Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnul Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, şi domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnii Tudor Mohora şi Radu Stroe, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Bună dimineaţa!

Şi, cu acordul dumneavoastră, să începem prima parte a şedinţei de astăzi.

Dau cuvântul domnului Damian Brudaşca. Se pregăteşte domnul Adrian Moisoiu.

Domnul Damian Brudaşca:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

Voi încerca să mă refer astăzi la un subiect extrem de delicat - acela al situaţiei şcolii.

Intervenţia mea poate fi intitulată "Salvaţi şcoala românească".

Cei care se referă la dezastrul social-economic ce s-a abătut şi se menţine asupra României au aproape exclusiv în vedere pe de o parte sărăcia şi privaţiunile vieţii de zi cu zi, iar, pe de altă parte, lipsa de perspectivă a redresării unităţilor de producţie, a unităţilor prestatoare de servicii şi aşa mai departe, nestăpânirea inflaţiei şi blocajul financiar.

Puţini mai sunt cei care sesizează efectele pustiitoare ale acestei situaţii asupra culturii, sănătăţii şi şcolii. Cu foarte puţine excepţii, cele trei domenii vitale pentru orice popor au beneficiat arareori de atenţia guvernanţilor, dar niciodată atât de puţin ca după 1989.

Cu toate reformele şi invenţiile draconice ale unora prea grăbiţi să imite modele de aiurea, sacrificând mai ales în domeniul învăţământului o moştenire valoroasă, confirmată de foarte numeroasele premii obţinute la competiţii de prestigiu internaţional, şcoala românească este astăzi într-o situaţie cu totul deosebită.

Recunoscându-şi indirect propria nereuşită, fostul Guvern al PDSR a trecut în 1995 şcolile şi grădiniţele din subordinea ministerului de resort în administraţia primăriilor. Cu alte cuvinte, le-a condamnat cu cinism la distrugere lentă, având în vedere situaţia financiară precară în care se află mai ales primăriile din comune şi oraşele mici.

Nici în marile oraşe lucrurile nu stau cu mult mai bine, în fiecare an devenind o sarcină tot mai grea găsirea resurselor financiare pentru reparaţii curente minime care să permită reînceperea noului an şcolar.

La nivelul comunelor, lucrurile se agravează pe zi ce trece. Tot mai numeroase sunt cazurile de localuri de şcoală care ameninţă să se prăbuşească peste elevi şi cadrele lor didactice.

Deţin în acest sens cifre şi date cutremurătoare din unele localităţi ale judeţului Cluj. Dacă ar trebui să-şi facă datoria, doar în judeţul Cluj organele sanitare ar trebui să închidă peste 65% din şcolile din mediul rural care nu întrunesc condiţii minime de funcţionare. Nu sunt fonduri nici la nivel local, nici judeţean pentru reparaţii evaluate deja la câteva mii de miliarde de lei. Nu mai poate fi vorba de fonduri pentru construirea de noi unităţi şcolare.

În judeţul Cluj, ultima şcoală s-a dat în folosinţă în anul 1989. De mulţi ani se încearcă fără succes să se finalizeze o şcoală cu 24 de săli de clasă în Cartierul "Între lacuri" din municipiul Cluj-Napoca. Mai sunt necesare 34 de miliarde de lei, sumă pe care consiliul local nu o poate asigura, cu toate eforturile făcute.

Mai dramatică este situaţia şcolii generale din oraşul Huedin. Aici, lucrările au început în 1992, iar în 1996 au fost sistate din lipsă de fonduri, deşi mai trebuia făcute doar câteva finisaje. Pe lângă degradări, la Şcoala generală din Huedin, se constată şi frecvente furturi de materiale de construcţie, obiecte de tâmplărie, obiecte sanitare şi instalaţii electrice.

Mă rezum doar la aceste două exemple, deşi nu există absolut nici o localitate de pe raza judeţului Cluj unde problema şcolii să fie satisfăcător rezolvată. Am în vedere reperaţiile curente, deci nu poate fi vorba despre minime dotări cu echipamente şi tehnică modernă.

Din acest punct de vedere, cred că nu greşesc afirmând că Puterea din România nu a conştientizat încă rolul extraordinar ce revine şcolii pentru viitorul ei. Neglijând şcoala şi nefăcând nimic pentru tinerii absolvenţi obligaţi să se băjenească prin ţări străine, condamnaţi, domnilor guvernanţi, pe termen lung ţara la sărăcie, mizerie şi înapoiere.

De aceea, vă cer, domnule prim-ministru, să nu mai umiliţi şcoala şi să compromiteţi şansele ţării de a depăşi starea de marasm în care aţi adus-o.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Are cuvântul domnul Adrian Moisoiu. Se pregăteşte domnul Ştefan Baban.

Domnul Adrian Moisoiu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

"Din Basarabia vă scriu,/Dulci fraţi de dincolo de Prut,/Vă scriu cum pot şi prea târziu,/Mi-e dor de voi şi vă sărut."

Sunt versurile poetului român născut în Basarabia, cuvânt cu 4 a, Grigore Vieru!

Astăzi, 27 martie, este o zi sfântă, fiindcă astăzi, în urmă cu 83 de ani, după 106 ani de robie, de opresiune şi rusificare, Basarabia se întorcea la Patria-Mamă din proprie voinţă.

"În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu România". Este un fragment din istorica Declaraţie de Unire dată la 27 martie /9 aprilie 1918 de către Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti şi votată de 86 de deputaţi, 3 împotrivă, iar 36 s-au abţinut (adică deputaţii ucraineni, evrei, bulgari şi germani).

A fost un moment deosebit, fiindcă, dacă pe plan intern integrarea s-a produs fără probleme, pe plan extern rusofilii s-au opus vehement unirii. Au fost necesare eforturi deosebite până când în Nota Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris din 1920 să se consemneze: "După ce s-au luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acelei provincii din punct de vedere geografic şi etonologic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele puteri aliate se pronunţă pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanţii Basarabiei."

Ca urmare, delegaţii Franţei, Imperiului Britanic, Italiei şi Japoniei, la 28 octombrie 1920 au semnat la Paris Tratatul de recunoaştere a Unirii Basarabiei cu România.

Similitudinea situaţiei cu cea a unei alte provincii româneşti – Transilvania – ne obligă să observăm că ruşii niciodată nu au semnat şi recunoscut acest Tratat, ca şi ungurii - Tratatul de la Trianon. Aspiraţiile lor revanşarde au fost încununate de succes, 22 de ani mai târziu, în 1940.

La 28 iunie 1940, Rusia ocupă Basarabia, pentru ca la 30 august 1940, Ungaria să ocupe Transilvania de Nord. Dacă, însă, după război, Transilvania de Nord a fost reîntregită în România, Basarabia nu a mai cunoscut această reparaţie de drept.

Numai cei care au cunoscut refugiul anilor 1940-1944, pot să-şi imagineze ce au pătimit şi mai pătimesc încă basarabenii. A fost lichidată intelectualitatea, au fost comise crime inimaginabile, li s-a răpit credinţa, li s-au tăiat turlele de la biserici, au fost făcute deportări, au fost colonizaţi ruşi şi ucraineni, s-au creat întreprinderi noi la care, începând cu directorul şi terminând cu portarul, erau angajaţi numai rusofoni, moldovenii găsind locuri de muncă tocmai la răsărit de Munţii Urali, au fost schimbate nume de sate româneşti, s-a introdus alfabetul chirilic, în limbă s-au strecurat cuvinte ruseşti pentru a susţine că limba moldovenească se deosebeşte de cea română, ruşilor li s-a explicat că Moldova a fost străvechi pământ rusesc şi câte şi mai câte ...

Cine de bine ilustrează toate acestea poetul Ion Valerian în versurile sale: "Acolo unde râsul luminase cerul/În suflet cald de multul seceriş,/Păgânii împlântară fierul/Şi grăul fu luat în chiot din hambar/De fiecare bob o lacrimă de gospodar./Iar pâinea noastră frământată-n trudă/O hăpăi duşmanu-n sânge udă./Şi crucea de pe turla aurită/Pe inima lui Dumnezeu fu prăvălită./Ardeau troiţele pe la vărsare/Şi-n noi murea un Crist pe cruce./În stepe, fraţii iar porniră şir/În vaier lung, pohodul na Sibir./Şi hohotul mongol pe câmp sălta/Aiasta n-o putem uita!"

Familia mea – şi ca şi dânsa aproape un milion de basarabeni - a cunoscut două refugii şi a lăsat acolo nu numai întreaga agoniseală, cât mai ales sufletul şi pământul strămoşesc! S-a refugiat în Ţară, dar într-o Românie ce cunoştea o transformare totală după cel de-al doilea război mondial. Doamne, ce greu a fost! A fi basarabean însemna a fi trădător al "comunismului biruitor", fugar din marea Uniune Sovietică. Majoritatea membrilor mai vârstnici din familiile noastre, bunicii şi părinţii noştri n-au mai putut să se întoarcă în Basarabia, în această lume!

Au trecut de atunci, din 1944, peste 56 de ani, dar în ochii basarabenilor şi astăzi mijesc lacrimi atunci când aud versurile lui Grigore Vieru: "Toată lumea are neam/Numai eu pe nimeni n-am/Dorule, ... dorule .../Am un neam, da-i peste Prut/M-a strigat ori mi-a părut/Dorule, ... dorule .../Doamne-ai întregit cuvântul/Ce-l doinesc,/Întregeşte şi pământul Românesc".

Sperăm, însă, că într-o zi, pe care o dorim cât mai apropiată, Europa să se convingă că adevăratul loc al Basarabiei este lângă România, Patria-Mamă, acolo unde a aşezat-o istoria, aşa cum o cere dreptatea şi adevărul. Bătălia pentru Basarabia este astăzi cea mai grea din întreaga istorie a Neamului! Vom avea noi, Parlamentul de astăzi, bucuria, cinstea şi onoarea să ratificăm Unirea?

Să ne ajute Dumnezeu!

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul Ştefan Baban. Se pregăteşte domnul Becsek-Garda Dezideriu.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Băncile populare încă ameninţă stabilitatea pieţei bancare româneşti".

Întâmplător sau nu, presa şi Televiziunea de astăzi – culmea este! – tot cu acelaşi subiect şi-au început emisiunea azi-dimineaţă.

Cu doar câţiva ani în urmă, se năştea o nouă industrie financiară: băncile populare. Până în octombrie ’96, când a fost promulgată Legea nr.109, prin care sunt legiferate cooperativele de credit bănci populare, acest gen de instituţii se numeau "cooperative de credit", potrivit Decretului-Lege privind cooperaţia de consum şi de credite din 1990. Vine însă Legea nr.109/1996, în care, în ciuda Legii bancare nr.33/1991, unde este interzisă expres folosirea cuvântului "bancă", noile cooperative se numesc "cooperative de credit-bănci populare". Atât a trebuit! În foarte scurt timp, au apărut numai bănci populare: Banca Populară de Dezvoltare, Banca Populară "Furnica", Banca Populară Română etc.

Povestea durează şi după apariţia unei noi legi bancare - nr.58/1998, unde iar se precizează interzicerea folosirii cuvântului "bancă" de către orice persoană care nu are autorizaţie de la B.N.R.

În finalul noii Legi bancare este prevăzut timid că se va adopta în mod corespunzător legislaţia referitoare la cooperativele de credit. Nu s-a adoptat până în iunie 2000 când, prin Ordonanţa de Guvern nr.97/2000, din denumirea lor dispare cuvântul "bancă". Astfel că, doar în 3 ani şi jumătate, ţara a fost împânzită de "cooperative de credit" sau "bănci populare". Acestea au început cu sârg să atragă depuneri de la mici deponenţi, beneficiind de o reglementare foarte evazivă. Aceste entităţi s-au dezvoltat haotic, devenind tot mai evident faptul că multe dintre acestea nu mai puteau garanta depozitele clianţilor. De altfel, au început să apară falimente, probleme şi iată că abia în ceasul al 12-lea apare o nouă reglementare care încearcă să facă o nouă ordine pe această piaţă. Apar o parte din ordine, următoarele făcându-se încă aşteptate.

O primă fază de reorganizare a băncilor populare s-a încheiat. Urmează partea cea mai grea din autorizarea activităţii, activitate pentru care noua lege este generoasă cu termenele până la care trebuie finalizată această acţiune. Să sperăm că această generozitate nu-i va costa pe români economiile de o viaţă.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Becsek-Garda Dezideriu. Se pregăteşte domnul Puiu Haşotti.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În cadrul Programului de guvernare se specifică susţinerea de către stat a campaniei de primăvară pentru anul 2001, susţinerea tuturor formelor de exploataţie agricolă, indiferent de proprietatea agricolă, şi sprijinirea producătorilor agricoli - cu prioritate a celor ce realizează producţie destinată pieţei.

Am sperat în veridicitatea promisiunilor formulate în Programul de guvernare. Am crezut că Guvernul Năstase vrea cu adevărat susţinerea campaniei de primăvară. Ordonanţa de urgenţă nr.30 din 2001 reprezintă însă o discriminare pentru micile gospodării individuale care nu beneficiază de acel ajutor minim financiar acordat de stat.

Majoritatea producătorilor agricoli sunt organizaţi în gospodării mici individuale. În zonele de deal şi de munte se practică o agricultură multifuncţională, pe suprafeţe mici, suprafeţe destinate diferitelor tipuri de culturi, care poate să nu depăşească limita critică stabilită, de un hectar. Întrucât nu există în ordonanţa în cauză nici o referire ca posibilitatea cumulării suprafeţelor propuse, acceptabile subvenţionării, metodologia de aplicare trebuie să prevadă în mod categoric posibilitatea, obligativitatea cumulării suprafeţelor cultivate în mod corespunzător.

Gospodăriile de mărimi mai mici, dar cele care îşi cultivă proprietăţile şi aplică tehnologii adecvate de producţie chiar prin utilizarea mijloacelor şi tehnicilor cotate drept depăşite, dar cu rezultate acceptabile, credem că merită să fie în atenţia oficialităţilor legislative şi executive.

Propunem, deci, aprobarea cumulării suprafeţelor cultivate pe gospodărie şi aplicarea subvenţiei în mod comasat pentru tipurile de culturi specificate la alin.a), b), c) ale art.2 din ordonanţă.

Orice măsură discriminativă a gospodăriilor mici vizavi de exploataţii mari, zise performante, ceea ce înseamnă poate performanţe tehnologice, dar nicidecum economico-financiare, ar avea ca urmare pierderea credibilităţii în guvernare şi agravarea contradicţiilor interne, şi aşa destul de accentuate, ale pieţei şi producţiei agro-alimentare.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Domnul deputat Puiu Haşotti. Se pregăteşte domnul deputat Ciuceanu.

Domnul Puiu Haşotti:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

Şi eu doresc să rememorăm astăzi evenimentul astral care a însemnat Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă.

Înainte de aceasta, însă, aş vrea să vă reamintesc că în aceste zile se împlinesc 1900 de ani de la declanşarea primului război daco-roman, care a reprezentat semnarea certificatului de naştere al poporului român şi se mai împlinesc 180 de ani de la declanşarea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

Iată trei evenimente desfăşurate în aceste zile, care arată că în acest colţ de lume s-a făurit istorie şi s-a făurit istorie importantă.

Întorcându-mă acum la Unirea Basarabiei, pe care o aniversăm astăzi, aş începe prin a-l parafraza pe Nicolae Bălcescu, şi cred că se poate spune în acest sens cu toată certitudinea că primul război mondial nu a fost pentru români decât ocazia mult aşteptată pentru ca ei să-şi înfăptuiască unitatea de stat şi naţională.

În privinţa Basarabiei, denumire care ea însăşi ar merita o discuţie aparte, întrucât este aproape de prisos să reamintesc, sub acest nume nu se cuprinde nimic altceva decât partea de răsărit a străbunei noastre Moldove, avându-i în frunte cândva pe un Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Faptele sunt binecunoscute.

Răpită în 1812 de Imperiul ţarist şi supusă în cursul unei nemiloase stăpâniri străine, de 106 ani, unui amplu proces de desnaţionalizare, Basarabia avea să fie în condiţiile specifice de la sfârşitul primului război mondial, cu acele bulversante răsturnări social-politice petrecute în Europa Centrală şi Răsăriteană, prima fiică întoarsă în marea familie a românilor.

Din nefericire, mă grăbesc să adaug, Basarabia avea să fie şi primul teritoriu românesc pierdut în vara teribilă a lui 1940, an în care, după numai două decenii şi ceva, construcţia naţional-statală numită "România Mare" s-a prăbuşit în împrejurări interne şi internaţionale de un rar dramatism.

Pentru cum s-a produs actul de Unire, voi recurge la scrisul unui reprezentant de frunte al istoriografiei româneşti interbelice, el însuşi unul dintre acei bărbaţi care, înainte de a scrie, a făcut istorie. Este vorba de Ion Nistor, autorul unei admirabile istorii a Basarabiei: "Dorinţa aceasta, a Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, se dovedi a fi a ţării întregi şi de aceea Sfatul Ţării, întrunit în şedinţa solemnă în ziua de 27 martie 1918, în sala festivă a Liceului al treilea din Chişinău, votă Unirea Basarabiei cu Regatul României.

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească, în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, în vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, în baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa, România".

Declaraţia a fost citită şi de un coleg de al meu, este Declaraţia de Independenţă.

După citire, Declaraţia a fost adusă la vot şi, aşa cum se ştie, fu primită cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri.

Rezultatul votului fu adus la cunoştinţa primului-ministru al României, Alexandru Marghiloman, care, intrând în sala de şedinţe, ceru cuvântul pentru a face următoarea Declaraţie: "Domnilor deputaţi, în numele poporului român şi în numele Regelui României, cu mândrie iau act de declaraţia domniilor voastre pentru Unire şi declar că Basarabia este acum unită pe vecie cu România, ca una şi nedespărţită. În aceste clipe neuitate, să ne închinăm în faţa geniului rasei noastre care, după o despărţire de un veac întreg, găseşte singur calea firească care să-l aducă la mântuire, calea firească arătată de istorie. Să ne închinăm înaintea conducătorilor acestei ţări care, fără gând de mărire, din conducători s-au făcut slujitorii modeşti ai neamului lor".

Acelaşi Ion Nistor, sub impresia covârşitoare a acestui mare eveniment istoric, şi ca unul ce fusese martor, cum el însuşi precizează, în acea memorabilă şedinţă a Sfatului Ţării scria: "Actul Unirii din 27 martie rămâne încrestat cu litere de aur în letopiseţele neamului românesc. Pentru a putea găsi în istoria română un act de însemnătate politică şi naţională a acelui 27 martie, trebuie să ne întoarcem cu gândul la multe veacuri înapoi până în zilele bătrâne ale lui Alexandru cel Bun, care, cu spada în mână, alungase pe tătari peste Nistru şi aşezase hotarele Moldovei de-a lungul străvechiului Tiras".

Doamnelor şi domnilor,

Dincolo de indiscutabila şi nepreţuita lecţie atât a Unirii Basarabiei cu România, cât şi a desăvârşirii României Mari prin Unirea Bucovinei şi apoi a Transilvaniei şi Banatului cu Patria-Mamă, în toamna-iarna aceluiaşi an, 1918, cred cu tărie că noi, în primul rând oamenii politici ai acestei ţări, aflaţi la Putere sau în Opoziţie, trebuie să medităm profund la cauzele erodării şi în final ale prăbuşirii României Mari, Românie Mare care, să fim sinceri, în condiţiile excepţionale ale anului 1940, s-a năruit aproape peste noapte, acea Românie Mare care atunci a rămas, s-ar putea spune, un soi de paradis pierdut al românilor. Pentru cât timp? Iată o întrebare la care o naţiune întreagă are a răspunde într-o Europă, într-o viitoare Europă unită a naţiunilor prospere, democratice şi unite.

Dacă am fost vrednici de România Mare în 1918, cred că nimic nu ne împiedică să lucrăm temeinic şi paşnic pentru a o redobândi într-un viitor previzibil.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul domnul deputat Radu Ciuceanu. Se pregăteşte domnul Doru Dumitru Palade.

Domnul Radu Ciuceanu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Sunt şi eu alături în această zi de raliere a noastră, de simţământ naţional faţă de fraţii noştri de peste Prut.

Ca istoric, mă simt legat şi felicit pe colegii mei care au pomenit de crezul nostru, crezul veşnic, care nu va fi niciodată ştirbit din conştiinţa românilor.

Interpelarea mea de astăzi se referă la o problemă care a fost îndelung mediatizată. Este adresată Ministerului Justiţiei, în atenţia doamnei ministru Rodica Stănoiu. Are ca titlu "Ultima diversiune".

E îndeobşte cunoscut că singurul mare partid al suflării româneşti este Biserica Ortodoxă Română. Alături de ea sunt marile confesiuni ce în România îşi găsesc o libertate de expresie deplină, pe măsura aderenţei credincioşilor.

Acest mare partid al Bisericii nu este înscris la nici un tribunal. El nu poate nici să câştige, dar nici să piardă scrutinuri electorale, pentru că este temelia de-a pururi a poporului român. El este prezent însă în prezent printr-un procent copleşitor de 92%, care face în inimile noastre cea mai puternică forţă spirituală şi, de ce nu, şi politică, atunci când ar trebui să constate că partidele şi oamenii politici o iau de multe ori razna.

Biserica este prima instituţie a ţării, deci singura speranţă pe care o mai avem, fiindcă ea trebuie să reprezinte legătura noastră cu divinitatea eternă. Ea se confruntă cu însăşi existenţa istorică a neamului românesc, a avut tăria şi Dumnezeu ne-a ajutat ca în fruntea ei să se afirme conducători care au reuşit să o ferească de desfiinţare şi nimicire.

Mi se pare un truism să-l pomenesc aici pe acel Patriarh Justinian Marina, popă de ţară oltean, care a izbutit să înşele cele mai rafinate minţi ale NKVD, salvând nava Bisericii de la pieire. Ca să nu mai vorbim de succesorul său, Justin Moisescu, care a plătit cu viaţă opoziţia sa fermă la distrugerea ctitoriei mavrocordine, Mânăstirea Văcăreşti.

După 1990, s-a crezut că Biserica Ortodoxă Română va intra în apele liniştite ale menirii sale. Din când în când, însă, se vedeau şi se auzeau trupe de şoc ce, în timpul sfintelor slujbe, vocifereau în defavoarea întâiuluistătător al Bisericii. Nimeni însă nu le-a dat importanţă şi, încetul cu încetul, glasurile lor au dispărut înecate în masa covârşitoare a credincioşilor.

Acum, însă, s-a petrecut un lucru de o gravitate excepţională, ceea ce mass-media numeşte un atac ticălos împotriva B.O.R. şi ne determină să gândim că activitatea Bisericii Ortodoxe Române este monitorizată şi lovită.

Oare, cele două mii de biserici care s-au ridicat de isnoavă şi cele 6 mii reparate după 1990, supără pe cineva?

Există, oare, cercuri interne sau forţe externe care sunt interesate în subminarea celui mai puternic reazem al statului român?

Am convingerea nestrămutată în existenţa celor mai bune relaţii, legate după vizita Sanctităţii Sale Papa Paul Ioan al II-lea la Bucureşti, între Biserica Universală şi Ortodoxia Română. Cu atât mai mult cu cât ne leagă şirul lung al martirilor pe care şi una şi alta i-au oferit lui Hristos în timpul regimului comunist.

Şi iarăşi credem în continuare că nici o minte lucidă şi sănătoasă, creştină, ar putea ca în aceste săptămâni ce ne despart de marea jertfă a Mântuitorului pe Cruce şi a Învierii Sale să pălmuiască obrazul Bisericii atacând Întâistătătorul său fără a nu fi declarat responsabil.

De aceea, folosindu-mă de dreptul de intervenţie pe care-l am în Parlamentul României, propun ca Ministerul Public să se autosesizeze, sancţionând conform legilor în vigoare pe cei ce atentează premeditat la cea dintâi instituţie spirituală a neamului nostru.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Doru Dumitru Palade. Se pregăteşte doamna Mihaela Ionescu.

Domnul Doru Dumitru Palade:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Sigur, faţă de declaraţiile anterioare, în această zi plină de istorie, eu, fiind reprezentantul unei ştiinţe aplicate, cobor puţin la problemele actuale ale ţării, tot ale ţării, şi aş dori să prezint câteva aspecte legate de domeniul cercetării ştiinţifice.

De peste un deceniu, România a suportat diverse experimente privind cea mai eficientă şi scurtă cale către o economie de piaţă stabilă, care să o situeze pe o poziţie cât mai apropiată, măcar faţă de ţările din partea a doua a plutonului Uniunii Europene.

În toate aceste experimente, majoritatea nereuşite, unele neterminate, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică au fost proclamate ca domeniu prioritar şi determinant al dezvoltării economice, factor hotărâtor al progresului societăţii.

Nu a existat partid de la Putere sau din Opoziţie care să nu declare, care de care mai patetic, importanţa acestui domeniu pentru ţară, pentru societate, pentru dezvoltarea economică. Nu vreau să amintesc aici intenţiile frumoase ale diverselor formaţiuni politice care declară cercetarea ca domeniu prioritar, inclusiv Constituţia României. Sigur, un buget de finanţare publică a cercetării ştiinţifice, redus la un nivel de 0,1-0,2% din p.i.b. aşa cum a fost în perioada 1997-2000 poate pune în discuţie dacă mai există sau nu acest domeniu. Dar, chiar în perioada până în 1996, când bugetul asigura niveluri comparabile cu vecinii sau chiar cu ţările Uniunii Europene, nu aceasta a fost cauza principală a erodării potenţialului românesc de dezvoltare tehnologică. Principala cauză a fost degradarea economică, lipsa comenzilor pentru potenţialul propriu al dezvoltării tehnologice, dispariţia unor sectoare de activitate, degradarea activităţii agenţilor economici productivi şi dezinteresul acestora pentru progresul tehnologic au făcut ca mulţi specialişti români din institute renumite să ia calea străinătăţii sau, şi mai mult, să schimbe profilul de activitate pentru alte domenii mai avantajoase.

O dată cu dispariţia regimului de tristă amintire al lui Emil Constantinescu, comunitatea ştiinţifică românească se aştepta ca noul Guvern să fi creat din nou un Minister al Cercetării Ştiinţifice legat în special de dezvoltarea tehnologică a economiei, obiectiv promis în campania electorală de liderii PDSR. chiar domnul prim-ministru Adrian Năstase, în alocuţiunea rostită pe 19 noiembrie 2000, cu prilejul zilei cercetătorului şi proiectantului, a arătat acest lucru. Iată că, în formula noului cabinet, apare cea mai nefericită alegere legarea cercetării de un minister al educaţiei, prin care ştiinţa tehnologiei, a progresului tehnic este la remorca procesului educaţional, aflat şi acesta într-o criză cronică.

Din experienţa pe care o am, ca om care am lucrat întreaga viaţă în domeniul cercetării tehnologice, declar că această soluţie a pus în stare de repaos întregul potenţial tehnico-ştiinţific românesc, cel care mai subzistă, nemaiexistând nici un fel de acţiune a cabinetului actual vizând obiective de cercetare, la care să se mobilizeze acest domeniu. De aceea, în programul Partidului România Mare, pe lângă asigurarea unui buget care să pună cercetarea ştiinţifică românească pe o linie competitivă, există tot ca obiectiv prioritar crearea unui organism distinct al administraţiei publice centrale care să gestioneze dezvoltarea economică purtătoare de progres tehnologic şi unde să renască cu adevărat ştiinţa în slujba directă a economiei.

Doresc ca această declaraţie să servească şi strategia actualului cabinet.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Şi o invit pe doamna deputat Mihaela Ionescu la microfon.

Doamna Mihaela Ionescu:

Domnule vicepreşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Aş dori ca intervenţia mea de astăzi, ca declaraţia mea să poarte numele de "opriţi odată terorismul dosarelor securităţii".

Declaraţia mea se alătură celei făcute de colegul Ciuceanu şi vine în clarificarea zoaielor care se aruncă acum asupra Preafericitului Patriarh.

Asistăm, în ultimele zile, la o infectare a vieţii sprituale româneşti cu viruşi urât mirositori, proveniţi din nou de la C.N.S.A.S. din aşa-zisele documente care s-ar fi aflat în arhiva SRI, unde se pare că orice persoană fără frica lui Dumnezeu, fără discernământ sau măcar autocenzură, poate copia acte şi apoi "pac cu ele la gazete". Acesta este oare rolul unui istoric, căci istoric îşi zice cel ce o face? Dacă nu s-a putut face celebru prin cercetări, prin comunicări, descoperiri arheologice, în schimb poate să facă publice, în Postul Paştelui anului de graţie 2001, zoaiele ce au stat ascunse în dosarele ticluite de securitatea din 1949. Nu ştim dacă este adevărat şi nu ne interesează dacă dosarele ticluite de fosta securitate sunt adevărate. Dacă am crede că sunt adevărate, am crede că şi securitatea a avut dreptate. ştim că pentru a evita repetarea unor asemenea situaţii s-a făcut o revoluţie, au murit oameni şi a curs multă, multă cerneală.

Nu ştim de ce a trebuit ca Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe, ajuns la o vârstă venerabilă şi care este un simbol al unităţii Bisericii Ortodoxe, să fie astfel încercat. Nu ştim de ce, atunci când însăşi biserica Ortodoxă Română şi-a învins propriile orgolii şi a ales calea toleranţei, a înţelegerii şi a iubirii, unindu-se în jurul Patriarhului pentru ceea ce reprezintă acesta pentru Biserica Română, Sfintele Sărbători ale Paştelui să fie astfel întinate. Nu ştim de ce acelaşi venerabil Preafericit Patriarh al românilor a trebuit să fie supus la vârsta Preafericirii sale la o nouă umilinţă care l-a îndemnat să vină să vorbească în faţa miilor de oameni adunaţi duminica aceasta la Catedrala Sfântului Spiridon, de Buna-Vestire, cu ocazia ceremoniei alegerii episcopului vicar al Bucureştiului, în persoana Preasfinţiei Sale Sebastian Ialomiţeanul. Cu această ocazie, Preafericitul Patriarh, mulţumind pentru "părtăşia" intelectualilor şi credincioşilor care au fost alături de durerea "păstorului lor" a spus cât de mult l-au îndurerat aceste atacuri, considerându-le "clipe de Golgotă înaintea Învierii". Preafericitul a repetat cuvintele Mântuitorului: "Necazuri veţi avea" şi de aceea a spus: "nu trebuie să urâm, ci trebuie să iertăm". Frumoase vorbe şi demne de urmat. Nu vom urî şi vom ierta nimicnicia de a te duce la ziare (pentru câţi talanţi oare?) şi să dezvălui un document despre care nu ştii dacă este adevărat sau este numai o făcătură din şirul nesfârşit al celor ce se ticluiau în epocă. Articolul din ziarul "Libertatea" prezintă şi părerile istoricului Dan Troncotă şi ale ziaristului Dan Ceacâr, primul studiind cele 8 dosare personale ale lui Teoctist şi "neremarcând referiri la asemenea lucruri şi situaţii".

Ştim, de aceea, că o atare controversă, căci este o controversă, din moment ce există cel puţin două păreri diferite, n-ar fi existat dacă în ţara noastră, în care foametea împinge mamele să-şi maltrateze copii care urlă după mâncare, în care bătrânii nu au bani şi nici speranţe de bani pentru medicamente şi în care existenţa gropilor din pavaj este disimulată de perdeaua de fum a campaniei de schingiuire a câinilor flămânzi, deci dacă în ţara noastră nu ar exista C.N.S.A.S-ul. Acest organism care plăteşte din banii publici salarii de peste 20 de milioane, nu pentru aflarea unui aşa-zis adevăr, care oricum n-ar ţine de foame şi nici loc de pâine, ci pentru a crea noi posibilităţi de şantaj, se pare, şi de alterare a vieţii politice româneşti. Politicieni din partidele istorice, foşti deţinuţi politici, oameni de cultură renumiţi şi acum, şi Preafericitul patriarh sunt măscăriţi, aşa cum nici fosta securitate n-a îndrăznit să o facă. O dată, de două ori, de zece ori, dar nu în Postul Paştelui. Cercetarea acestor dosare este mai periculoasă decât folosirea unei bombe atomice în plin Manhattan de către terorişti.

Opriţi odată terorismul dosarelor securităţii?

Ele nu dau pâine şi nu dau libertate, ci numai dezbină, asmut oamenii contra oamenilor, menţin active abcesele care infectează viaţa politică românească.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Vă mulţumesc şi eu.

Vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru colaborare. Ne reîntâlnim la orele 10 pentru o primă şedinţă de vot.