru toţi un moment de sever şi responsabil examen de conştiinţă şi conduită politică, care să revigoreze încrederea cetăţenilor în idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 şi, înainte de orice, în instituţiile statului de drept.

Cu titlu de post-scriptum la cele de mai sus, vă mărturisesc că tot ceea ce am prezentat astăzi aici a fost urmarea somaţiei multor oameni, alegători ei înşişi, care consideră că nu se mai poate continua pe calea actuală.

Noi, parlamentarii, în primul rând, trebuie să ne asumăm obligaţia unei dezbateri naţionale asupra destinului României, destin care în momentul de faţă de află sub semnul întrebării.

În numele acestor oameni, eu vă cer să daţi curs acestei propuneri.

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Marian Ianculescu.

Se pregăteşte domnul deputat Nicolae Leonăchescu, de la P.R.M.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Marian Ianculescu:

Vă mulţumesc, domnule peşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Pădurile României au cunoscut în timp un regres spaţial considerabil, de la circa 79% din teritoriu, câte existau în jurul anului 1820, la numai 27% din teritoriul ţării, cât ocupă în prezent, procent cu mult inferior celui necesar asigurării unui echilibru ecologic stabil.

Agresiunea asupra pădurilor ţării a avut de-a lungul timpului intensităţi diferite, cea mai dramatică situaţie înregistrându-se în perioada interbelică, în care mai mult de 1,5 milioane hectare de pădure, în majoritate situate în zone de dealuri şi coline, au fost transformate, din motive electorale, în izlazuri comunale şi păşuni sau terenuri pentru agricultură.

Consecinţele despăduririlor pe mari suprafeţe din acea perioadă, ca şi cele de dată mai recentă, generate de modul defectuos de aplicare a prevederilor Legii fondului funciar, nr. 18/1991, se resimt şi astăzi, când aproape în toate zonele de deal şi coline ale ţării, unde suprafeţe întinse de pădure au fost defrişate, au început să alunece la vale dealurile, cu case cu tot, inundaţii catastrofale să se producă cu o frecvenţă şi o intensitate din ce în ce mai mare, generând şi pierderi de vieţi omeneşti, pe lângă alte pagube materiale, iar fenomenele de secetă, în special în zonele de câmpie, deficitare în păduri, contribuie la scăderea alarmantă a producţiei agricole şi dezvoltării durabile rurale.

Pe oamenii noştri politici, aflaţi acum la putere, nu-i interesează aceste lucruri. Maniera în care aceştia procedează în materie de păduri, din nou din motive pur electorale, dovedeşte lipsă de discernământ şi de solidaritate cu viitorul ţării, acţionând invers de cum ar trebui în mod logic acţionat. Se grăbeşte să privatizeze pădurile cât mai repede, fără să existe create instituţiile statului, care să ofere garanţia sigură a protejării pădurilor, care ar urma, în continuare, să se privatizeze, ca şi cum nu ar fi suficient exemplul oferit de mai mult de jumătate din cele circa 400.000 hectare de pădure deja retrocedate în proprietate, ca urmare a aplicării Legii nr. 18/1991, care au fost defrişate, iar restul se află într-un stadiu avansat de degradare, fără să se planteze un arbore în loc, contribuind astfel să se depăşească în agresivitate asupra pădurilor perioada interbelică.

Atragem atenţia că recenta Ordonanţă dată de Guvernul României referitoare la reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional constituie un paleativ şi în acelaşi timp un paravan în spatele căruia să se poată acţiona în continuare pentru distrugerea pădurilor României.

Se confirmă astăzi, şi în cazul silviculturii, că după noiembrie 1996, ţinta de atac a noii puteri a fost şi este orientată cu predilecţie spre sectoarele economiei naţionale care-şi desfăşurau activitatea cu profit.

Cel mai elocvent exemplu îl constituie întreprinderile mici şi mijlocii, care contribuiau cu peste 54% la crearea produsului intern brut şi care, după decembrie 1996, în proporţie de peste 80% au fost falimentate.

Acelaşi scenariu este pregătit de noua putere, instalată prin fraudă morală în noiembrie 1996, şi pentru ramura silviculturii.

De la zeci de miliarde de lei profit, care se constituia venit la bugetul statului, ne plângem că nu avem resurse bugetare!

În prezent, se află în pragul colapsului şi cu restanţe pe mai multe luni la plata salariilor şi cu un atac fără precedent în istoria silviculturii române, la adresa corpului silvic care, de-a lungul istoriei, şi-a adus o contribuţie remarcabilă la gestionarea durabilă a pădurilor.

Ne întrebăm retoric: cui prodest? Sau se acţionează din neştiinţă, ca să nu mă exprim cu un cuvânt mai dur, dar mai aproape de adevăr.

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Nicolae Leonăchescu. Se pregăteşte domnul deputat Petre Ţurlea.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Onorat auditoriu,

Oraşul Sulina se află într-o situaţie de criză şi, pentru că are o poziţie strategică, se impune să-i acordăm o atenţie specială. Este un oraş de "front" şi trebuie să mulţumim locuitorilor săi pentru faptul că încă mai sunt acolo.

Industria locală s-a prăbuşit! Fabrica de conserve din peşte şi-a închis porţile, activitatea legată de nave este ca şi inexistentă.

Lucrăm la Canalul Sulina, operă de prestigiu a românilor de peste un secol şi jumătate, şi nu ne putem permite ca oraşul ce străjuieşte intrarea Dunării în Marea Neagră să dispară. Faptul că din 32.000 de locuitori, câţi avea în perioada înfloririi sale, astăzi mai sunt doar 6000 trebuie să ne alarmeze şi să ne oblige la acţiuni concertate de revigorare a sa.

Dintre multiplele proiecte în această direcţie, semnalez urgenţa construirii drumului de acces pe uscat de la Tulcea la Sulina, în lungime de 72 de kilometri, un drum strategic. Construcţia sa în continuare şi modernizarea traseului deja amenajat ar permite accesul turiştilor şi al întreprinzătorilor pe uscat, rapid, comod şi mult mai eficace. Transportul pe apă ar fi dublat de cel pe uscat şi ar avea caracter complementar; fluxul de oameni şi materiale ar creşte în avantajul celor din acest frumos oraş al României, uitat pe nedrept de guvernanţi.

De la această înaltă tribună a Camerei Deputaţilor, adresez domnilor miniştri Traian Băsescu şi Nicolae Noica cererea de a băga banii noştri, cu prioritate, în acest drum, prioritate prevăzută, de altfel, şi în Programul de guvernare. S-ar demonstra astfel că, chiar dacă nu vrem să scoatem nava Rostok din canal, spre a mări capacitatea navelor care plutesc din nou la 55.000 tone tdw, cât a fost înainte de eşuarea ei, putem face măcar un drum de ţară cu minimum de investiţii în prima fază. Salvaţi Sulina, domnilor guvernanţi!

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Petre Ţurlea. Se pregăteşte domnul deputat Petru Bejinariu.

Domnul Petre Ţurlea:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Am aflat, adineauri, un lucru care m-a impresionat plăcut. Domnul Rădulescu-Zoner, distinsul nostru coleg, ne-a spus, de la această tribună, că a fost viteaz, a luptat fără frică pentru democraţie. Eu îl cred. Atunci, mă întreb însă, tot eu, de ce s-o fi ascuns domnul Rădulescu-Zoner, în 21 decembrie 1989, în subsolul cel mai îndepărtat al Muzeului de istorie, în cabinetul istoricului Boroneaţ, atunci când toţi colegii domniei sale plecaseră să lupte împotriva comunismului?!

Şi iată, acum, scurta declaraţie pentru care am venit la această tribună. Vă dau, mai întâi, un citat: "Crimele au fost comise în mod bestial, fiind însoţite de tot felul de injurii la adresa românilor. Astfel, maiorul Agache Aurel din Tg.Secuiesc a fost linşat efectiv de cei adunaţi, după aceea cadavrul fiind scuipat şi lovit, în continuare, de cei ce treceau prin zonă. În pleoape i s-a pus o monedă şi emblema de la caschetă, iar în gură un şobolan. În final, s-a încercat să i se dea foc, arzându-i-se uniforma". Textul de mai sus prezintă nişte fapte reale consemnate într-un document al Parlamentului României. Este vorba de Raportul Harghita - Covasna din 1991, semnat de toate grupurile parlamentare, inclusiv de cele care sunt reprezentate astăzi în majoritatea parlamentară.

Azi, în 1998, documentul respectiv este practic de negăsit. Au rămas doar exemplarele difuzate parlamentarilor. În schimb, au dispărut chiar şi exemplarele aflate atunci în Biblioteca Parlamentului României. Mai mult, în 1993, au fost tipărite câte 2.000 de exemplare în limbile engleză, franceză, germană, spaniolă şi rusă. Erau destinate, evident, străinătăţii. Am obţinut câte un exemplar din fiecare. În acelaşi an, 1993, întreaga ediţie a raportului în limbile de circulaţie internaţională a dispărut. Fuseseră depozitate în subsolul Senatului. Am investigat, anii aceştia, amănunţit acest caz. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, cum de s-a produs dispariţia. Nici în străinătate, aceste rapoarte nu au apărut. Unii au încercat chiar să mă convingă că nici nu ar fi existat această ediţie în limbi de circulaţie internaţională. Iată însă exemplarul în limba franceză. Le am şi pe cele în germană, engleză şi spaniolă. Mă întreb cine a fost sau este interesat ca acest raport să nu fie cunoscut în străinătate.

Justiţia română nu a finalizat încă nici unul din cazurile de crimă menţionate în raport. În dosarul Agache Aurel, pe care l-am prezentat mai înainte, se constată o tergiversare deliberată. Cazul a fost cercetat de către procurorul maghiar Lupinger Attila, care, deşi infracţiunea comisă de inclupaţi este aceea de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art.175, lit.f) din Codul penal în vigoare la data comiterii faptei, i-a trimis în judecată doar pentru comiterea infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte prevăzută şi pedepsită de art.183 Cod penal. Procurorul Lupinger a tergiversat deliberat cercetarea şi a schimbat, fără temei, încadrarea juridică. În plus, a dat drumul dosarului abia după 8 ani intenţionat, pentru a putea intra în funcţie prescrierea prevăzută de Cod şi pentru a-i scăpa pe criminali. După 8 ani, dosarul a fost trimis spre judecare doamnei judecător Lupinger Aurelia, care nu este nimeni alta decât soţia procurorului care a încercat să-i scape pe criminali. Iată cum se face justiţia la Sf.Gheorghe, atunci când în caz este un român! În timpul procesului la Sf.Gheorghe, UDMR s-a implicat foarte activ, mobilizând opinia publică împotriva avocaţilor români, care au fost agresaţi verbal chiar în sala de judecată. Şi am să vă dau o perlă, acum, să vedeţi, toate grupurile parlamentare româneşti, ce se întâmplă în justiţia română din aceste două judeţe. Unul din inculpaţi, chiar în sala de judecată, în faţa completului de judecată, a strigat: "Trebuie luat gâtul şi spânzur la toţi, şi Iliescu, şi Constantinescu şi Roman, toţi!". Acum, dintre inculpaţi, unul a murit, doi au fugit în Ungaria, iar ceilalţi trei se află în libertate. De menţionat faptul că maiorul Aurel Agache a fost declarat Erou martir al Revoluţiei române şi înaintat, post-mortem, la gradul de colonel.

Familia Agache a fost constrânsă să ceară Curţii Supreme de Justiţie strămutarea procesului la Bucureşti. Curtea a acceptat şi prima înfăţişare va avea loc chiar săptămâna aceasta, pe 10 septembrie. Invit presa română să participe la acest proces, care are o semnificaţie cu totul deosebită. PUNR-ul asigură avocatul familiei Agache, sperând că judecătorii din Bucureşti vor şti să facă dreptate. Pedepsirea asasinilor maiorului Agache va însemna nu numai un act de dreptate pentru memoria acestuia, ci şi un act de dreptate pentru poporul român.

Mulţumesc.

(Aplauze în partea stângă a sălii)

Domnul Adrian Năstase:

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Petru Bejinariu. Se pregăteşte domnul deputat Lazăr Lădariu.

Domnul Petru Bejinariu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Intitulez intervenţia mea "În pragul deplinei deznaţionalizări".

Populaţia românească autohtonă băştinaşă, veche de când lumea şi pe minunatele plaiuri ale nordului Bucovinei, transformată în minoritate naţională, la ea acasă, prin pactul Ribbentrop - Molotov, dar mai cu seamă după ratificarea Tratatului româno-ucrainean, a ajuns în pragul pierderii definitive a identităţii naţionale. 18 şcoli româneşti din regiunea Odesa sunt ca şi închise pentru limba română, iar la Kiev se află în a doua lectură a deputaţilor Radei supreme un proiect de lege prin care cele 86 de şcoli din regiunea Cernăuţi vor trece la învăţământul în limba ucraineană, adică vor fi desfiinţate. Iată urmările aşa-numitului "sacrificiu istoric", al patriotismului cu discreţie şi al salvării comunităţilor româneşti din Ucraina, aşa cum au susţinut înaintea ratificării Tratatului domnul preşedinte Emil Constantinescu, doamna consilier prezidenţial Zoe Petre şi domnul Adrian Severin, fost ministru de externe.

În cele 14 intervenţii şi 8 întrebări şi interpelări pe care le-am adresat, de la această înaltă tribună a Camerei Deputaţilor, Ministerului Afacerilor Externe, Guvernului şi domnului prim-ministru, am atras atenţia asupra acestor grave realităţi şi pericole atât înainte, cât şi după ratificarea Tratatului româno-ucrainean, devenit astăzi "Tratatul deplinei deznaţionalizări a românilor din Ucraina". Dar intervenţiile noastre au fost considerate drept "manifestări naţionaliste".

Recent, senatori şi chiar deputaţi ai puterii au început să vorbească despre deznaţionalizarea românilor din Ucraina, cu adevărat, cam târziu. Despre acest proces au aflat, prin mijlocirea Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, fondată încă în 1862, şi care şi-a desfăşurat lucrările în zilele de 29 - 30 august 1998 în municipiul Rădăuţi.

La această elevată manifestare culturală, la care postul naţional de Televiziune nu a primit indicaţii să filmeze, deşi a fost invitat şi la care au participat delegaţi din 15 filiale din ţară, academicieni, cadre universitare din cercetare, medici, ingineri, profesori, jurişti etc., reprezentanţii societăţilor culturale româneşti din Ucraina au prezentat drama românilor sub actuala guvernare ucraineană. Mi se pare semnificativ să vă relatez o scenă. O ţărancă din delegaţia de la Cernăuţi, cu un buchet de flori în mână şi cu lacrimi în ochi, s-a adresat domnului academician Radu Grigorovici, care nu reprezenta nici pe departe adresa reală, dar care conducea acest autentic colocviu cultural, spunându-i: "Dumneavoastră, de la Bucureşti, ne-aţi vândut străinilor! Luaţi-ne înapoi, la a noastră mamă, România! Acum plătim noi!". De aceea pasivitatea autorităţilor de la Bucureşti, după ratificare, dar mai cu seamă acum, când se încalcă atât de lăudatul şi trâmbiţatul art.13 din tratat, provoacă, şi la noi, şi în regiunea Cernăuţi, nedumerire, surprindere şi revoltă.

În calitatea mea de membru al Colegiului de direcţie al acestei societăţi culturale, dar mai ales de deputat al unui electorat ale cărui rude, case, pământuri şi păduri, în parte, sunt dincolo de sârma ghimpată, cer autorităţilor româneşti şi ucrainene, opiniei publice să intervină pentru repunerea neîntârziată în drepturile fireşti ale românilor din Ucraina.

Dacă prevederile art.13 din tratat nu se respectă, acest tratat îşi pierde valoarea pentru România şi Guvernul, Parlamentul ţării au datoria să purceadă la demersurile corespunzătoare.

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul, în continuare, domnul deputat Lazăr Lădariu. Se pregăteşte domnul deputat Mihai Vitcu.

Domnul Lazăr Lădariu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Convins că cel mai mare câştig postdecembrist îl constituie libertatea adevărată a celei de a patra puteri, considerată virtual câine de pază al democraţiei, am fost printre parlamentarii care de fiecare dată când au fost lezate interesele şi libertatea presei am intervenit. Am făcut-o şi în cazul ziariştilor Florin Mircea Corcoz, Dan Ştefan şi Marius Avram de la publicaţiile "România liberă" şi "Ştirea", atunci când au fost condamnaţi. Am intervenit, cu argumente suficiente şi când se urmărea net în defavoarea gazetarilor modificarea art.205 şi 206 din Codul penal pentru sancţionarea calomniei prin presă. Am protestat vehement şi atunci când preotul Kolcsar Sandor, preşedintele Filialei Mureş a UDMR, introducea interdicţia participării ziariştilor români care nu cunosc maghiara la conferinţele lor de presă, şi în cazul incidentului de la Senat şi atunci când nu s-a permis participarea gazetarilor la dezbaterile Comisiei pentru învăţământ din Camera Deputaţilor, referitoare la Ordonanţa de urgenţă nr.36, considerându-l un act restrictiv, profund nedemocratic.

Ca ziarist profesionist care am slujit adevărul prin cuvântul scris vreme de peste 35 de ani şi am lăsat de sub truda condeiului 14 cărţi şi peste 6.000 de articole şi studii de specialitate, nu pot accepta ca presa, slujitorii ei să fie supuşi îngrădirilor şi condamnărilor nejustificate, din moment ce au prezentat abuzurile justiţiei şi ale puterii. Este şi motivul, plecând dintr-o reală credinţă şi încredere în rostul cuvântului scris, că recentele condamnări ale colegilor ieşeni Ovidiu Scutelnicu şi Dragoş Stângu de la "Monitorul", al băimăreanului Ovidiu Sobou, ale lui Florentin Florescu şi Radu Burlacu, ale ziariştilor dâmboviţeni Teddy Vasiliu şi Irina Mavrodin, aflaţi în nedreaptă şi inegală luptă cu puzderia de nepoţi şi neamuri ale domnului Diaconescu, constituie o botniţă pusă presei, într-un moment când aceasta trebuie să suporte şi angaralele rectificării bugetului, un pumn în gură, o ghiulea la picioarele tinerei democraţii româneşti. Toate sunt făţişe dovezi şi încercări ale puterii neputincioase îndreptate împotriva libertăţii de exprimare, prevăzute şi garantate de art.30 şi 31 din Constituţia României. Şi când te gândeşti că toate acestea se petrec într-o Românie ce tinde tot mai mult să devină Statu Palmă Barbăcot, în care domnul Valeriu Stoica, ministrul justiţiei, una spune şi alta fumează, din moment ce dă garanţii presei, pe care le uită imediat.

În final, un îndemn al unui coleg ceva mai vârstnic, plecând de la un adevăr rostit de cel mai mare gazetar al tuturor timpurilor, Walter Litman, care spunea că un ziarist adevărat şi cinstit niciodată nu va greşi intenţionat, ţin să adresez, mai tinerilor mei colegi, rugămintea prietenească, izvorând din sintagma "cinste şi gramatică": "Măsuraţi de 7 ori şi tăiaţi o singură dată!", mai pe înţelesul tuturor, dincolo de toate să se aşeze un adevăr cu rolul lui preventiv.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Ar fi, într-un fel, un argument şi una dintre formele de autoapărare acum, în măsură să ne ferească să cădem în păcat.

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Are cuvântul domnul deputat Mihai Vitcu. Se pregăteşte domnul deputat Petru Şteolea.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Mihai Vitcu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Mai sunt câteva zile până la începerea noului an şcolar 1998 - 1999. Întotdeauna acest moment a avut semnificaţii aparte, prin marea masă a celor implicaţi direct sau indirect în cea mai importantă instituţie a unei naţii, şi anume şcoala.

Dacă ne gândim că un sfert din populaţia ţării va trece, în acest an, pragul şcolii, că aproape o jumătate de milioane de educatori, învăţători, profesori se vor angaja în dificila misiune de instrucţie şi educaţie a tinerei generaţii, dacă ne gândim la părinţi şi bunici, fraţi şi surori, care trăiesc, şi ei, emoţiile de început al unui nou an şcolar, realizăm dimensiunile unui domeniu pe care toate formaţiunile politice l-au recunoscut a fi o prioritate naţională.

Din păcate, acest an şcolar va debuta sub cele mai sumbre auspicii din câte au fost vreodată. În opinia mea, ne aşteaptă cel mai dezastruos an de învăţământ din perioada postbelică. Nicicând învăţământul nu a fost mai bulversat ca acum. Baza materială a şcolilor nu numai că nu s-a îmbunătăţit, dar ea s-a degradat, în ultimii 2 ani, din lipsă de fonduri bugetare. Managementul şcolar are de suferit datorită unor slujbaşi ai Ministerului Educaţiei Naţionale care au pătruns pe uşa din dos, pe criterii de algoritm. Inspectorii şcolari generali şi-au intrat în pielea activiştilor de partid, executând ordinele unor politruci locali, ce n-au nici o tangenţă cu şcoala. Cadrele didactice sunt debusolate de aşa-zisa reformă, trăind într-o cumplită sărăcie, frustrate de drepturi materiale legale ce nu le-au primit de luni de zile. Motivaţia învăţării nu mai există, datorită lipsei de perspectivă a absolvenţilor de şcoli. Nu întâmplătoare au fost rezultatele slabe ale examenului de bacalaureat şi ale examenului de admitere în licee. Părinţii nu mai pot susţine material şcolarizarea propriilor copii. Cheltuielile începutului de an, taxele de internat, naveta, îmbrăcămintea, încălţămintea, rechizitele şcolare au devenit o povară ce nu mai poate fi suportată de omul de rând.

După o vară de totală indiferenţă faţă de şcoală, se aştepta rectificarea bugetară. A venit şi aceasta. Declaraţiile ministrului Marga că nu va accepta o diminuare a bugetului şcolii au fost aşa, pentru presă, pentru imagine. Rezultatul este cunoscut. Peste 1.000 de miliarde nu se vor regăsi în şcoli, care arată acum ca nişte lagăre de tristă amintire, fără lumină, fără apă, fără agent termic, fără telefon, fără elementara curăţenie ce trebuia făcută până la această oră. Dar cel mai trist rezultat este perspectiva unui popor de analfabeţi, ceea ce se doreşte, din păcate, atât din interior, de actuala putere, cât şi din exterior. Neştiutorii de carte sunt mai uşor de condus, ei pot fi îngenunchiaţi mai lesne.

Ca profesor, aş vrea să închei într-un ton mai optimist, dar îmi dau seama că ar trebui să mint, aşa cum au făcut-o cei care promiteau marea cu sarea în noiembrie 1996.

Dacă în ţara aceasta aflaţi de existenţa unor copii fericiţi de condiţiile pe care le oferă şcoala, de educatori, învăţători, profesori mulţumiţi de traiul zilnic, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine, pentru a mă bucura alături de ei. Triste şi nemeritate vremuri pentru toţi oamenii şcolii!

Vă mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul, în încheiere, domnul deputat Petru Şteolea.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Petru Şteolea:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Intervenţia mea de astăzi are un titlu: "Jalea, jena şi umilinţa". Acesta este titlul intervenţiei mele de astăzi, fiindcă aceste cuvinte descriu sintetic impresiile şi sentimentele pe care le-am trăit în timpul şi la finalul vizitării Pavilionului României de la Expoziţia mondială "Lisabona 1998". Elemente critice în mass media, pe această temă, au fost numeroase. Din păcate, ele se adeveresc cu vârf şi îndesat, cum spune românul.

Fiind vorba de imaginea României în lume, îţi pui firesc întrebarea, după vizitarea Pavilionului românesc: oare chiar aceasta să fie?! Dar să trec la elemente concrete, enumerând câteva din multitudinea de aspecte organizatorice, de concepţie, de imagine, de viaţă cotidiană a Pavilionului românesc. Abordarea temei "Expoziţii, oceane, apa, reconstrucţia ecologică" a fost interpretată şi tratată îngust, la dimensiunea strictă Delta Dunării, dar şi aceasta unilateral. Utilizarea spaţiului modular contractat s-a făcut total ineficient, astfel, pe orizontală, circa o cincime din suprafaţă a fost afectată anexelor, spaţii de depozitare, încăperi de protocol etc., iar pe verticală doar 50% din spaţiu a fost utilizat. Lipsesc cu desăvârşire panourile publicitare, lipsesc cu desăvârşire panouri cu imagini tip tapet colant, lipsesc cu desăvârşire imagini panoramice iluminate. De remarcat că ţări precum Guineea, Guineea Bissau, Cuba, Republica Democrată Congo, învecinată Pavilionului României, şi-au supraetajat pavilioanele, iar în ceea ce înseamnă propaganda turistică sunt la înălţime. Imaginea spaţiului neocupat este dominantă, nu întâlneşti modelaje, machete, dioramele lipsesc cu desăvârşire, la fel panourile publicitare, afişele format mare, panourile TV ş.a.m.d. De fapt, funcţionează doar două minuscule televizoare şi care arată, normal, imagini din Deltă.

Micul punct comercial vinde doar produse din gama "Gerovital", un lucru bun, dar insuficient. Alte pavilioane vând o multitudine de produse, începând de la artizanat şi până la acţiunea de încheiere de contracte comerciale, de import - export mărfuri sau servicii turistice. Prezentarea îndoielnică şi a acestui produs, o vitrină veche şi slab iluminată, lipsa reclamei luminoase şi chiar lipsa unor demonstraţii practice de utilizare face ca acest mic punct comercial să nu iasă în evidenţă.

O animaţie permanentă la intrarea în pavilion - a fost sporadic prezentă o formaţie de muzică şi dansuri populare - ar fi dus, probabil, la dublarea aproape a numărului de vizitatori.

Numele şi însemnele de stat ale României, cu excepţia intrării, lipsesc cu desăvârşire.

Nesiguranţa actului decizional gestionat de Executiv - până în prezent, au funcţionat nu mai mult de 4 comisari ai pavilionului - şi-a pus amprenta asupra activităţii aici. Comisarii au fost schimbaţi, fiindcă schimbarea a fost, şi aici, o politică prioritară.

O notă bună, poate, prestaţiei personalului ce asigură permanenţa în expoziţie. Păcat de vestimentaţie, un mozaic de culori, unde cochetăria lipseşte, chiar în ideea unor costume uniformă.

Concluzia este că, în loc să contribuie la promovarea unei imagini nu bune, dar măcar reale a ţării, a potenţialului său turistic, a frumuseţilor sale naturale, ce în mod tematic s-ar fi putut înscrie ideii "Apa şi ţara", altfel putea să fie reflectată imaginea României în exterior, şi nu am fi avut decât de câştigat, dar nu a fost să fie aşa. Totuşi, cineva trebuie să răspundă pentru acest lucru. Cine? Autorităţile guvernamentale, conducătorii Comisiei interguvernamentale constituite pentru această acţiune, şefii acestora, respectiv domnii miniştri foşti şi actuali de la industrie şi comerţ, de la ape, păduri şi protecţia mediului, de la finanţe şi de la Ministerul de Externe.

Stimaţi colegi,

Nu am fost şi nu sunt adeptul, cum spune românul, băgatului de vină permanent. A fost o analiză la rece şi netendenţioasă. Se impune o analiză şi cer acest lucru. Poate chiar dimensiunea financiară a cheltuielilor pentru organizarea acestui pavilion o impune.

Dacă aş fi răutăcios, aş putea spune că imaginea ţării promovată la Lisabona este imaginea căderii în groapa tranziţiei a economiei româneşti. În fapt, decizia preşedintelui României, domnul Emil Constantinescu, de a nu vizita "Expo 1998 Lisabona" are, poate, aceeaşi motivaţie. Dacă vizita, totuşi, s-ar fi desfăşurat, domnia sa ar fi avut, mai mult ca sigur, aceleaşi sentimente: jalea, jena, umilinţa. Dar, poate, merita să le trăiască!

Mulţumesc.

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc.

Domnul deputat Nicolae Ionescu a insistat să ia cuvântul astăzi şi îl invit să vorbească, pentru două minute. În timpul acesta, rog liderii grupurilor parlamentare să invite în sală colegii, pentru a începe şedinţa de astăzi.

Domnule deputat, aveţi cuvântul.

Domnul Nicolae Ionescu:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

1998 este anul unor mari aniversări, comemorări, în prim planul acestora înscriindu-se împlinirea a 150 de ani de la Revoluţia de la 1848 - 1949 din Ţările Române şi a 80 de ani de la făurirea României Mari.

Ca deputat şi ca istoric, îmi fac o datorie de onoare în a evoca în Parlamentul României, aici, în Dealul Spirii, la acest început de sesiune, un eveniment deosebit de remarcabil petrecut acum 150 de ani, în luna septembrie, ziua 13, intrat, de atunci, în istorie, ca Ziua Pompierilor, ziua acelui brav act de eroism revoluţionar românesc.

Cu 150 de ani în urmă, Dealul Spirii,unde se aflau cazarmele dorobanţilor, a fost arena unor crâncene lupte. Atunci, peste 20.000 de militari turci conduşi de Fuad Efendi au pătruns în Bucureşti, pentru a înăbuşi, cu ajutorul iataganelor, Revoluţia paşoptistă.

În dimineaţa zilei, în tabăra de pe câmpul de la Cotroceni, Fuad Paşa a primit o delegaţie română reprezentativă de 20 de fruntaşi, printre care şi Nicolae Bălcescu, cărora li s-a citit o proclamaţie în care Revoluţia română era caracterizată ca fiind "o rebeliune izvorâtă din duhul comunismului", şi cerând imperativ restabilirea regimului Regulamentului organic. Bălcescu şi ceilalţi revoluţionari au protestat cu vehemenţă, declarând: "Moarte mai bine, decât Regulament". Au fost arestaţi, o parte din ei fiind apoi exilaţi. Incidentul din tabăra de la Cotroceni a fost prologul evenimentelor dramatice din Dealul Spirii.

În dimineaţa zilei, în cazărmile Regimentului 2 infanterie, avusese loc solemnitatea înmânării noului drapel de luptă regimentului. În jurul orelor 15, aici era aşteptată, cu nerăbdare, Compania de pompieri condusă de căpitanul Zăgănescu, dar a sosit o coloană de 6.000 de turci condusă de Kerim Paşa, care a cerut comandantului, colonelul Radu Golescu, să lase trupele turceşti să intre în cazarmă. Sfidând refuzul hotărât al bravului colonel, Kerim Paşa a somat pe militarii români să depună armele.

Comandantul Golescu, din marea familie argeşeană de revoluţionari, a răspuns cu fermitate: "Datoria unui soldat este să moară cu arma în mână. Mai mulţumit este în acest caz, decât să se vadă dezarmat".

Cu toate că locotenenţa domnească recomandase locuitorilor oraşului şi armatei să se abţină "de la orice act ostil faţă de turci", evenimentele din după-amiaza zilei de 13 septembrie au evoluat în aşa fel încât o ciocnire directă nu a mai putut fi evitată. În rândurile companiei de pompieri, ca de altfel a întregii oştiri domnea un puternic suflu revoluţionar, cultivat cu mult timp înainte.

Chiar şi mai marele grupării turceşti, Kerim-paşa, a simţit, în aceea zi istorică, usturimea plumbului, căzând de pe cal ca şi Sinan-paşa. Martorii oculari au apreciat că, pe timpul luptei, pompierii au dat dovadă de bărbăţie, ajungându-se la încleştarea aspră la baionetă. Din încleştare au rezultat pierderi de ambele părţi, iar, după unii, otomanii au lăsat un număr de morţi îndoit în raport cu al trupelor române, aproximativ 200 de turci morţi sau răniţi.

Eroismul bravilor pompieri din Dealul Spirii, curajul şi devotamentul cu care au luptat împotriva unui inamic mult superior ca număr a reţinut atenţia în epocă, fiind denumită "baia de sânge de la Bucureşti".

În zilele noastre, pe locul asprelor încleştări româno-otomane se înalţă un frumos monument cu inscripţia: "Luptătorilor de la 13 septembrie 1848, poporul român recunoscător, în aducerea aminte a luptei susţinute în acest loc de pompierii Bucureştiului, comandaţi de către căpitanul Zăgănescu şi de batalionul 2 din regimentul 2 linie de sub comanda colonelului Radu Golescu contra unei divizii de armată turcească, comandată de Kerim-paşa".

Cred că sunt în asentimentul dumneavoastră ca la această omagiere a celor care au căzut în luptă aici, la Dealul Spirii, sau au fost jertfiţi la Ip şi Treznea, să păstrăm un moment de reculegere şi să le dorim "somn blând, somn lin". (Se păstrează un minut de reculegere.)

Vă mulţumesc.

Domnule preşedinte, permiteţi-mi ca în această zi de comemorare, la 150 de ani de la lupta pompierilor, să vă înmânez această carte, a mea, "O flacără străbate veacurile - revoluţia română de la '48-'49", în care am prezentat şi această luptă. (Aplauze.)

Domnul Adrian Năstase:

Vă mulţumesc foarte mult domnule deputat.

Stimaţi colegi,

Vă rog, încă o dată, să îi chemaţi pe cei care nu au reţinut ora de începere a şedinţei. Rog, încă o dată, liderii grupurilor să invite în sală pe toţi colegii pentru a începe şedinţa.

Domnul Petre Ţurlea (din sală):

Domnule preşedinte, am o problemă de procedură.

Domnul Adrian Năstase:

Nu puteţi să aveţi o chestiune de procedură, pentru că nu suntem în şedinţă acum. Trebuie să începem întâi şedinţa şi după aceea, după ce anunţ că suntem în cvorum, după aceea puteţi să interveniţi pe o chestiune de procedură.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declar deschisă şedinţa de astăzi a Camerei Deputaţilor, anunţându-vă că din totalul celor 342 de deputaţi şi-au înregistrat prezenţa la lucrări un număr de 261; sunt absenţi 81 de deputaţi, din care participă la alte acţiuni parlamentare un număr de 21.

Cvorumul prevăzut de art.128 din regulament este întrunit.