Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnul Vasile Lupu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor asistat de.

*

Domnul Vasile Lupu:

Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor deputaţi.

Începem şedinţa noastră de astăzi cu programul de intervenţii.

Domnul Hlinschi Mihai. Este prezent? Aveţi cuvântul.

Urmează doamna Leonida Lari.

Apoi, de la PUNR, domnul Chichişan. Nu este prezent.

Domnul Marian Ianculescu este prezent.

Aveţi cuvântul, domnule Hlinschi.

Domnul Mihai Hlinschi:

Domnule preşedinte,

Doamnelor,

De la Revoluţia din 1989 au trecut mai bine de 8 ani şi, după entuziastmul din 1990, am crezut, în mod naiv, mulţi dintre noi, că în 2 -3 ani puterea noastră de muncă şi regenerare va fi canalizată în direcţia refacerii ţării spre o viaţă mai bună pentru toţi. Din păcate, nu a fost să fie aşa, şi de vină este toată societatea românească, care a fost lovită în esenţa ei. Dintr-o societate bolnavă din anii socialismului victorios a devenit o societate foarte bolnavă din anii de tranziţie şi post-tranziţie. Vina aparţine, însă, în primul rând clasei politice româneşti, care se pare că este şi mai bolnavă decât restul societăţii. Altfel nu se explică cum de nu se înţelege că interesul naţional are prioritate şi că, în faţa acestuia, trebuie să ne închinăm cu toţii, indiferent cine deţine puterea, care este ceva efemer şi nu corespunde nici unui algoritm care, la rândul lui, nu corespunde nicicum votului exprimat de electorat, ci doar intereselor unor grupuri restrânse şi eterogene de oameni.

Anul 1997, din păcate, a fost un eşec pentru guvernarea care a luat puterea în 1996. Şi aceasta nu ar fi cine ştie ce dacă nu ar târî după sine întreaga ţară, care a ajuns la limita suportabilităţii. Şi nu mă refer la cele câteva mii sau zeci de mii de îmbogăţiţi ai tranziţiei şi post-tranziţiei, nici la cei din pătura superioară a clasei mijlocii. Eu mă refer la milioanele de români care se gândesc cu ce să-şi cumpere pâinea pentru a doua zi, ca să nu mai vorbesc de carne, lapte, legume, îmbrăcăminte şi altele, sau, ferească Dumnezeu, de îmbolnăvirea cuiva din familie.

După o cădere economică în anii 1991 - 1992, şi chiar 1993, a urmat o scurtă perioadă de stabilizare economică în 1994 şi o nesemnificativă creştere economică din 1995 - 1996, după care, spre marea noastră dezamăgire şi în pofida promisiunilor făcute, în 1997 am înregistrat din nou o scădere economică dramatică, care a dus la o scădere şi mai dramatică a nivelului de viaţă, care este acum la numai 70% din ceea ce era la sfârşitul lui 1996, în momentul preluării puterii de către actualul Executiv.

Ni s-a spus că în a doua parte a anului 1997 vom începe să trăim mai bine. Apoi ni s-a spus că se amână pentru anul 1998 momentul când va începe să ne fie mai bine. Acum ni se spune că în 1998 nu se pune problema să trăim mai bine şi măcar se recunoaşte deschis eşecul şi se minte mai puţin ca înainte.

Acum, doar ministrul agriculturii şi alimentaţiei mai face declaraţii triumfaliste, lăudându-se cu recolta mare de cereale din 1997, de pe ogoarele ţării, însămânţate în toamna lui 1996, sub guvernarea Văcăroiu.

În loc de discursuri triumfaliste, domnul Gavrilescu ar face mai bine dacă acum, în luna martie, ar avea timp să observe pământul ţării, în mare parte necurăţat de coceni, nearat, neînsămânţat sau nepregătit pentru însămânţările de primăvară. Acesta este rodul uşor vizibil al politicii domniei sale faţă de agricultură în anul 1997.

Consider că pentru greşelile Guvernului în 1997 şi neîndeplinirea programului de guvernare şi a promisiunilor făcute public în faţa Parlamentului şi, deci, în faţa întregii ţări, cineva trebuie să răspundă. Şi acel cineva este, în primul rând, domnul Victor Ciorbea, şeful actualului Executiv.

Domnilor, lăsaţi cearta! Faceţi un Guvern credibil, cu un prim-ministru capabil să ia acele măsuri care să ducă la redresarea ţării şi ai cărui miniştri să nu mai primească sarcini de la domnul Ion Diaconescu.

Domnul Vasile Lupu:

Da. Vă mulţumesc.

Domnul deputat Marian Ianculescu.

Urmează doamna deputat Leonida Lari.

Domnul Marian Ianculescu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Pe zi ce trece, traiul românului se înrăutăţeşte tot mai mult. Ne aşteaptă vremuri şi mai grele, în condiţiile unui buget de austeritate şi mai mare faţă de cel din 1997, cu soluţii ca românul să bage din nou mâna în buzunar pentru a plăti preţuri majorate, generate de majorarea accizelor la unele produse, cu verigi în lanţ de majorare a preţurilor. Şi toate acestea, după ce au trecut deja printr-o majorare a preţurilor, prin majorarea recentă a TVA-ului.

Ne întrebăm până când va trebui ca românul să tot bage mâna în buzunar. Oare i-o mai rămâne ceva pentru traiul de zi cu zi? În aceste condiţii, unii membri ai cabinetului Ciorbea se întrec, care mai de care, să ia iniţiative menite să scoată pe bietul român din liniştea de care are nevoie de pe o zi pe alta.

Recent, domnul ministru Dinu Gavrilescu declara cu nonşalanţă că dânsul a fost lăudat de Poul Thomsen, negociatorul şef al F.M.I., cum că dânsul şi-ar fi făcut, chipurile, reforma.

Normal, domnule Dinu Gavrilescu, ca Poul Thomsen să vă laude, pentru că i-aţi făcut jocul - exact ceea ce v-a dictat! Dar nu uitaţi că, din interior, dumneavoastră sunteţi receptat ca cel mai mare artizan al foamei. Să nu uităm că în anul 1997 s-a intrat cu 4,3 milioane hectare nearate; după unele surse, chiar 6 milioane. Şi, în aceste condiţii, ne aşteaptă vremuri din ce în ce mai grele în 1998 şi, respectiv, reculul va fi în 1999.

Un alt ministru al cabinetului Ciorbea, care calcă în străchini, este domnul ministru Ciumara, care, printr-un simplu ordin al domniei sale, liberalizează exportul de materie primă lemnoasă şi de cherestea de stejar, în acest fel facilitând altor ţări să-şi achite datoria externă pe seama materiilor prime din România, în condiţiile în care industria de prelucrare a lemnului este falimentată şi cu perspectiva ca peste 100 de mii de muncitori să fie trimişi în şomaj.

Recent, domnul ministru Ciumara calcă pe cioburi de această dată, declarând cinic, după ce Guvernul a majorat preţul la benzină, cu 4.500 de lei la pompă, domnia sa vine şi spune că a mai găsit resurse să scadă preţul cu 100 de lei. Ceauşescu, Dumnezeu să-i ierte păcatele, în 1989, în faţa unei mulţimi înfometate şi disperate, promitea şi el 100 de lei. Dar să nu uităm să suta lui Ceauşescu din 1989 valora cu o mie de ori mai mult decât suta de lei a domnului Mircea Ciumara. Cât cinism!

Nu vă este frică, domnilor guvernanţi? Cred că vă este frică, având în vedere faptul că, recent, v-aţi făcut albumul de familie în noua configuraţie, desigur, pentru a-l avea totuşi pentru posteritate.

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Doamna Leonida Lari.

Se pregăteşte domnul Romulus Raicu.

Doamna Leonida Lari Iorga:

Stimaţi colegi,

Ştim toţi că Mihai Eminescu este apărat într-atât de bine de opera sa, încât nu-l poate coborî nimeni de pe soclul de poet naţional şi universal. Şi, totuşi, când străinii şi vânduţii autohtoni îl iau drept cal de bătaie pentru a distruge temeiurile politice şi culturale ale poporului român din interior, este cazul să intervenim pentru a lămuri nişte treburi.

Eu, personal, nu credeam vreodată că voi ajunge să pledez şi în ţara mamă pentru Mihai Eminescu, opera poetică şi politică a căruia ne-a păstrat fiinţa naţională în Basarabia şi Bucovina.

Din păcate, cum Eminescu n-a încăput în tiparele vremii sale, iată că nu încape nici în tiparele vremii noastre, fiind etichetat cu cele mai murdare cuvinte de un grup de aşa-zişi scriitori, aciuaţi pe lângă revista "Dilema". Citiţi numărul 265/27 februarie - 5 martie 1998.

Este vorba de un atac politic organizat la adresa celui mai mare poet al românilor. Iniţiatorul acestui atac este un perfect anonim, C.P. Bădescu, care recunoaşte fără ocolişuri că el a propus revizuirea operei lui Eminescu ca temă de dezbatere.

Este de domeniul incredibilului ca nişte scriitori, care nu au ajuns nici la călcâiul lui Eminescu, să-l foarfece într-un mod primitiv, cu agresivitate nedisimulată.

Dintr-un început am gândit că este o răzbunare de rataţi. Dar sextetul de articole inserate îmi dovedeşte ceva mult mai grav. Aşadar, ce deranjează în opera lui Eminescu grupul respectiv, ca să nu zic comandoul filosemit cu ingrediente ţigăneşti, compus din: C.P. Bădescu, I.D. Lefter, R. Rădulescu, Foarţă, Radu, Târtărescu, Bobe, Cornea, Preda? La care nu înţelegem ralierea lui Nicolae Manolescu.

Membrii grupului sus numit sunt deranjaţi nu atât de fondul estetic, ci de fondul social-politic al operei lui Eminescu, de actualitatea lui şi în zilele noastre.

C.P. Bădescu, în argumentul său debitează că poezia lui Eminescu nu-l încântă, că poetul pentru el nu există, că este ceva inert, ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart. Păi, şi Gioconda îi lasă reci pe unii, dar aceasta nu înseamnă că nu este operă de artă!

Abia la Zigu Ornea, cu toată ipocrizia sa, se vede clar. Zigu Ornea deconspiră totuşi complotul grupului filosemit, grup care a stat îndelung la taifas, distribuind fiecăruia lucrul pentru acasă. Abia la Zigu Ornea apare cauza acestei acţiuni concertate de blasfemiere a lui Eminescu ca poet naţional şi universal.

Eminescu, ca gazetar, a consemnat o stare de fapt din anii 1880, 1881, şi anume "...că pătura superpusă - avocaţi, funcţionari, politicieni, comercianţi şi alţii - este compusă din alogeni şi este străină de neam".

Cu ce a greşit Eminescu prin faptul că a consemnat o stare de fapt, un adevăr? Ei, uite, alianţei israelite de pe atunci nu i-a convenit consemnarea care, se pare, a contribuit şi la nişte voturi în plus pentru cauza românilor în Adunarea Naţională. Acea cutezanţă de atunci a lui Eminescu este sancţionată şi acum. Mai ales acum, când avem aceeaşi stare de lucruri.

Oare românii din ţară şi din afara actualelor ei hotare nu sunt marginalizaţi, batjocoriţi? Oare nu se simt străini în ţara strămoşilor lor?

De altfel, Zigu Ornea vede un rău şi în faptul că românii basarabeni îl iubesc pe Eminescu. Dar anume opera politică, anume poezia patriotică a lui Eminescu era cu noi pe baricade pentru a recăpăta dreptul la limbă, grafie, istorie, la identitate ca neam!

Abia acum, citindu-l pe Ornea, am făcut legătura între detractorii lui Eminescu la Chişinău şi detractorii lui la Bucureşti - au aceeaşi şcoală. Iar ultimul mişel din acest grup, C. Preda, cere pur şi simplu un scuipat în faţă pentru afirmaţiile sale dezonorante că, adicătelea, "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu ca gândire politică rudimentară, căci este nul". Atunci, neîndoielnic, are în vedere poezia. Regret, dar o nulitate este C. Preda şi tot neamul lui de trădători. Iar pentru asemenea expresii, există şi o judecată pe pământ, nu numai una în ceruri. Nici ruşii nu şi-au permis luxul de a-l defăima pe Eminescu, ci, dimpotrivă, i-au încredinţat opera celor mai buni scriitori ai lor.

În sfârşit, se adeveresc profeţiile despre cei care au făcut şi fac în continuare cele mai mari deservicii neamului românesc, voindu-l dispărut din istorie. Anume acestora Eminescu le-a răspuns cu vehemenţă pe când trăia, răspunsul lui fiind valabil şi astăzi: "Voi sunteţi urmaţii Romei?/ Nişte răi şi nişte fameni./ E ruşine omenirii a vă zice vouă oameni".

Mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Urmează domnul Romulus Raicu.

De la independenţi, domnul deputat Popa Aron Ioan. Este? Da.

Domnul Romulus Raicu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În calitatea mea de deputat PUNR de Mehedinţi, doresc să supun atenţiei dumneavoastră situaţia tensionată, creată la Întreprinderea CELROM Turnu Severin, unitate etalon a economiei româneşti, ca urmare a hotărârii F.P.S. de a o include pe lista societăţilor ce urmează să fie privatizate în perioada imediat următoare. Fac precizarea că nu privatizarea ca atare îi nemulţumeşte pe salariaţii de la CELROM, ci modul în care FPS-ul doreşte să vândă pachetul majoritar de acţiuni.

Pentru corecta informare a dumneavoastră, menţionez că în momentul de faţă salariaţii întreprinderii mehedinţene deţin, prin intermediul PASCELROM, 39% din acţiunile societăţii, iar încercarea F.P.S. de a vinde unui investitor strategic pachetul de 51% din acţiuni nu se poate face fără a ţine seama de poziţia acestora.

Pentru rezilierea contractului încheiat în 1997 cu investitorul ROMCARTON Bucureşti, căruia FPS-ul îi vânduse la un preţ inferior acţiunile, comparativ cu cele cumpărate de salariaţi, angajaţii întreprinderii au desfăşurat 82 de zile grevă, acţiunea grevistă din Turnu Severin fiind cea mai îndelungată mişcare revendicativă post-decembristă din România. În urma acestei mişcări greviste, salariaţii au obţinut dreptul de de cumpăra 39% din acţiuni, restul acţiunilor fiind deţinute în prezent de S.I.F. Transilvania - 10%, iar 51% sunt încă în proprietatea de stat.

Sub noua conducere a întreprinderii, sprijinită masiv de salariaţi, CELROM a reuşit să obţină numai în 1997 un profit de peste 20 miliarde lei, devenind una dintre cele mai profitabile unităţi de carton ondulat din ţară, a cărui producţie merge la export în proporţie de peste 60%.

Pe fondul unei asemenea activităţi economice eficiente, intervine F.P.S., care hotărăşte scoaterea la licitaţie a întreprinderii, fără a fi consultat măcar cu PASCELROM şi ceilalţi factori responsabili.

Oare Fondul Proprietăţii de Stat nu are altă misiune decât să înstrăineze investorilor străini întreprinderile cele mai profitabile din ţară? Or, în goana după un pumn de dolari, F.P.S. poate să vândă orice, numai să cadă un ban la bugetul aflat în suferinţă?

De ce nu ţine seama FPS-ul de dorinţa salariaţilor de a cumpăra ei încă 12% din totalul acţiunilor, pentru a deţine ei pachetul majoritar de acţiuni?

După ce salariaţii au făcut dovada că ştiu să facă rentabilă întreprinderea în care muncesc, este de-a dreptul de neînţeles atitudinea F.P.S. de a-i deposeda de dreptul de a fi stăpânii fabricii tocmai pe aceia care au trudit din greu pentru dobândirea tuturor bunurilor de care dispune întreprinderea.

Domnilor guvernanţi,

Prin mine, salariaţii CELROM vă solicită să renunţaţi la scoaterea la licitaţie a întreprinderii înainte de a discuta cu reprezentanţii lor legitimi. Dacă nu veţi da curs unui asemenea demers, dumneavoastră riscaţi să declanşaţi un nou conflict de proporţii la CELROM.

Oare, dumneavoastră, chiar nu vreţi să evitaţi crearea unei stări conflictuale majore la Turnu Severin? De ce vreţi acum să reaprindeţi scânteia care poate provoca un foc mistuitor? Cui foloseşte redeschiderea conflictului la CELROM? Angajaţilor fabricii, societăţii româneşti, în nici un caz.

În numele celor peste 1.000 de angajaţi ai întreprinderii, vă solicităm, domnilor guvernanţi, să renunţaţi la licitaţia ce se preconiza a avea loc pe 17 martie şi luaţi în considerare cererile care v-au fost adresate.

În finalul intervenţiei mele, doresc să menţionez aprecierea inserată în scrisoarea sindicatului "Solidaritatea CELROM", adresată preşedintelui României, primului-ministru, preşedintelui F.P.S. şi parlamentarilor: "Mai devreme sau mai târziu, dacă între noi nu va exista un dialog constructiv, suntem siguri că evenimentele din 1996 se vor repeta. Suntem pregătiţi pentru a ne apăra drepturile şi dreptatea."

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Da, vă mulţumesc.

Are cuvântul Popa Aron Ioan.

Se pregăteşte Ion Bivolaru.

Domnul Aron Ioan Popa:

Vă mulţumesc.

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În martie 1997 a fost promulgată şi publicată Legea nr.35, lege privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului.

În art.1 din lege se precizează: "Instituţia Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice."

Din păcate, după mai bine de 11 luni de la promulgarea legii, instituţia Avocatul Poporului nu are nici acum sediu, personal calificat şi necesar, precum şi mijloacele minime pentru îndeplinirea atribuţiilor legale. Zilnic, zeci de oameni din toate colţurile ţării vin la Bucureşti şi caută disperaţi sediul acestei instituţii, ca ultimă şansă şi nădejde în apărarea drepturilor constituţionale.

În art.55, 56, 57 din Constituţia României se stipulează expres rolul şi atribuţiile acestei noi instituţii. Ce să mai creadă oamenii din Satu Mare, Suceava, Bacău, Topliţa, Timişoara, Constanţa, după ce au străbătut sute de kilometri şi aşteaptă de luni de zile un răspuns, o confirmare a speranţelor lor pentru o viaţă mai bună, mai curată, morală?

Triumful legii nu trebuie să se mai lase aşteptat de toţi cetăţenii români, care se vor apăraţi în faţa abuzurilor, nedreptăţilor şi ilegalităţilor de tot felul!

În faţa abuzurilor aplicării Legii funciare, a Legii caselor naţionalizate, a ilegalităţilor comise în primării, prefecturi, instanţe judecătoreşte, cetăţeanul român se simte tot mai singur, părăsit de către instituţiile statului, purtat pe drumuri de intoleranţa şi uneori de incompetenţa unor funcţionari publici şi chiar de către unele organe ale urmăririi penale.

Ceea ce se întâmplă astăzi cu destinul românilor, lezaţi în cele mai elementare drepturi şi libertăţi constituţionale, devine tragic şi nedemn pentru un stat de drept, cum ne pretindem astăzi cu toţii.

Iată de ce, în conformitate cu art.57 din Constituţia României, solicităm ca Avocatul Poporului să prezinte raportul anual în faţa celor două Camere ale Parlamentului, recomandările şi măsurile ce se impun pentru ca românii să se simtă ocrotiţi în toată plenitudinea drepturilor şi libertăţilor fireşti.

Dacă prevederile Constituţiei şi ale Legii nr.35/1997 nu sunt respectate şi aplicate de către Puterea actuală, dacă 7 ani s-a militat pentru o lege şi o instituţie nouă care acum nu are funcţionalitate şi eficienţă, înseamnă că nu se vrea ca românii să aibă un reazem, un sprijin, o speranţă. Nu comisiile şi comitetele anticorupţie aduc satisfacţii şi rezultate, ci instituţiile statului de drept.

A sosit momentul ca Avocatul Poporului să funcţioneze, să îndrepte, să corecteze, să apere pe cei mulţi şi săraci, pe cei nedreptăţiţi şi disponibilizaţi, pe cei amărâţi şi chinuiţi, pe cei furaţi şi pângăriţi, pe cei care au făcut din muncă şi cinste idealul lor de fiecare zi.

Dacă pentru Puterea actuală este mai bine ca poporul român să fie lipsit de apărare, de avocat, atunci tot românul va deveni deopotrivă procuror, judecător şi propriul avocat.

Închei cu o întrebare: cui îi este frică de Avocatul Poporului şi din ce motive?

Domnul Vasile Lupu:

Da, vă mulţumesc.

Domnul Ioan Bivolaru.

Se pregăteşte domnul Petre Ţurlea.

Domnul Ioan Bivolaru:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Săptămâna trecută, coaliţia guvernamentală şi-a făcut un titlu de glorie din a ne convinge cât de efemeră şi de flexibilă îi este responsabilitatea, când, după ce a votat Ordonanţa nr.30/1997, stabilind că "...regiile autonome de interes naţional vor fi reorganizate prin lege", la nici o lună de zile de la acest act de pasageră intrare în normalitate, convinsă de competenţa istorică a Guvernului Ciorbea, ignorând realitatea şi raţiunea, hotărăşte cu totul altceva, şi anume că "...regiile autonome de interes naţional vor fi reorganizate prin acte administrative ale Guvernului".

Iniţial, se stabilise, cum era normal, ca, în probleme de importanţă naţională, Executivul, prin ministerele sale, să elaboreze programe de reorganizare a regiilor autonome, pentru ca aceste programe să facă, cum era normal, obiectul analizei în cadrul legislativului, începând cu dezbaterea în comisiile permanente de specialitate, care au ca obiect de activitate amendarea sau aprobarea politicilor economice specifice.

Cu argumente ce ţin de sofisme, Guvernul a ricanat, susţinând că, printr-o astfel de abordare, Parlamentul îşi depăşeşte prerogativele şi că, astfel, se blochează reforma, o reformă pe care şi opinia publică a sesizat că este blocată de mult şi că este imperios necesară o aliniere la normalitate.

După 16 luni de zile de subordonare a Legislativului de către Executiv, acesta din urmă, prin decizia luată cu sprijinul coaliţiei, interzice Parlamentului de a interveni pe căi specifice în politici de interes naţional, ceea ce dovedeşte, o dată în plus, refuzul Guvernului de a contribui la reinstalarea şi reinstaurarea normalităţii. Pentru că este anormal ca ministerele care elaborează programe de reorganizare a regiilor autonome să emită şi decizia aplicării acestor programe, fără a consulta Parlamentul, fără a provoca o dezbatere deschisă asupra unor astfel de decizii majore, cu impact deosebit în plan economic şi social.

Şi când şi-a propus Guvernul să obţină acest drept de a decide în probleme majore de interes naţional, fără consultarea Parlamentului şi, implicit, a populaţiei? În momentul când ministerele pe domenii şi Guvernul pe ansamblu au dovedit coerenţă? Au dovedit eficienţă? Au dovedit că înţeleg şi stăpânesc procesele în economia naţională? Au dovedit că sunt capabile să gestioneze ţara într-un climat de normalitate? Aau dovedit că ştiu ce au de făcut? Nu. Guvernul a hotărât să coboare Legislativul la nivelul ministerelor în momentul când în ţară era definită criza politică a susţinerii sale, criza Executivului, lipsa de coerenţă recunoscută internaţional, când în Parlament se cere înfiinţarea unei comisii de anchetă asupra restructurărilor şi privatizărilor realizate.

În acest context, Executivul a dispus, şi coaliţia majoritară s-a supus, obedientă şi iresponsabilă, stabilindu-se că Parlamentul şi, implicit, electoratul, să rămână în ipostaza de anexă contemplativă la marele jaf naţional instituţionalizat.

Ce fond de credibilitate a acumulat de 16 luni încoace acest Guvern şi ministerele sale, pentru ca Parlamentul să-şi asume responsabilitatea de a ceda din prerogativele sale? Pentru că despre responsabilitatea Parlamentului este vorba în acest demers, iar astăzi Parlamentul este singura instituţie reprezentativă rămasă, care nu trebuie să-şi irosească vocaţia acestei responsabilităţi.

Prin ce se întâmplă acum, Parlamentul a suferit cea mai semnificativă înfrângere a sa, la care a contribuit din plin actuala coaliţie majoritară, legată organic de interesele unui Guvern care nu mai reprezintă pe nimeni şi nimic şi cu care, împreună, au compromis reforma, prin conţinutul şi orientarea ei impusă, ipotecând pe termen lung viitorul României.

Acum, responsabilitatea este în băncile Opoziţiei.

Această coaliţie majoritară, acest Guvern, această reformă trebuie oprite. Sunt speranţe. Săptămâna trecută, cele două comisii de mediere ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au stabilit restructurarea Companiei Naţionale de Petrol prin lege.

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Da, vă mulţumesc.

Domnul deputat Petre Ţurlea are cuvântul.

Domnul Popa Nicolae este prezent, de la independenţi? Nu este.

Domnul Udrea Florian nu este. Domnul Petre Naidin este.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Petre Ţurlea:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Săptămâna trecută, de la acest microfon, bănuiesc că unii dintre dumneavoastră aţi fost deja şi atunci, distinsul nostru coleg, Marton Arpad, afirma că "...pot fi fasciste, extremiste doar partidele ce reprezintă o majoritate etnică". Aşadar, în concepţia colegului nostru, UDMR-ul nu poate fi extremist, pentru că reprezintă o minoritate naţională.

Distinsul coleg a uitat să se ducă la bibliotecă. Iată ce scrie, doamnelor şi domnilor colegi, Dicţionarul enciclopedic, ultima ediţie, volumul II, Bucureşti, 1996, pag.286 - 287: "Fascismul este caracterizat prin naţionalism extremist şi violenţă". Acelaşi dicţionar, la pag.273, consemnează: "Extremism - atitudine a unor curente politice, mişcări politice care urmăresc prin măsuri violente sau radicale să-şi impună programul".

UDMR-ul se încadrează strict în toate aceste definiţii de mai sus. Am etichetat acest partid ca fascist de vreo două ori la această tribună, pentru că se încadrează deci în acele definiţii, folosind "măsuri violente sau radicale pentru a-şi atinge punctele din program".

În acest sens, se pot menţiona:

1) Asasinarea unor români în 1989 - 1990 la îndemnul UDMR.

Cei judecaţi pentru crime au fost apăraţi de avocaţi UDMR-işti, exprimând punctul de vedere al acestui partid.

U.D.M.R.-ul, ca partid, le-a luat apărarea în diverse organisme internaţionale. Acelaşi lucru l-a făcut delegaţia acestui partid la Atlanta - bănuiesc că unii dintre dumneavoastră vă aduceţi aminte - pe 15 februarie 1995, în cadrul convorbirilor tripartite româno-maghiare-americane.

2) U.D.M.R.-ul a condus separarea cu violenţă - aşa cum spune dicţionarul - a şcolilor. Separarea în sine a şcolilor este o măsură radicală.

3) Alungarea românilor, în special a intelectualilor din Harghita şi Covasna, acţiune dirijată de acelaşi partid.

4) Impunerea separatismului pe criterii etnice.

5) Pregătirea paramilitară a unor tineri maghiari.

6) Îndemnul prin presa de limba maghiară la rezistenţă împotriva statului român şi chiar la război civil. Exemplul cel mai recent pe care l-am mai dat săptămâna trecută de la acest microfon este ziarul "Haromszec" din 9 ianuarie 1998, care include articolul: "O paralelă cu Tirolul de Sud".

Aşadar, după cum vedeţi, partidul acesta, U.D.M.R.-ul, se încadrează strict în definiţiile date de dicţionarul enciclopedic român.

Pe de altă parte, nici un partid parlamentar românesc nu poate fi acuzat de asemenea lucruri. Nici unui partid parlamentar românesc nu i se poate aplica definiţiile extremismului şi fascismului.

Concluzia, doamnelor şi domnilor colegi, este una singură: distinsul coleg Márton Arpad trebuie trimis grabnic la bibliotecă. Mersul la bibliotecă este benefic la orice vârstă, chiar pentru deputaţii U.D.M.R.-ului.

Mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Vă mulţumesc.

Domnul Petre Naidin. Domnul Bejinariu Petru este prezent? Prezent. Se pregăteşte.

Aveţi cuvântul, domnule Naidin.

Domnul Petre Naidin:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Suspiciunea privind interesul de a ascunde datele sondajului "Curs", realizat în perioada 18 - 24 februarie, cu referire la audienţa sau credibilitatea partidelor a ridicat tonusul vieţii, evident politice, cea reală fiind percepută ca vai de capul nostru, gândită altfel, dar realizată strâmb, fără sacrificiul unora, înflăcărat lansat cândva, dar cu multă bătaie de cap, tocmai pentru a zicala că ceea ce este rupt din Rai nu este şi necesar.

Bucuros că P.D.-ul a avut curaj în a forţa adevărul, pentru a justifica media geometrică a creşterii intersului politic, domnul Roman uită că are o notă de plată de achitat societăţii româneşti. Marea speranţă sau icoană a alternativei nu se poate clădi pe curbele de sacrificiu ale anului trecut, fără ca responsabilitatea să atârne, dacă trebuie, ca şi o piatră de moară.

Cu o alocaţie pentru hrană de 7.500 lei, care nu asigură decât un sfert din caloriile de care au nevoie, cei bolnavi, evident că nu au şanse de supravieţuire.

Chiar dacă-ţi pui cenuşă în cap, nu trebuie uitat că cine iartă greşeala unuia, îndeamnă pe mai mulţi să greşească. Iertător, cetăţeanul mângâiat pe creştet, recunoaşterea P.D.-ului că nivelul de trai a scăzut cu 30 %, iar PIB-ul cu 6,6 %, cu mult peste cele mai pesimiste estimări, priveşte cu milostivenie pe cei care îşi aruncă pisica mediatică de la unii la alţii. Dar care uită, după fuga de curente cu lumini şi sunete, că şomajul anul trecut a atins pragul de 8,8, investiţiile au scăzut cu 19 %, că am atins cea mai înaltă rată de analfabetizare din sud-estul Europei, iar ultima anchetă medicală indică că numărul femeilor a scăzut cu 253.000, este adevărat, în ultimii 7 ani, dar în 1997 numărul căsătoriilor fără locuinţe şi habitat necesar a coborât la 6,5 la mia de locuitori şi în mod automat şi natalitatea. Sau că 10 milioane de români sunt bolnavi de gânduri şi în special de hipertensiune sau afecţiuni digestive şi pentru că dacă sărăcie şi boală TBC e, precum filozoful s-a tăcut şi aceste cifre nu mai sunt publice. S-au împărţit între partenerii algoritmului, atât de democraţi şi creştini. Acesta în timp ce, la noi preţul ţiţeiului creşte, în lume scade, pentru că aşa suntem specialişti în contratimp.

Un alt element care nu este numai imoral - să profiţi de naivitatea politică a celor care sunt mari manipulaţi mediatic şi pentru care se mai plăteşte, evident, sondajele de opinie destul de gras.

După ce suntem cu un nivel mediu de 117 dolari pe salariat, dictat de o productivitate mică şi o prelucrare mică a bunurilor, în clasamentul codaşilor est-europeni, se reuşeşte ca în ianuarie al acestui an câştigul salarial net pe economie să cadă cu 3,7 % faţă de luna precedentă, deci decembrie 1997.

Tot căutând fazanul de la capătul tunelului, după ce s-au pupat acum doi ani în Piaţa Independenţei, austeritatea responsabilităţii guvernanţilor reclamă: am chinuit un popor degeaba în 1997.

Disponibilizând, ca într-o întrecere socialistă, cât mai mulţi pentru a-i face hotelieri, culegători de muşeţel sau cioplitori de statui, pentru cei care s-au gândit că pot exista şi magazine devalizate şi oameni care să se bată pentru o bucată de pâine, aceasta este nota de plată a anului trecut, care trebuie împărţită frăţeşte, spălatul pe mâini neputând să te cureţe de păcate.

Cugetarea latină că cea mai mare fericire este să ştii cum să trăieşti în sărăcie aş lăsa-o să o guste pe cei care aplică sărăcia şi supravieţuirea. Degeaba.

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Vă mulţumesc.

Urmează domnul Bejinariu Petru la cuvânt. Domnul Ilie Neacşu este prezent, de la P.R.M.?

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Petru Bejinariu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Intitulez intervenţia mea: "Îngrijorări pe termen lung".

În decursul istoriei sale biologice şi sociale, omul a învăţat să lupte, prin cercetări şi descoperiri, prin invenţii şi tehnică, pentru progresul vieţii şi prin ele a adus şi grave prejudicii naturii şi legilor ei.

În intervenţia de astăzi ne oprim la unul din aceste prejudicii: alimentaţia superindustrializată.

Hormonii de creştere şi alţi biostimulatori, utilizarea de stârvuri în alimentaţia animalelor de carne, sistemul de reciclare în incubatoarele superindustrializate şi alte tehnici, fac din sursa de hrană a omului un produs hipersintetic şi foarte îndepărtat de natură.

În realizarea acestor produse sintetice, reciclarea biologică, manifestată de când lumea este lume vie, s-a înlocuit cu reciclarea industrială, care înseamnă modificarea prin ingrediente tehnice şi compoziţie a produsului destinat consumului.

În locul produsului alimentar natural, carnea de pasăre sau mamifer, bunăoară, provenite din animale crescute în curtea gospodarului sau în complexul zootehnic, aducem pe masa noastră produsele unor procese de creştere forţată, antibiologice, suspecte de orice, mai puţin de calitatea de a fi conforme cu natura.

Prin noul peisaj al produselor alimentare, de la "nevinovata" Coca-Cola, mereu în mână la copii, la alimentele superindustrializate, oamenii se îndepărtează tot mai mult de natural şi intră în zona sinteticului, care este atât de impropriu.

Este firesc să mă întreb dacă aceste scurte relatări reprezintă o problemă politică, de prezentat în Camera Deputaţilor. Şi răspund: cu siguranţă că reprezintă o problemă de politică economică şi, asociată cu evoluţia structurii demografice, cu problemele actuale de lingvistică şi de politică externă, devine problemă de sociologie, de viitorologie şi de istorie.

Dacă nu mai avem complexe zootehnice, dacă nu mai subvenţionăm cum se cuvine agricultura, dacă nu sprijinim crescătorii de animale, dacă nu mai avem carne şi alte produse şi le importăm, de altfel admirabil împachetate, cu mare design, vechi şi din belşug, toate fac parte din politica actualei puteri. Primele consecinţe: cazuri de malformaţii, naşteri de monştri, mutaţii, implicaţii în schizofrenie şi psihoze cu comportament depresiv, apariţia numai în anul 1997 a 120 de noi tulpini bacteriene şi a peste 300 tulpini virale şi din cauza consumului de medicamente.

Se dezvoltă, prin urmare, două urmări, ambele grave: 1) să cumpărăm carne cu creştere biostimulată de la străini, devenind o piaţă de desfacere cu preţuri reaşezate, treptat, tot mai mari; 2) să scadă rezistenţa imunitară a organismului, prin alimentaţie cu produse sintetice. Ambele urmări sunt în desfăşurare.

Acum credem că este necesar: Parlamentul să fie lăsat să construiască legislaţia necesară economiei de piaţă, democraţiei şi statului de drept, Guvernul să asigure, prin politica sa, locuri, condiţii de muncă şi perspective pentru populaţia ţării şi să gestioneze gospodăreşte averea României, dacă este capabil, dacă nu, să lase pe altul, iar copiii şi tinerii să fie formaţi în spiritul conform cu natura şi conform cu munca. Mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Vă mulţumesc.

Domnul Ilie Neacşu are cuvântul. Se pregăteşte domnul Popa Nicolae.

Domnul Ilie Neacşu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Am meditat îndelung dacă voi începe sau nu declaraţia de azi cu un avertisment referitor la starea de spirit a minerilor disponibilizaţi din Valea Jiului şi din alte zone hunedorene, temându-mă că în contextul actual, când ţara fierbe de la un capăt la altul, efectul nu mai este acelaşi.

Îmi fac şi de această datoria, colegială, faţă de parlamentarii puterii şi vă informez că cei peste 19.000 de mineri disponibilizaţi din Valea Jiului, plus cei peste 35.000 de membri ai familiilor acestora, se află într-o situaţie critică şi nu este exclusă o nouă explozie socială la Petroşani, la Vulcan, la Lupeni sau Petrila.

Ca să vă liniştesc şi totodată să vă demonstrez că noi ştim exact ce se petrece în zonă, vă aduc la cunoştinţă că cifra celor disponibilizaţi care au părăsit Valea Jiului se ridică la 800. Mai mult, această cifră se diminuează zilnic, pentru că foştii mineri nu se adaptează condiţiilor noii revoluţii agrare a domnului Gavrilescu şi se întorc în Valea Jiului.

Stimaţi colegi,

Minerii disponibilizaţi s-au constituit într-o asociaţie proprie, "Abis", care, în curând, va avea şi personalitatea juridică. Este drept, colaboratorii domnului Valeriu Stoica se străduiesc din răsputeri să amâne această hotărâre, transferând responsabilitatea decizională de la judecătoria Petroşani la tribunalul din Deva, deşi până la această dată sunt înscrişi în Asociaţia disponibilizaţilor aproape 9.000 de membri şi numai absenţa unui sediu a condus la neînscrierea tuturor minerilor în asociaţie.

Vrând să nu fie mai prejos decât colegii lor din Valea Jiului, şi minerii din Deva şi din Brad au pus de o asociaţie. Am stat de vorbă cu câţiva lideri ai acestora şi vă mărturisesc că supărarea tuturor disponibilizaţilor porneşte de la nerespectarea de către Guvernul României a protocolului încheiat cu sindicatele din minerit. Documentul, semnat de cinci miniştri, Mircea Ciumara, Ulm Spineanu, Călin Popescu Tăriceanu, Alexandru Athanasiu şi Vlad Roşca, şi de trei importanţi lideri ai sindicatelor miniere, Marin Condeescu, Marcel Macarovschi şi Bogdan Hossu, stipulează angajamentele Executivului, condus de cel mai de "neînlocuit specialist" al P.N.Ţ.C.D. în domeniile escaladării preţurilor, poverii fiscale, demolării industriei, sărăcirii generale şi umilirii în faţa străinătăţii, Victor Ciorbea.

Crezând că milioanele date cu generozitate minerilor au rezolvat întreaga problemă din minele judeţului Hunedoara, miniştrii semnatari au uitat cu totul de protocolul semnat şi de angajamentele asumate.

După cum observaţi, stimaţi colegi, eu încerc să vă dau o mână de ajutor, informându-vă cu date crude, necizelate, pentru ca la întâlnirile pe care le aveţi cu tehnocraţii dumneavoastră, atât de preocupaţi în ultimele 400 de zile de pornirea motoarelor reformei, să-i mai trageţi de mânecă, amintidu-le că măcar aceste promisiuni făcute minerilor să fie respectare, dacă de cele din campania electorală nimeni nu-şi mai aduce aminte.

Dacă nici de această dată nu veţi lua în serios semnalul nostru, înseamnă că dumneavoastră nu aveţi alt ţel decât să ne faceţi o propagandă indirectă, dar foarte eficientă, pe toate planurile şi pentru care nu pot decât să vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Domnul deputat Popa Neculai. Domnul Dumitru Popescu de la P.D.S.R. este? Urmează.

Domnul Neculai Popa:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Revin astăzi la tribuna Camerei Deputaţilor, în faţa dumneavoastră cu aceeaşi atitudine interogativă.

Domnilor, ce se întâmplă în această ţară? Ce se ascunde în spatele acestor cuvinte declamate când vrei şi unde nu vrei, de te miri cine, despre reformă, restructurare şi privatizare?

Iată motivul care mă determină să-mi pun şi să vă pun şi dumneavoastră, din nou, aceste semne de întrebare.

Hemoragia de ordonanţe date cu rost şi fără rost nu mai este o surpriză pentru nimeni. Nu mai miră pe nimeni instabilitatea şi haosul legislativ care s-a abătut peste activitatea Parlamentului în anul 1997 şi începutul anului 1998.

Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1998, cu modificarea Legii privatizării, pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, a stârnit nemulţumiri chiar şi în rândul politicienilor de la putere, prin lacunele şi imperfecţiunile ei, efectele dezastruoase pe care le produce această lege în procesul de privatizare, restructurare şi modernizarea tehnologică.

Articolul 40 din Ordonanţa nr. 88 demonstrează încă o dată incapacitatea şi neputinţa Guvernului de a elabora şi de a prezenta în mod documentat proiecte de legi care să rezolve raţional problemele abordate.

Bunăoară, prevederile acestui articol se referă la desfiinţarea Agenţiei Naţionale de Privatizare, iar personalul aferent este transferat la Consiliul pentru Reformă. În schimb, activitatea concretă de administraţie şi de finanţare a întreprinderilor mici şi mijlocii a rămas suspendată în aer. Atunci când spuneam că ministrul reformei este de formă aveam perfectă dreptate. Tot la Consiliul Reformei s-a transferat şi Direcţia de coordonare a întreprinderilor mici şi mijlocii şi Secretariatul Centrului Balcanic pentru Cooperarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Pentru că în momentul de faţă nu mai există un alt act normativ care să stabilească activitatea şi direcţionarea creditelor către I.M.M.-uri s-a generat o situaţie cel puţin bizară, cu repercusiuni foarte grave asupra susţinerii capitalului autohton şi sprijinirea acestor intreprinderi mici şi mijlocii, cu linii de credite atât interne, cât şi externe, pentru relansarea şi dezvoltarea lor.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 805/1994 s-au derulat credite cu dobândă subvenţionată, care dispuneau de un fond permanent de 5 miliarde lei şi care se acordau pentru IMM-uri, până la 50 de milioane, pentru fiecare întreprinzător. Odată cu apariţia Ordonanţei nr. 88 s-a sistat derularea acestor credite, iar mii de dosare au rămas blocate.

A doua situaţie nefericită este legată de sprijinul şi creditările externe, de susţinere financiară a întreprinderilor mici şi mijlocii. Obţinerea lor, prin intermediul Programului Phare şi prin programele Băncii Mondiale au întârziat deoarece nu au fost abordate şi discutate, pentru că organismele internaţionale respective nu au avut cu cine discuta. Statul român, prin reprezentanţii săi guvernamentali, în loc să răspundă rapid şi cu solicitudine la aceste oferte, au lăsat documentaţiile să zacă prin sertarele miniştrilor noştri, fără nici un răspuns.

Iată de ce am întârziat un sprijin pentru intreprinderile mici şi mijlocii, prin Programul Phare, de 6 milioane de ECU, iată de ce am pierdut nişte oportunităţi de finanţare, în condiţii avantajoase din partea Băncii Mondiale, de zeci şi sute de milioane de dolari.

Instabilitatea politică şi lipsa de profesionalism a celor din Guvern lipsesc România de sume mari de bani, care ar putea relansa şi ar putea consolida un sector important al economiei naţionale, reprezentat de întreprinderile mici şi mijlocii.

Cum ne putem permite aşa ceva?

Stimaţi colegi,

Aş vrea să închei această declaraţie referindu-mă la interviul pe care ieri seară la BBC l-a acordat liderul sindical Matei Brătianu de la Blocul Naţional Sindical. Ce a spus, în esenţă, această persoană şi la al cărui mesaj subscriu în întregime? Suntem pentru reformă? Da. Suntem pentru privatizare? Da. Dar ce fel de reformă şi privatizare face Guvernul Ciorbea? Răspunsul este categoric "Nu"! Asistăm de aproape un an şi jumătate la o uriaşă bălmăjeală, pe spinarea poporului român. Nimeni nu mai înţelege nimic din ceea ce se întâmplă şi nici Victor Ciorbea nu înţelege. V-am prezentat un exemplu din această situaţie de dramă naţională. Toate trebuie să aibe un sfârşit! A venit momentul sfârşitului acestui Guvern!

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Vă mulţumesc. Domnul Dumitru Popescu. Se pregăteşte doamna deputat Manolescu Oana. Este prezentă, da?

Domnul Dumitru Popescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Pe fondul prăbuşirii economiei naţionale, care a început în anul 1997, săptămâna trecută am înregistrat un moment semnificativ. Este vorba despre mandatarea F.P.S. de către Guvern să vândă unei firme norvegiene 90 % din acţiunile sale la Societatea Comercială I.M.G.B. Bucureşti, contra sumei ridicole de 500.000 de dolari.

În I.M.G.B. funcţionează o presă de 12.000 de tone, unicat în sud-estul european; numai aceasta ar fi putut fi valorificată cu de zece ori ruşinosul preţ al acţiunilor.

Acum ne apare mai clară prevederea din Ordonanţa nr. 88 din 1997, cu privire la privatizarea societăţilor comerciale fără limită minimă de preţ. Chiar luând-o în serios nu ne-am fi aşteptat la o asemenea bătaie de joc.

S-a motivat că I.M.G.B. are 209 miliarde lei datorii şi de aceea se vine pe nimic. Se trece sub tăcere faptul că întreprinderea are şi creanţe şi că înainte de a fi vândută trebuia făcută compensarea datoriilor cu creanţele. De asemenea, că întreprinderea este bine cunoscută peste hotare şi are pieţe de desfacere, de exemplu, în China.

Şi în acest caz, ca şi în întreaga industrie, diminuarea blocajului financiar, prin efectuarea unor compensări globale, ar fi condus la o privatizarea mai avantajoasă pentru statul român, mai aproape de valoarea unităţii.

Guvernul nu a iniţiat nimic în acest sens, pentru că F.M.I. şi Banca Mondială nu văd cu ochi buni o asemenea compensare, deşi domnul Ciumara a lansat ideea aceasta, a unei compensări, cu două luni în urmă, idee care a murit, însă, la naştere.

Trebuie spus că toate acestea nu sunt întâmplătoare. Se conturează faptul că reforma de la care toată lumea aşteaptă acel "mai bine" promis este o mare minciună a acestor ani. În fond, ea este o perdea de fum în spatele căreia se fură avuţia naţională şi se stabileşte pentru multă vreme dependenţa economică şi politică a ţării de grupul de interese străine.

I.M.G.B. este un început. Mă gândesc cu groază la privatizările regiilor Romtelecom, Renel, Romgaz şi altele, cărora le-am deschis calea prin votul Camerei Deputaţilor din 3 martie, care a împuternicit Guvernul să facă privatizări după cum şi cât îl duce capul.

Doamnelor şi domnilor,

Asemenea păguboase înstrăinări sunt permise de Legea privatizării, pentru care Guvernul şi-a asuma răspunderea. Această lege trebuie schimbată şi, în acest scop, P.D.S.R. va face propuneri corespunzătoare.

De altflel, schimbarea se impune în cel mai scurt timp şi pentru actualul Executiv, care a introdus în economie starea de haos.

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Vă mulţumesc.

Doamna deputat Manolescu Oana. Domnul Octavian Bot este prezent? Este. Urmează la cuvânt.

Doamna Oana Manolescu:

Stimate domnule preşedinte,

Stimate colege şi colegi deputaţi,

Liga albanezilor din România, pe scurt L.A.R., este o organizaţie a etnicilor albanezi din România şi a tuturor cetăţenilor din ţara noastră, care au legături fizice sau spirituale cu Albania şi albanezii, oriunde ar trăi ei. Albanezii, care sunt fraţi de sânge cu românii, prin rădăcinile comune tracoilire, aşa cum afirmă Nicolae Iorga.

Liga albanezilor din România, printre ale cărei scopuri se numără şi reprezentarea publică, promovarea şi ocrotirea intereselor etniei albaneze, apărarea şi lărgirea drepturilor individuale ale membrilor minorităţilor albaneze din România, îşi manifestă profunda îngrijorare şi nelinişte pentru evenimentele ce au avut loc în Kosovo, în Iugoslavia, şi este alături de familiile îndoliate în urma violentelor ciocniri din acea zonă.

Liga albanezilor din România cheamă reprezentanţii părţilor în conflict să-şi reaşeze relaţiile pe principii şi nu pe forţă, prin respectarea drepturilor omului şi a minoriotăţilor naţionale, conform Cartei Drepturilor Omului şi a Convenţiei-Cadru privind respectarea drepturilor minorităţilor naţionale.

Tensiunile la cote înalte privind minoritatea albaneză din Kosovo trebuie să înceteze şi există factori ce ar putea să rezolve în mod paşnic această dificilă problemă, pentru ca sârbii şi albanezii să poată convieţui în pace.

Este necesară o grabnică analiză obiectivă a situaţiei create şi trebuie să înceapă discuţii directe între autorităţile sârbe şi reprezentanţii albanezilor din Kosovo, fără condiţii prealabile, despre toate punctele aflate în litigiu.

Orice soluţie a conflictului trebuie să se bazeze pe recunoaşterea reală a intereselor celor două popoare, care trăiesc laolaltă de sute de ani.

Liga albanezilor din România se pronunţă deci constant pentru aşezarea la masa tratativelor a celor două părţi, pentru începerea negocierilor politice, pe căi concrete. Numai aşa climatul politic se ve îmbunătăţi şi va progresa, practic, în rezolvarea tuturor problemelor din zonă, pentru menţinerea păcii în Iugoslavia şi în ţările din Balcani, dintre care şi România face parte.

Semnează, Oana Manolescu, deputatul Minorităţii albaneze din România în Parlament şi profesor Ilia Mânzacu, preşedintele Ligii albanezilor din România.

Vă mulţumesc.

Domnul Vasile Lupu:

Vă mulţumesc.

Domnul deputat Octavian Bot are cuvântul şi este ultimul vorbitor la acest program. Aveţi cuvântul.

Domnul Octavian Bot:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

După mai bine de 8 ani de la instaurarea democraţiei politice, a pluripartidismului în România, viaţa noastră politică stă sub semnul disputelor pasionale, măcinată de confruntări inutile, pe alocuri chiar duşmănoase.

Pentru atingerea unor obiective pe termen scurt sau lung, alianţele se fac şi se desfac cu repeziciune, generând un acut sentiment de insecuritate politică. Una din cauzele acestui fenomen mi se pare a fi realizarea acestor alianţe în mod conjunctural, rezultând o mixtură de programe, cuprinzând idei şi principii politice diferite, a căror armonizare este deoseori dificilă, uneori chiar imposibilă.

Istoria de câteva luni a disputelor din cadrul coaliţiei de guvernare mă scuteşte de orice comentarii. În contextul existenţei acestor alianţe, mai mult sau mai puţin viabile, a luat fiinţă Federaţia Liberală, ca o alianţă de tip doctrinar, capabilă să ofere o alternativă la guvernele ce s-au succedat după decembrie 1989.

Forţa Federaţiei Liberale constă în gruparea liberalilor în jurul unei doctrine, ceea ce poate da coerenţă unui program de guvernare. Federaţia este concepută drept cadru de înfruntare şi armonizare a unor idei, la care să participe doar cei îndreptăţiţi, liberalii.

Apariţia Federaţiei Liberale nu înseamnă o înregimentare, o înrolare, ci o aderare benevolă la promovarea unor principii politice şi economice a unor oameni animaţi de tendinţe similare: aspiraţia spre libertate, apărarea şi garantarea proprietăţii private şi a individualismului, dezvoltarea economiei de piaţă. Pornind de la considerentul că reforma este prin excelenţă de natură liberală şi că liberalismul nu poate fi monopolul nimănui, Federeaţia Liberală are porţile larg deschise pentru acei care gândesc liberal, indiferent dacă fac parte din partide cu doctrine diferite de cea liberală sau din partide constituite pe criterii etnice şi mai ales pentru numeroasele personalităţi din societatea civilă, de orientare liberală.

Chiar dacă, de drept, Federaţia Liberală nu poate fi reprezentată în Parlament, datorită neparticipării în alegerile din noiembrie 1996, ea va fi reprezentată în fapt de către parlamentarii Partidului Liberal, membru al Federaţiei Liberale, care vor susţine orice iniţiativă legislativă, în favoarea reformei.