Parliamentary debates

Lucrările şedinţei au fost conduse de domnii Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, Corneliu Ciontu şi Ovidiu Cameliu Petrescu, vicepreşedinţi ai Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnii Tudor Mohora şi Radu Stroe, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Bună dimineaţa, stimaţi colegi!

Începem lucrările şedinţei noastre de astăzi şi dau cuvântul domnului Damian Brudaşca.

Poftiţi, domnule deputat.

Domnul Damian Brudaşca:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Daţi-mi voie să vă aduc în atenţie un subiect deosebit de important, acela al implicării organismelor statului în falimentarea economiei naţionale.

În ultimii ani, asistăm de cele mai multe ori neputincioşi la un proces ireversibil de pulverizare a economiei naţionale, de distrugere sistematică a potenţialului productiv al acestei ţări. După 1990, într-un mod absolut singular în lume, s-a trecut la o aşa-zisă economie de piaţă, dar nu în sensul dezvoltării capacităţilor de producţie indigene pentru a putea face faţă exigenţelor şi standardelor de calitate într-o competiţie cu produse similare din afară, ci la eliminarea treptată, conştientă, şi de aceea, iresponsabilă, a oricărei şanse a producătorului autohton de a-şi disputa nu pieţele externe cum ne-am putea gândi, dar nici măcar pe cea inernă.

Pentru factorii de decizie politică şi de la nivelul Executivului, în cei 12 ani care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989, prioritară nu a fost dezvoltarea capacităţilor de producţie, modernizarea sau retehnologizarea acestora, ci, de cele mai multe ori, închiderea lor din proprie iniţiativă sau de către cei care le-au achiziţionat la preţuri derizorii în cadrul aşa-zisului proces de privatizare.

În majoritatea cazurilor, pe baza unor slogane dirijate de forţe interesate, s-a avut în vedere doar lichidarea unităţilor respective, argumentându-se pretinsa lor lipsă de eficienţă, chiar şi atunci când, prin profilul lor de producţie, ele erau unice la nivelul economiei naţionale sau jucau un rol decisiv în industria pe orizontală.

Sectorul cel mai greu lovit de această politică bizară l-a reprezentat mineritul unde, după cum se ştie, au fost disponibilizate zeci de mii de persoane şi închise numeroase mine. În această situaţie se află şi mina de feldspat din localitatea Muntele Rece, judeţul Cluj, aparţinând S.C. Cominex S.A. Cluj. Aşa cum am precizat mai sus, mina de la Muntele Rece reprezintă cea mai mare rezervă de feldspat alcalin şi potasic din ţară. Ea a funcţionat între anii 1954-1994, fiind principalul furnizor pentru mai multe întreprinderi din judeţul Cluj şi din ţară şi livrând la export peste 60% din producţia realizată. Din informaţiile pe care le deţin, aici, se obţinea o producţie de până la 10.000 de tone pe lună, atât prin exploatările la suprafaţă, cât şi din subteran, având un randament de până la 90-95%.

La această mină îşi desfăşurau activitatea circa 300 de angajaţi, majoritatea localnici sau din zonele apropiate. Din motive absolut necunoscute, S.C. Cominex S.A. Cluj a decis în 1994 încetarea totală a activităţii de exploatare minieră de feldspat de la Muntele Rece, nu pentru că ar fi încetat cererea de feldspat la intern şi export, şi nici pentru că ar fi fost nevoie de investiţii mari în dotare sau în activitatea de producţie. În prezent, foştii beneficiari ai minei se aprovizionează din export, la preţuri cu mult mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le plătească pentru feldspatul de la Muntele Rece.

Printre altele, este de remarcat că se plătesc importante sume de bani pentru transportul acestei materii prime deşi, la mai puţin de 35 de km de Cluj-Napoca, deţinem cea mai mare mină de feldspat din România.

După încetarea activităţii, au fost lăsate în paragină blocurile sociale, dormitoarele, cantina, magaziile, sediul administrativ, atelierele de reparaţii şi întreţinere, sala de compresoare, vestiarele şi mijloacele de transport auto. O simplă analiză a acestei situaţii inadmisibile ne impune concluzia că asistăm la un act de asociere conştientă cu cei care urmăresc distrugerea capacităţii economice a ţării.

În contextul economiei naţionale, mina de la Muntele Rece nu reprezintă mare lucru, s-ar putea spune, dar din potenţialul de care dispune şi prin faptul că este printre puţinele de acest fel, inactivitatea ei conduce la eforturi financiare inutile şi ar putea fi canalizate spre alte domenii aflate şi ele în suferinţă.

Închiderea minei de la Muntele Rece are însă şi un impact social devastator. Peste 300 de angajaţi împreună cu familiile lor şi-au pierdut unica sursă de venit, fiind aruncaţi în braţele mizeriei, lipsei şi sărăciei cronice.

Având în vedere cele de mai sus, solicit primului-ministru şi celorlalţi factori responsabili ai Executivului să dispună analizarea în regim de urgenţă a situaţiei de la Muntele Rece şi să dea dovadă că, şi din punct de vedere social şi din punct de vedere economic, nu rămân indiferenţi în faţa acestui exemplu cras de subminare a economiei naţionale, de distrugere a resurselor şi capacităţilor sale de producţie.

Mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul domnul deputat Traian Dobre.

Se pregăteşte domnul profesor Leonăchescu.

Domnul Traian Dobre:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor colegi,

În contextul discuţiilor referitoare la exerciţiul bugetar pe anul în curs, un capitol esenţial şi fundamental a fost acela referitor la fondurile publice destinate educaţiei, cercetării, culturii, sănătăţii, sportului, adică acelor sectoare care, în viziunea materialist-dialectică superdogmatizată, se numeau, cu nedisimulat dispreţ şi condescendenţă neproductive. Adică, el era un fel de moft sau un lux ce trebuiau tratate ca atare, respectiv, ca fonduri care să le asigure supravieţuirea şi existenţa firavă în ceea ce mai rămânea de la programele de industrializare şi de construirea unei structuri economice, care acum se dovedesc a fi în contrasens cu tendinţele majore ale economicului de pretutindeni.

Recent adoptatele măsuri privind trecerea României la societatea informaţională, precum şi succesul de care s-a bucurat simpozionul organizat de premierul Adrian Năstase pe tema noii economii, mă îndreptăţesc să subliniez şi aici importanţa tot mai decisivă a sectoarelor amintite, sectoare care asigură concomitent eficienţă şi bunăstare, dezvoltare durabilă şi speranţă de viaţă de nivel european.

Rolul intervenţiei mele este acela de a invita la o reflecţie suplimentară şi profundă a ceea ce realmente dorim să construim în această ţară, cum şi cu ce resurse. Lupta pentru o finanţare cât mai generoasă din fondurile bugetare este firească şi de înţeles, dar rezolvarea problemelor interne doar pe seama pompării de resurse nu poate fi acceptată ca fiind singura şi cu atât mai puţin cea mai eficientă.

Vreau să atrag atenţia asupra faptului că aceste domenii ale vieţii individuale şi sociale nu beneficiază de un management performant, iar fondurile alocate nu au primit întotdeauna cea mai adecvată şi cea mai eficientă utilizare. Manageriatul eficient este o resursă care poate dubla sau tripla eficienţa uneia şi aceleiaşi cantităţi de fonduri alocate unui sector. De aceea, consider că exerciţiul bugetar nu trebuie analizat doar cantitativ, ci şi calitativ, nu numai financiar, ci şi managerial.

În această ultimă instanţă, manageriatul financiar defectuos a fost şi cauza pentru care multe împrumuturi externe apar ca fără rost sau ca o îndatorare exagerată a ţării. Propun aici o măsură de eficientizare a utilizării fondurilor alocate prin intermediul bugetului, şi anume legiferarea obiectivităţii recuperării resurselor prost utililzate de la persoanele responsabile de acest management defectuos sau chiar de deturnare a utilizării fondurilor în direcţii nonperformante.

Presa este plină de asemenea exemple şi fiecare dintre noi ştim suficiente situaţii în care resursele sunt, pur şi simplu, subtilizate sau prost utilizate. Pledoaria mea pentru management performant o fac nu numai în calitate de doctor în economie, specialitatea management, ci şi în aceea de cetăţean care resimte dureros ineficienţa utilizării terenurilor, a subvenţiilor de la stat şi a fondului general de timp. Este de notorietate generală dictonul conform căruia "nu există ţări bogate şi ţări sărace, ci doar ţări în care există management performant şi ţări în care acesta pur şi simplu nu există".

Sărăcia românilor este una care are profunde cauze interne şi consider că este de datoria mea să atrag atenţia asupra factorului management de calitate care ar trebui să figureze în buget, în mod expres, la fiecare capitol bugetar. Poate o asemenea precizare expresă ar putea să stimuleze preocuparea tuturor ordonatorilor de credite şi a subordonaţilor acestora pentru managementul performant atât de necesar unei economii care vrea să decoleze spre zone mai înalte ale clasamentului pe ţări, fie în Europa, fie în lume.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Şi eu vă mulţumesc, domnule deputat Dobre, şi să vă audă cine trebuie şi să şi acţioneze cum aţi solicitat dumneavoastră.

Domnul Leonăchescu are cuvântul.

Se pregăteşte doamna Paula Ivănescu.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Onorat auditoriu,

În zilele de 23 şi 24 martie 2001, s-a desfăşurat la Chişinău Concursul republican la Limba şi Literatura Română, o olimpiadă şcolară mai puţin obişnuită, care ne-a reţinut atenţia.

Au intrat în concurs: 19 elevi şi eleve din clasa a IX-a, 28 din clasa a X-a, 30 din clasa a XI-a şi 36 din clasa a XII-a; în total, 113 şcolari, dintre care 104 eleve şi doar 9 elevi.

Participanţii provin din 29 localităţi, şi anume: 45 din Chişinău; 13 din Bălţi; 6 din Ungheni; 5 din Soroca; Hânceşti, Cahul, Căuşeni şi Briceni cu câte 4 reprezentanţi; câte 3 din Vulcăneşti şi Călăraşi; câte 2 din Ştefan Vodă, Orhei şi Iargara; câte un concurent din: Râbniţa, Ocniţa, Şuri judeţul Soroca, Răşcani, Mileşti, Măgdăceşti, Comrat, Siret, Donduşeni, Drochia, Costeşti, Horodişte, Tighina, Cimişlia, Rezina şi Făleşti.

Şcolile de la care provin cei 113 concurenţi poartă numele unor ilustre personalităţi: Mircea Eliade, Vasile Alecsandri, Dante Alighieri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Liviu Damian, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Vasile Anestiade, Onisifor Ghibu, Alexe Mateevici, Constantin Stere, Gheorghe Asachi, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ioan Vodă, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Boris Cazacu etc.

Cele 83 cadre dicdactice, dintre care 78 sunt profesoare, ce şi-au însoţit elevii, reprezintă valori cunoscute în domeniu: Marin Eugenia (mama regretatei cântăreţe Doina Aldea-Teodorovici), Bolocan Viorica, Melenteanu Elena, Nicolaescu Aliona, Rusnac Ludmila, Stamu Eugenia, Prunici Lilia, Păunescu Svetlana, Cubreacov Natalia, Cociu Tatiana, Burduja Svetlana, Ionaş Iulia, Fortuna Elena, Danoi Ana, Teacă Larisa, Cărăuş Galina, Creciun Maria etc.

Ne pare rău că, în timpul limitat de care dispunem, nu le putem prezenta numele tuturor celor care şi-au educat elevii în spiritul limbii române până la nivelul republican.

Cine sunt câştigătorii acestui concurs din Basarabia? Tinerii şi viitorul nostru comun, pentru care nici un sacrificiu nu este prea mare.

Am dat aceste detalii, pentru unii, poate, nesemnificative, ca să constatăm o realitate: în Basarabia (şi un liceu din Soroca poartă acest nume) limba română este la ea acasă.

Despre sintagma "limbă moldovenească" nu mai vorbesc decât duşmanii şi ignoranţii, şi ei din ce în ce mai rar.

Această creaţie a imperiului sovietic, forma degenerată a imperiului rus, este rodul otrăvit al urii contra poporului român şi a limbii române.

Iată că, dincolo de ocupaţiile militare şi samavolniciile ucigaşilor de profesie, dincolo de nebunia modelelor politice totalitare care au însângerat acest colţ de lume, limba română a supravieţuit şi-şi afirmă valenţele.

Să-i urăm cale liberă spre mintea şi inimile tuturor românilor aflaţi sub vremi şi s-o ajutăm după puterile noastre să învingă toate barierele.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul doamna deputat Paula Ivănescu.

Se pregăteşte domnul Becsek-Garda Dezideriu.

Doamna Paula Maria Ivănescu:

Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Este evident că în societatea românească există mari disparităţi între sat şi oraş, între diverse categorii sociale, între periferie şi centru, între femei şi bărbaţi, între copiii de la sat şi copiii de la oraş, şi, în aceste condiţii, noi, cei care trebuie să hotărâm soarta ţării, trebuie să ne aplecăm spre aceste mari discrepanţe şi să organizăm în aşa fel societatea încât să li se ofere tuturor o şansă. Deci, este vorba de egalitatea de şanse pentru toţi cetăţenii României, indiferent de etnie, indiferent de sex, indiferent de religie, indiferent de locul în care locuieşte.

În acest context, la iniţiativa mea, în cursul lunii martie, a avut loc o întâlnire a reprezentantelor grupurilor politice din Camera Deputaţilor, reprezentanţi ai sindicatelor şi ai unor NGO-uri, precum şi ai unor institute de renume în ceea ce priveşte drepturile omului. La această întâlnire, care avea drept scop o consultare în ceea ce priveşte modificarea Constituţiei referitor la egalitatea de şanse, a reieşit o propunere comună care, iată, a prins contur. Este vorba despre o scrisoare transmisă primului-ministru, domnului Adrian Năstase, precum şi tuturor doamnelor ministru şi domnului ministru pentru relaţia cu Parlamentul referitor la înfiinţarea unui organism care să se ocupe de egalitatea de şanse.

Această scrisoare, prin lobby-ul făcut de doamnele deputate în grupurile lor parlamentare, a fost semnată de către liderii de grup şi a fost transmisă, spre ştiinţă, preşedintelui României şi "adrisanţilor". Această scrisoare sună astfel:

"Stimate domnule prim-ministru,

Stimate doamne şi domni miniştri,

Grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor au remarcat preocuparea Guvernului României pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă materiale şi morale ale familiilor din ţara noastră, mai ales ale femeilor. Acestea se confruntă cu situaţii de discriminare în fapt pe piaţa muncii, în familiile lor şi în societate.

Apreciem că experienţa Uniunii Europene şi a ţărilor membre în această chestiune poate fi valorificată şi de ţara noastră prin adoptarea unei politici asemănătoare în domeniu. Înfiinţarea unui observator al egalităţii de şanse, instituţie publică autonomă, după modelul european este, cu siguranţă, necesară.

De asemenea, la nivel guvernamental, problema trebuie să-şi găsească cea mai potrivită reflectare instituţională. Considerăm cu totul insuficientă organizarea în interiorul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale a actualei Direcţii pentru egalitatea şanselor. Resursele dedicate problematicii femeilor, a familiilor din România sunt cu totul nesemnificative în raport cu realitatea şi urgenţa unor soluţii guvernamentale. Complexitatea problematicii impune un alt nivel al resuselor guvernamentale necesare domeniului şi o altă poziţionare în ierarhia guvernamentală.

Înţelegem constrângerile cu care se confruntă Guvernul şi dificultatea temporară de a înfiinţa instituţiile necesare pentru ca într-un timp rezonabil, România să avanseze semnificativ şi în acest domeniu.

Considerând toate acestea, vă supunem atenţiei solicitarea noastră de a întreprinde demersurile necesare pentru înfiinţarea şi organizarea unui Secretariat de stat pentru şanse egale în subordinea directă a primului-ministru".

Semnează liderii Grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor.

Ţin să menţionez că Grupul de iniţiativă care a conceput şi s-a ocupat de lobby-ul necesar în grupurile parlamentare este alcătuit, din partea P.D.S.R., de doamna Viorica Afrăsinei şi doamna Mihaela Murariu Mura; din partea Partidului România Mare, doamna Ionescu Smaranda; din partea Partidului Naţional Liberal, doamna Mona Muscă şi din partea Partidului Democrat, subsemnata, Paula Ivănescu.

Sperăm că ne veţi sprijini în continuare pentru înfiinţarea unui asemenea organism şi vreau să vă asigur că nu este vorba numai de participarea paritară a femeilor, în timp, la decizia politică, este vorba de a acorda şanse egale, spre exemplu, copiilor de la sat faţă de cei de la oraş de a se bucura de acelaşi tip de educaţie, deci de şanse pentru viaţă, de a se bucura şi cei săraci de condiţii minime de vieţuire şi aşa mai departe.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da, vă mulţumim şi noi. Din respect pentru doamna Paula Ivănescu, nu puteam să întrerup...

Are cuvântul domnul Garda Dezideriu.

Se pregăteşte domnul Radu Ciuceanu.

Domnul Becsek Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Anul trecut, în campania electorală, atât la alegerile locale, cât şi la cele parlamentare, P.D.S.R.-ul a promis atragerea investiţiilor străine directe şi crearea de noi locuri de muncă pentru diminuarea şomajului.

M-am bucurat de faptul că în programul de guvernare pe anii 2001-2004, în opţiunile strategice privind relansarea economiei naţionale, am regăsit aceste idei şi multe altele care trebuiau să ducă la o microstabilizare economică, la îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri, precum şi promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele Uniunii Europene.

Pentru a fi şi mai la subiect, aş cita doar o idee din acest program cuprinzător: stimularea investiţiilor de capital românesc şi străine prin reducerea fiscalităţii pentru profitul investit şi prin alte facilităţi pentru cei care investesc pentru dezvoltarea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Însă, în teritoriu, chiar primarii P.D.S.R.-işti obstrucţionează programul bazat pe creşterea economică a partidului de guvernământ. Cazul concret e cel de la Municipiul Turda, unde chiar domnul primar Golaş, prin atitudinea sa, a împiedicat creearea a 50 de noi locuri de muncă.

La începutul anului 2001, omul de afaceri din Italia, domnul Renzu, dorea să înfiinţeze o tipografie şi o fabrică de ambalaje de carton care să producă ambalaje de hârtie alimentare conform normelor Comunităţii Europene. Firma "Italotehnic Consulting " S.R.L., în prima fază a investiţiilor, a adus în ţară maşini în valoare de peste 4 miliarde lei, iar în faza a doua doreşte să construiască o hală nouă cu două nivele, pe o suprafaţă de 1000 metri pătraţi. Deci, situaţia proprietăţii este foarte clară. Totuşi, primarul P.D.S.R.-ist susţine pe fostul său tractorist care locuieşte într-o încăpere fără autorizaţie de construcţie, fără acte de proprietate, dar care prin prezenţa şi atitudinea sa, obstrucţionează derularea investiţiei.

Nesoluţionarea unei situaţii extrem de simple, lipsa de bunăvoinţă faţă de investitorul străin din partea primarului P.D.S.R.-ist precum şi alte cazuri asemănătoare, fac ca relansarea economiei naţionale şi îmbunătăţirea mediului de afaceri să rămână o ipoteză fără acoperire.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul Radu Ciuceanu.

Se pregăteşte doamna Mihaela Ionescu.

Domnul Radu Ciuceanu:

Domnule prezident,

Stimat auditoriu,

Interpelarea mea este adresată domnilor miniştri Mircea Geoană şi Răzvan Theodorescu.

"Commedia dell’ arte"

Mă apropiu de fericire, ca un veritabil beato Angelico şi, în definitiv, de ce nu aş fi un fra Angelico? Toate lucrurile merg bine... În ţară se simte căpăstrul pus pe telegarii pe care până deunăzi nu reuşise încă nimeni să-i domolească, iar căruţa, respectiv ţara, sireaca, zăcea, până mai ieri, dezghiocată în şanţ. Acum, însă, drumul pare drept şi pavat, iar grijile s-au spulberat ca norii pe cerul de primăvară. Drept urmare, ne putem arunca privirea peste umăr şi să facem câţiva paşi... în istorie.

A fost odată ca niciodată, a fost un copil urgisit, de neam mare, ajuns rege fără coroană, într-o ţară de la Dunărea de jos. A avut ghinioane peste ghinioane şi cel mai mare, mi se pare, a fost acela, dincolo de existenţa unei familii "destrămate" şi de prezenţa unui părinte dezertor şi sperjur, criminal şi arghirofil, de a nu fi avut curajul să se clădească singur, la vârsta când cei unşi de Domnul îşi dau dimensiunea propriei lor valori, iar curajul unui monarh nu poate fi mai prejos decât eroismul ultimului său soldat, ci se măsoară în momentele când ţara îi solicită şi lui chiar supremul sacrificiu al vieţii.

Or, tocmai această virtute a eroismului, care nu este obligatorie pentru cetăţeanul de rând, pentru capetele încoronate devine reprezentativă şi permanentă. Din păcate, regelui Mihai i-a lipsit aproape în totalitae, excepţie făcând greva regală din 1945.

Se spune că un rege este asemeni preotului, care umblă cu jumătăţi de măsură: ori te răscumpără în faţa lui Dumnezeu, ori te pierde în stihiile iadului.

Ce ar mai fi avut de pierdut regele nostru în 1947 când i s-a fluturat în faţa ochilor abdicarea? Şi ce s-ar fi întâmplat dacă refuza semnătura? Evident, foarte puţine primejdii, căci era exclusă posibilitatea unei arestări şi a unui voiaj în Siberia întrucât Stalin îl decorase nu demult cu cel mai înalt ordin sovietic. De partea cealaltă, multă şi foarte multă demnitate cu cât şi pentru un rege există o expiere a greşelilor comise (cel puţin în faţa supuşilor săi) şi imaginea execuţiei din Valea Piersicilor, cu trupul Mareşalului mustind de sânge, ar fi trebuit să-l urmărească nu numai în ziua de 1 iunie 1946, când pleacă surâzând către reşedinţa regală din Sinaia, dar şi în anii cei lungi ai despărţirii de ţară.

La acest refuz al curajului se mai adaugă un fapt de o importanţă şi semnificaţie capitală. Ani de zile prezenţa sa peste hotare a însemnat pentru milioane de români întemniţaţi în propria lor ţară, un simbol al rezistenţei faţă de ocupantul sovietic şi năimiţii săi. Din păcate, regele Mihai a fost departe de această speranţă a continuităţii monarhice prin simţire şi mai ales prin limbă.

De aceea socotim că faptul de a nu-şi fi învăţat fiicele timp de 22 de ani o boabă pre limba părinţilor săi, dintr-o ţară atât de ospitalieră şi generoasă, valorează şi rămâne a doua şi adevărata lui abdicare (de data aceasta, neimpusă de nimeni).

Regele Mihai nu a mai crezut niciodată, la Versoix sau aiurea, în învierea poporului român şi mai grav pentru el, de a nu fi aflat că de acest vis noi nu ne-am despărţit niciodată.

Surse sigure ne informau în 1988 că Maiestatea sa regele Mihai fusese contactat de americani, în vederea unor mult aşteptate evenimente care urmau să se desfăşoare şi în România. Pentru el, însă, era prea târziu.

Astăzi, din interese minore, politicianiste, este invitat în ţară. Dar, să ne aducem aminte de sutele de mii de români care au plătit cu suprema jertfă împotrivirea la un regim odios şi cărora nu le mai putem oferi nici palate, nici proprietăţi.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul doamna deputat Mihaela Ionescu.

Se pregăteşte domnul deputat Cerchez Metin.

Doamna Mihaela Ionescu:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Domnilor colegi,

Declaraţia mea se adresează domnului ministru Cozmâncă.

Se pare că s-au rezolvat toate problemele cetăţii lui Bucur, ciobanul iubitor de câini. Străzile au fost pavate, aleile dintre blocuri, aşijderea, gropile au fost astupate, transportul în comun merge fără greş, curăţenia oraşului este impecabilă, zăpada şi noroiul sunt numai amintiri, problemele comerţului stradal s-au rezolvat cu buldozerele care au distrus inclusiv trotuarele şi spaţiile verzi adiacente, lăsând pe micii comercianţi fără locuri de muncă, iar pe locuitorii blocurilor fără vreo altă sursă apropiată de pâine, apă minerală, lapte, produse care acum le pot găsi doar la cel puţin două-trei staţii de tramvai distanţă.

Cât despre descentralizarea responsabilităţilor, ea a devenit o realitate (oare?), iar primăriile de sector îşi pot gospodări zona sau măcar parcurile; traficul stradal a fost perfect sistematizat, evitându-se sensurile unice aberante, parcările sunt acum în număr satisfăcător, trotuarele sunt la nivel european, panourile publicitare funcţionează conform unui plan şi unei strategii care elimină arbitrarul şi posibilele fraude, liceele şi spaţiile au fost renovate şi consolidate. Ce-a mai rămas era doar o singură problemă: problema câinilor comunitari, care, ba sunt vagabonzi, ba sunt turbaţi, ba muşcă copiii de obraz şi, mai nou, sperie de moarte muncitoarele de la "Apaca" atunci când ies din schimbul doi.

Vrem să intrăm în Europa, dar să nu semănăm cu olandezii, care, în capitală, au pus la dispoziţia iubitorilor de câini un câmp aflat în cartierul rezidenţial, lângă Congresgebow, adică Sala Congreselor, chiar în spatele Ambasadei Române, teren unde sunt aduse patrupedele oraşului, de 3 ori pe zi, la aerisit, şi nu numai. Pe trotuare, din 10 în 10 metri, erau imprimate cu un semn alb de interzicere pentru căţeii care murdăresc trotuarele, căci aşa s-a făcut la olandezi educaţia, cu încetul, cu răbdare, cu înţelegere, atât faţă de animale, cât şi pentru stăpânii lor. În Olanda, ţara în care pământul a fost recuperat cu greu, prin îndiguiri, de la mare, există cimitir de câini. Dacă un câine rătăcit sau fără stăpân nimereşte pe linia de tramvai, acesta este tratat precum vaca sfântă în India. Se întrerupe circulaţia şi se goneşte câinele prin claxoane moderate. Nu se ba câinii cu ranga, nu se prind cu lasoul sau cu şbilţul, nu se omoară bestial cu injecţii, nu sunt împuşcaţi pe stradă. Nimeni nu se gândeşte la aşa ceva, şi cu atât mai puţin vreun primar.

În Franţa, o altă ţară alături de care am dori să fim consideraţi ca europeni şi nu hingheri, situaţia câinilor părăsiţi de stăpânii iresponsabili în preajma vacanţelor este larg mediatizată, iar patrupedele orfane sunt imediat prezentate spre adopţie în cadrul emisiunilor TV pentru iubitorii de animale sau pentru a fi preluate de organizaţiile de protecţia animalelor.

În Tel-Aviv şi Atena, numărul pisicilor comunitare este atât de mare, încât întrece pe cel al porumbeilor. Pe străzi, prin parcuri, prin scuaruri întâlneşti pisici dolofane şi frumoase care sunt considerate ca făcând parte din decor, ca şi porumbeii. La Atena, numărul câinilor fără stăpân este atât de mare, încât cei care ies prin parcuri să facă jogging pe înserat îşi iau cu ei un baston să se protejeze, la nevoie, dar nu să ucidă căţeii. Acolo toată lumea ştie că instinctul îl face pe câine să urmărească pe cel care fuge; nu pentru că ar fi rău sau pentru că ar vrea să-l muşte sau pentru că ar fi turbat, ci pentru că aşa este firea lui. Tocmai de aceea, câinele este un animal de pază, de protecţie, întrucât pune pe fugă pe răufăcători.

La Bucureşti, numărul câinilor de rasă a crescut extraordinar, aşa că, în fiecare maşină luxoasă, poţi vedea capul drăgălaş al celor mai scumpe rase. Se organizează expoziţii chinologice, se omologhează rase noi. Din păcate, nici un primar nu s-a gândit să ofere acestor animale locuri speciale, astfel încât acestea să nu murdărească parcurile şi trotuarele. Aceasta ar fi trebuit făcut, nu declanşarea unui pogrom faţă de această categorie minoritară, fără ajutor, fără grai, fără putere de apărare, faţă de aceşti câini comunitari, care au şi ei rolul lor compensator de stârpitori de şobolani, de curăţători naturali ai resturilor proteice din gunoaiele stradale care, altfel, ar produce, prin putrezire, molime.

Oare cine s-o fi făcut vinovat de stivele de gunoaie care împânzesc Bucureştiul? Aceşti câini care protejează blocurile, anunţă orice pătrundere de persoană străină în perimetrul lor şi nu cer decât un minim de hrană şi puţină apă, în lipsa cărora înceasrcă şi ei să te facă să înţelegi că le e foame şi sete. Soluţia este simplă: puţină milă şi atenţie faţă de aceşti bodyguarzi fără simbrie şi fără uniformă. Ei nu trebuie omorâţi, nu trebuie consieraţi şobolani. Ei sunt prietenii omului şi trebuie ocrotiţi.

Cine nu se ocupă de gropile din pavaj, de conceperea unui plan de scurtă şi lungă durată pentru organizarea activităţii primăriei capitalei, de îndeplinirea promisiunilor electorale, dar dovedeşte un fixism în gândire, cine nesocoteşte hotărârile unui consiliu municipal, al cărui membru sunt, şefi de comisii de specialitate, ei înşişi avocaţi, medici de renume, foşti militari, profesori universitari şi conducători de instituţii universitare, cadre inginereşti superioare, care, toţi, reprezintă voinţa unui electorat mult mai numeros decât al primarului general, cine minte cu nonşalanţă un grup de parlamentari, senatori şi deputaţi de Bucureşti, veniţi să-l întrebe dacă omorul continuă şi în timpul sfârşitului de săptămână, cine nesocoteşte ordinul prefectului, care reprezintă Guvernul, cine nu ştie că suntem în Săptămâna Luminată cine face toate acestea, nu poate şi nu trebuie să rămână primar, nici în Constanţa sa de baştină, nici în Bucureşti, care este capitală europeană!

Mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Cerchez, se pregăteşte domnul Ilie Merce. Aţi inversat. Domnul Pambuccian. Să înţeleg că a renunţat domnul Cerchez? Nu. Aţi inversat. Bine. Am înţeles.

Domnul Varujan Pambuccian:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Astăzi, 24 aprilie, este o zi cu conotaţii tragice pentru armenii de pretutindeni, pentru că pe 24 aprilie 1915, în regiunile estice ale Imperiului Otoman şi la Istanbul s-a declanşat un pogrom fără precedent, căruia i-au căzut victime un număr foarte mare de armeni. Numărul victimelor, estimat din mai multe surse, a depăşit 1.300.000 de armeni, cetăţeni loiali ai Statului Otoman. Subliniez asupra acestui cuvânt: cetăţeni loiali ai Statului Otoman, pentru că armenii au acceptat atunci să meargă până la un război fratricid între armenii din armata imperială otomană şi armenii din armata imperială ţaristă, fiecare dintre ei fiind loiali statului în care au trăit.

Acest prim genocid al secolului XX a fost posibil datorită faptului că vremurile erau tulburi, un imperiu se destrăma, pentru a face loc unui stat modern, care este Turcia de astăzi.

În asemenea vremuri au existat câţiva responsabili, pentru că nu popoarele sunt responsabile pentru asemenea evenimente tragice, ci personalităţile politice care le iniţiază şi care le conduc.

Cred că este potrivit să numim aici aceşti responsabili, începând cu penultimul sultan otoman, Abdul Hamid, care s-a împotrivit din răsputeri reformării şi modernizării imperiului şi căruia i-au căzut victime, începând cu sfârşitul secolului XIX, primii armeni, doritori de asemenea reforme şi continuând cu patru personalităţi politice, condamnate de însăşi Curtea Marţială Turcă la 5 iulie 1919, este vorba de Talat, de Enver, de Gemal şi de doctor Nazâm, personalităţi care au girat moral şi au ordonat acest masacru.

Sigur, în istoria oricărui popor pot exista momente de rătăcire ca acesta. Sigur, unor personalităţi de acest tip li se alătură imediat oportunişti, oameni care consideră că poate fi justificată şi poate reprezenta o soluţie crima. De altfel, Talat a şi experimentat această crimă împotriva armenilor, ucigând toţi câinii din Istanbul, cu puţin timp înainte.

Niciodată nu voi considera poporul turc vinovat. Armenii din Imperiul Otoman, la fel ca celelalte minorităţi din Imperiul Otoman s-au bucurat întotdeauna de drepturi largi şi am să citez din ce spunea Mustafa Kemal, întemeietorul Turciei moderne, în timpul procesului care a avut loc în 1919: "Compatrioţii noştri au comis crime nemaipomenite, au recurs la toate formele de despotism care pot fi concepute, au organizat deportarea şi masacrul, au ars de vii nou-născuţi, stropiţi cu petrol, au violat femei şi tinere fete, i-au pus pe armeni în condiţii insuportabile pe care nici un popor nu le-a cunoscut în întreaga istorie". am încheiat citatul din Mustafa Kemal, întemeietorul Turciei moderne.

Vă veţi întreba de ce am luat cuvântul astăzi, când nu se împlineşte o cifră rotundă, la această tribună.

M-am hotărât să vorbesc în anul acesta despre genocid, pentru că anul acesta este un an cu mare însemnătate pentru poporul armean. În acest an, poporul armean împlineşte 1300 de ani de creştinism de stat şi în acest an, o coincidenţă fericită, se împlinesc 600 de ani de când armenii din România, prin bunăvoinţa lui Alexandru cel Bun, au înfiinţat un episcopat.

Consider că este datoria mea morală, ca urmaş al unei familii care a reuşit să scape din aceste masacre. familia mea este originară din Adana şi bunicul meu s-a considerat cetăţean loial turc, până la moarte. Primii cetăţeni români în familia mea s-au considerat părinţii mei. Deci consider că este datoria mea morală să vorbesc astăzi, amintind despre toate aceste victime ale unui moment de nebunie al istoriei şi este datoria mea morală să mulţumesc poporului român, care a fost primul popor care i-a primit pe armenii care au reuşit să scape din aceste masacre.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul domnul deputat Ilie Merce, se pregăteşte domnul Cerchez Metin. Iar schimbaţi? Bine. Poftiţi, domnule Merce.

Domnul Ilie Merce:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Corneliu Ciontu:

Pentru că am început la 8,30, domnule Merce, am mai admis mici depăşiri, de aceasta nu am intervenit.

Domnul Ilie Merce:

În pofida unor modele şi scenarii prin care se încearcă restructurarea Europei, cred că sunteţi de acord cu mine că încă ne aflăm într-o Europă a naţiunilor, a patriilor, că orice naţiune are simboluri specifice pe care le apără şi le protejează prin toate mijloacele.

Statele Europei actuale sunt creaţii ale naţiunilor şi pe cale de consecinţă acestea sunt datoare să gestioneze naţiunile în stare de securitate. Orice naţiune se află în stare de securitate numai dacă are capacitatea de a-şi apăra şi promova valorile şi interesele specifice, prin mijloace care să nu ducă la tensiuni şi confruntări de natură armată, cu consecinţă dezastruoasă atât pe plan intern, cât şi pe cel al securităţii şi stabilităţii internaţionale.

Istoria secolului XX ne confirmă faptul că acele state care şi-au clădit puterea numai pe o forţă armată şi care au recurs la mijloae violente pentru a-şi impune interesele şi voinţa s-au dovedit a fi neviabile, fiind supuse unor evoluţii dramatice sau chiar dispariţii de pe scena istoriei.

Evenimente mai recente, petrecute pe continentul european, şi în special cele din apropierea graniţelor României, constituie semnale suficient de clare că statul român continuă să fie ţintă, dar şi victimă, a unor centre de putere, organizaţii transnaţionale sau supranaţionale oculte, sprijinte de forţe profund antinaţionale din interiorul ţării, care şi-au făcut drept obiectiv pentru mileniul III distrugerea României ca stat naţional unitar şi independent, în demersul lor de a construi o lume după principiul "toţi o turmă şi un păstor, toţi o apă şi un pământ".

Cele mai multe naţiuni din Europa centrală şi răsăriteană s-au trezit într-o situaţie extrem de controversată şi contradictorie. Ele nu pricep cum se face că de când au scăpat de totalitarism, cu toate zbaterile şi eforturile au decăzut drastic din punct de vedere economic, militar, dar şi social, fiind inapte să asigure propria stare de securitate şi obligate astfel să accepte tutela unor mari puteri. Explicaţia nu este greu de găsit: marile puteri, într-o cârdăşie ascunsă, ca de altfel dintotdeauna, şi-au reformat metodologia de agresare şi supunere a statelor mici. Agresiunile nu se mai duc cu armamentul clasic, iar faza războaielor în care erau implicaţi milioane de oameni este depăşită. Marile puteri şi-au construit stat savant, capabil să utilizeze o altă armă de agresiune, la adresa statelor naţionale, a naţiunilor, cu efect mai percutant şi într-un timp mult mai scurt.

Realitatea României de astăzi ne confirmă că cea mai teribilă armă folosită împotriva naţiunii noastre este războiul informaţional, folosit, de fapt, împotriva tuturor celor care nu intră în regula jocului impus în lupta pentru dominaţie şi chiar împărţirea sferelor de influenţă.

Chiar dacă au perceput fenomenul, nici unul din guvernele care s-au perindat la conducerea României după 1989 nu au avut curajul să iasă la rampă, să explice cetăţenilor acestei ţări de ce nu mai avem economie naţională, de ce nu mai avem sistem propriu de telecomunicaţii, de ce sectoare strategice au intrat pe mâini străine, de ce în loc să cultivăm grâul, îl importăm, de ce copiii noştri nu mai merg la şcoală, de ce populaţia României este în continuă scădere, de ce bătrânii nu mai au bani de medicamente, de ce românii din străinătate nu sunt uniţi, de ce Europa occidentală se uită chiorâş la noi şi ne numeşte "neamul lui Dracula", de ce tinerii pleacă din ţară, de ce suntem dezbinaţi şi ne războim între noi, de ce toţi aventurierii străini devin bogaţi peste noapte şi stăpâni pe munca noastră şi pe copiii noştri, obligaţi să muncească pentru alţii, de ce nu se mai leagă nimic în această ţară? Mai mult, politicienii şi guvernanţii noştri, cu aere de europeni au declarat deseori cu emfază că aşa este în democraţie. Pierderile suferite de România pe toate planurile de 11 ani încoace sunt, fără îndoială, efectele agresiunilor informaţionale la care am fost supuşi, în care naţiunea română a fost nu numai ţintă, dar şi victimă.

Lipsa de informaţii şi incapacitatea de a face faţă acestor diversiuni mai explică şi de ce la ora actuală statul român a vândut pe nimic importante resurse strategice: petrol, lemn, ciment şi altele, de ce nu mai avem flotă maritimă comercială, de ce copiii învaţă istoria după manuale alternative, de ce încearcă discreditarea simbolurilor naţionale, începând cu Biserica ortodoxă română, şi de ce cei mai înalţi slujitori ai ei sunt supuşi unor acţiuni de compromitere şi aşa mai departe.

Aceste agresiuni informaţionale, împreună cu efectele lor sunt prezentate de aşa zişi analişti politici, de fapt nişte terorişti politici, ca victorii incontestabile ale democraţiei, pe care vrem să o construim în România.

Toată această diversiune diabolică, amplă, care vizează România, nu urmăreşte altceva decât să ne convingă să acceptăm conducerea teleghidată din centre de putere internaţionale şi să ne integrăm într-o Europă unită, fără identitate şi, în consecinţă, fără nici un fel de pretenţii.

Se pune întrebarea: cum ne putem apăra împotriva unor asemenea agresiuni? Sunt ele, oare, consecinţa competiţiei într-o societate liberală sau sunt pornite deliberat din interese oculte, prin care se urmăreşte transformarea spaţiului naţional într-o simplă piaţă de desfacere şi a naţiunii române într-o entitate aflată perpetuu la porţile Europei democratice, stând cu mâna întinsă să fie primită înăuntrul aşa-zisei "Case comune europene".

Este de la sine înţeles...

Domnul Corneliu Ciontu:

Hai, luaţi puţină apă, domnule Merce, că vă tot uitaţi la pahar. Nu cronometrăm momentul acesta.

Domnul Ilie Merce:

Da, mă scuzaţi.

Mulţumesc mult, mă scuzaţi.

Deci, este de la sine înţeles că singura cale de a ne salva în faţa noului context geopolitic, european, este sporirea şi consolidarea capacităţii de a ne afirma şi conserva valorile şi interesele naţionale proprii.

Parlamentul României, ca putere legislativă supremă, şi Guvernul, ca putere executivă, mandatate de naţiune să-i apere şi să-i promoveze interesele fundamentale trebuie să urgenteze perfecţionarea şi punerea în aplicare a cadrului legislativ necesar ca structurile informative ale României să poată acţiona după modelul structurilor similare din Statele Unite ale Americii şi Israel, care se ştie, nu slujesc o putere efemeră, ci se află exclusiv în slujba naţiunii. Se înţelege că la conducerea acestor structuri informative trebuie să se afle exclusiv specialiştii, nu politicieni, cum dintr-o regretabilă eroare s-a întâmplat în România după decembrie 1989. Considerăm că a sosit timpul ca structurile de informaţii ale României să fie aşezate la locul pe care îl merită, aşa cum se întâmplă în ţările civilizate spre care tindem.

Este de prisos să mai insistăm pe faptul că înţelegerile dintre cei care se vor stăpânii lumii se fac mai ales peste capul şi în dispreţul statelor mici. Putem face, însă, ca aceste înţelegeri, pacte, convenţii sau cum se vor mai numi să fie, dacă nu avantajoase pentru România, cel puţin să nu-i aducă prejudicii majore, dar acest lucru nu se poate realiza fără o voinţă politică tare exprimată, fără o unitate naţională fermă şi evident fără cunoaştere, fără informaţie, sens în care structurile informative pot avea un rol decisiv, dacă sunt susţinute şi lăsate să lucreze.

Rezolvarea acestei probleme – şi cu aceasta închei – constă într-o concepţie adecvată de securitate informaţională, sistematizarea pe ansamblu a informaţiilor despre aceasta, precum şi căile de protejare a lor. Începutul trebuie făcut cu Legea informaţiei şi cu serviciile de informaţii, fiindcă, însăşi raţiunea existenţei acestora a început să capete deja noi dimensiuni.

Vă mulţumesc şi mă scuzaţi.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul Sali şi se pregăteşte domnul Constantin Duţu.

Domnul Negiat Sali:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Înaintea noastă a luat cuvântul domnul deputat Varujan Pambuccian, şi domnul Vosganian luase cuvântul referitor la această problemă, o problemă care este la ordinea zilei, din punct de vedere al armenilor din lumea întreagă, care se referă la aşa-zisul genocid care a avut loc în timpul primului război mondial, în fostul Imperiu Otoman.

Aşa cum a spus şi domnul Pambuccian, 600 de ani armenii din Imperiul Otoman au fost cetăţeni de vază, cetăţeni loiali ai Imperiului Otoman. în acest timp, cei mai mari negustori ai armenilor erau în Imperiul Otoman, ambasadori ai Imperiului Otoman erau de origine armeană şi la fel şi în administraţie.

Aşa cum a spus domnul Pambuccian, într-adevăr, pe fondul destrămării Imperiului Otoman, pe fondul primului război mondial au avut loc mişcări de răzvrătire în cadrul Imperiului Otoman. dar, pe partea estică a Imperiului Otoman, în momentul când Imperiul Rus deschide frontul caucazian împotriva Imperiului Otoman este clar că în acele regiuni în care trăiau armenii au avut loc răzvrătiri susţinute de către imperialismul rus, au avut loc omoruri împotriva populaţiei musulmane, au fost date foc moscheelor şi geamiilor musulmanilor şi ca replică la aceste atrocităţi comise de către populaţia armeană, de către unele cete armene, bineînţeles că administraţia acelui stat, Imperiul Otoman care era pe vremea respectivă, au fost, în replică, deportări ale unor segmente ale populaţiei de origine armeană din acele zone unde exista front, deci exista război.

Deci, în aceste condiţii de război, într-adevăr au avut loc deportări şi ca replică la acele atrocităţi comise de către organizaţiile armene au avut loc evenimente de tristă amintire pentru ambele părţi.

Bineînţeles că acest lucru, în ultimii ani, în anii ’60, prin susţinerea imperialismului rus, sub mască sovietică, terorismul a fost susţinut pe plan mondial. În cadrul acestui terorism pe plan mondial, unele organizaţii teroriste armene au dus o luptă neloială şi împotriva unui stat democrat, împotriva unui stat naţional, cel al Turciei, care s-a ridicat din cenuşa Imperiului Otoman.

Referitor la genocid, chiar pe 8 aprilie a.c., Simon Perez, ministrul de externe al Israelului, a declarat că genocidul evreilor, acest fapt, nu se încadrează în denumirea de genocid, cunoscut de lumea întreagă ca genocidul la care a fost supus poporul evreu. Deci, trebuie să facem distincţie şi să analizăm în mod obiectiv, pe fondul condiţiilor istorice, a ceea ce a fost în acel moment al istoriei. Dacă arhivele Imperiului Otoman sunt deschise şi oricine are acces la arhive, referitor la acele vremuri, la această problemă, din păcate, referitor la acest aşa zis genocid, la aceste evenimente arhivele Armeniei, arhivele consulatelor care au funcţionat în acea regiune, în acele zone, arhivele organizaţiilor misionariste care au acţionat în acea zonă, ale Partidului Taşnac Armean, de orientare extremistă, rămân închise. Deci trebuie să lăsăm istoricilor şi specialiştilor în domeniu să analizeze arhivele din toate părţile şi să dea verdictul la ceea ce a fost la acele vremuri.

Eu vreau să spun şi să-mi închei cuvântul în această direcţie; de exemplu, chiar într-o carte editată în România se spune, asupra acestui aşa-zis genocid, că cei care au scăpat de un masacru dintr-o deportare s-au refugiat chiar la Istanbul, la rudele acelui armean la Istanbul. deci în Istanbul, capitala Imperiulu Otoman, armenii trăiau în pace şi în siguranţă şi chiar existenţa Patriarhiei Armene care niciodată nu şi-a întrerupt activitatea în Imperiul Otoman, sunt dovezi că în Imperiul Otoman nu a avut loc genocid. Au fost evenimente de tristă amintire, specifice războaielor şi atâta tot.

Vă mulţumim.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul Constantin Duţu, se pregăteşte domnul Cerchez.

(La coborârea de la tribună, domnul deputat Negiat Sali dă mâna cu domnul deputat Varujan Pambuccian.)

Unitatea minorităţii este vizibilă.

Domnul Constantin Duţu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Zilele acestea vom fi chemaţi a ne pronunţa asupra rapoartelor anuale ale serviciilor publice de radio şi televiziune.

Dacă în ceea ce priveşte Radiodifuziunea, situaţia este oarecum clară, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Televiziunea publică. Aici, în ciuda eforturilor depuse de membrii comisiilor de specialitate de la Camera Deputaţilor şi de la Senat, totul pluteşte într-o ceaţă densă, argumentată sârguincios de un domn Hadji Culea (a nu se confunda cu "de colea"...), care, nici chiar când nu e plecat în "străinătăţuri", nu poate onora cu prezenţa o comisie a Parlamentului.

Am avut ocazia să văd bugetul S.R.Tv. pe anul 2001 şi execuţia bugetară pentru anul precedent. Astfel, am constatat că veniturile planificate pentru anul 2001 nu numai că nu au în vedere o creştere în anul 2001 şi 2002, dar, mai mult, propun o realizare în cadrul acestui an de numai 2,3 din veniturile anului precedent (respectiv 1.100.000.000.000 lei, faţă de 1.664.412.000.000 lei, reprezentând veniturile realizate în 2000).

Iată de ce îmi pun serioase întrebări dacă diferenţele foarte mari dintre ceea ce se estimează şi ceea ce se realizează rămân doar la nivelul unei simple erori, chiar şi aceasta fiind condamnabilă. Bugetul presupune o concepţie planificată, clară despre modul de dezvoltare în viitor a activităţii, în caz contrar existând riscul ca întreaga activitate să rămâne sub un semn al inceritudinii.

În plus, a prognoza venituri subdimensionate, numai pentru ca ulterior să se poată demonstra cât de bine a fost gestionată o unitate, din moment ce a depăşit ceea ce şi-a propus, aşa cum este situaţia în S.R.Tv., nu este nicidecum un aspect pozitiv, ci o lipsă de cunoaştere a propriului potenţial, dacă nu cumva o dorinţă de ascundere a unui asemenea potenţial. Nu trebuie să fii mare specialist ca să-ţi dai seama de modul confuz în care sunt înşiruite cifrele. Nu întotdeauna este numai o confuzie tendinţa de reducere sau chiar stopare a producţiilor originale în favoarea coproducţiilor, bazate în marea lor majoritate pe licenţe, cumpărate la sume foarte mari, a reprezentat o temelie importantă în construcţia managerială a actualei conduceri din S.R.Tv.

În acest sens (şi, acum, v-aş ruga să-mi acordaţi puţină atenţie, să vedeţi cum sunt plaficaţi banii dumneavoastră), nu a contat, de exemplu, faptul că, aşa cum apare grila de primăvară 2001 a Canalului România 1, bugetele alocate, însumate pentru o singură ediţie a emisiunilor "Surprizer, surprize", "Iartă-mă", "Ploaia de stele", "Bravo, Bravissiomo", "Clubul de spiritism" se ridică la suma 2.827,2 miliarde lei, faţă de 2.348,3 miliarde lei, costul a 52 de emisiuni/ediţie, realizate pe baza unor concepte originale. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că producţia pe o singură săptămână a domnului Valeriu Lazarov se ridică la 3 miliarde, iar toate producţiile româneşti, autohnone, pe un an întreg – pe 52 de săptămâni, costă 2,300 şi ceva de miliarde! Deci, imaginaţi-vă că acest domn pleacă din România cu o 156 de miliarde de lei într-un singur an!

De altfel, în condiţiile în care pentru realizarea coproducţiilor se alocă bugete foarte mari, acestea pot beneficia de resurse tehnice şi umane corespunzătoare, evident în defavoarea celorlalte producţii interne, limitate la bugete cu mult mai mici, cu resurse tehnice modeste şi personal redus ca număr. În condiţiile în care, acum, se raportează un profit net de 295 de miliarde de lei, realizat în anul 2000, dar se estimează o reducere drastică a veniturilor în anul 2001, oare, nu se doreşte cumva compromiterea actualei structuri politice din România, care, pe vremea guvernării sale, spre deosebire de cea anterioară, nu va găsi măsurile concrete pentru dezvoltarea sau, măcar, pentru menţinerea la aceleaşi valori funcţionale ale serviciului public de televiziune.

Dacă veniturile se vor reduce, este de la sine înţeles că, în mod corespunzător, se vor opera şi reduceri ale cheltuielilor, deci emisiuni mai sărace şi mai slabe calitativ, iar personalul valoros va pleca către alte posturi. O asemenea stare de lucruri se pare că nu este de natură a speria actuala conducere a S.R.Tv., atâta vreme cât ea nu este interesată să cultive valorile proprii, astfel încât să-şi creeze sau să-şi menţină vedetele din rândul propriilor salariaţi, ci, mai curând, îi încurajează să părăsească S.R.Tv. În schimb, pe bani grei, se importă licenţe şi moderatori de la posturile radio TV particulare sau din presa scrisă, pentru care, întotdeauna, se găsesc venituri corespunzătoare. (Aici, dacă aţi vedea bugetele, v-aţi înspăimânta cât poate să ia un show-man, cât poate să ia un ziarist!)

Şi, S.R.Tv., foarte interesată de "concurenţă", îşi face concurenţă chiar şi în propria casă. Aveţi în anexe bugetele discriminatorii ale emisiunilor canalelor Tv.R, canale aflate într-o stupidă concurenţă.

Ca să nu vă reţin atenţia foarte mult, aici sunt date cifre, care vor fi, toate, analizate în comisie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Important este că ne-aţi dat un semnal!

(Interpelarea integrală s-a depus la secretariatul de şedinţă. Partea care nu a fost citită la microfon este următoarea:

"Consiliul de administraţie al S.R.Tv. a aprobat un buget, în cadrul căruia se estimează şi o scădere a numărului de abonaţi cu 725.000, ceea ce reprezintă aproximativ numărul de abonaţi retraşi în perioada 1996-2000! Scăderea numărului de abonamente are drept efect şi scăderea corespunzătoare a veniturilor. Or, dacă s-ar merge pe aceeaşi linie de idei, ar însemna că în maximum 4 ani Televiziunea română s-ar afla în situaţia de a nu mai avea nici un abonat. O asemenea soluţie este inadmisibilă, ea fiind de altfel contestată chiar de datele cuprinse în bilanţul pe anul 2000.

Oricât s-ar specula ideea lipsei de venituri a populaţiei, care ar putea determina scăderea numărului de abonamente, situaţia aceasta trebuie totuşi privită şi prin prisma unui management necorespunzător şi a unei lipse vădite de interes din partea serviciului de specialitate din S.R.Tv.

Totodată, în măsura în care S.R.Tv. ia în calcul o serie de indicatori de audienţă (share, rating, grupuri ţintă etc), pentru a-şi demonstra realizările, ajungând la concluzia că în anul 2000 s-au înregistrat creşteri semnificative ale acestora, ar fi fost de conceput ca aceste creşteri să se regăsească şi în ceea ce priveşte situaţia abonamentelor. Astfel, în anul 2000, comparativ cu anul 1999, media pe minut a crescut cu 175.000 de telespectatori pe cele două canale la nivel naţional în prime-time (perioadă de maximă audienţă), dar numărul de abonamente a scăzut cu aproximativ 300.000. Dacă, alături de toţi indicatorii enunţaţi mai sus, conducerea S.R.Tv. ar fi încercat să analizeze şi situaţia abonamentelor, probabil că ar fi putut concluziona cu privire la cauzele care au dus la scăderea abonamenteor, astfel încât pentru anul 2001 să aibă posibilitatea de a interveni pentru redresarea acestui aspect.

Spre deosebire de situaţia S.R.Tv., la nivelul Radiodifuziunii lucrurile merg mult mai bine, dar şi mirajul apariţiilor televizate este altul decât cel al întâlnirii pe calea undelor cu ascultătorii. Vrem-nu vrem, ne place sau nu ne place, trebuie însă să recunoaştem că la Tv.R. şi-a cam băgat coada politica. Or, televiziunea publică nu poate face decât o singură politică, politica României şi a cetăţenilor ei. Din păcate, însă, actualul Consiliu de administraţie face politica oricui, numai a României nu.

Să luăm un exemplu. Recent, la Snagov, s-a reiterat dorinţa noastră de intrare în Uniunea Europeană, de aderare la NATO. Ce a făcut pentru aceasta TVR? "Surprize, surprize"? sau poate "Iartă-mă"? În paranteză fie spus, cu banii irosiţi pentru aceste emisiuni, în care emoţiile sunt superficializate, schematizate, prin care publicul este manipulat în direcţia unui facil greu de digerat, altfel s-ar putea dota o divizie la standardele Occidentului. Dacă nu mă credeţi, consultaţi, vă rog, bugetul alocat acestor emisiuni pe 2001! E vorba de peste un miliard pe săptămână!

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Situaţia din TVR nu se reduce numai la surprizele domnului Lazarov.

Care este situaţia emisiunilor social-politice de la TVR? O goană după spectaculosul ieftin, ca să nu mai vorbim despre dovezile cvasicotidiene ale unei fundamentale lipse de înţelegere pentru situaţia în care se află populaţia.

Care este situaţia emisiunilor culturale? Atunci când, cu greu, îşi găsesc un loc, aceste emisiuni par a fi arondate aceleiaşi elite dâmboviţene, de care multora deja li s-au strepezit dinţii.

Care este situaţia emisiunilor educative? Citim în presă despre un proiect care ar face din televiziunea publică şcoala de lângă şcoală, o tribună a educaţiei permanente. Poate aşa se va vorbi şi la TVR despre reconversia profesională, altfel decât la modul declarativ.

Care este situaţia emisiunilor de actualităţi? O falsă plecăciune faţă de putere, asezonată din când în când cu tot felul de ştiri "tari" de un gust îndoielnic şi de o importanţă informaţională şi mai îndoielnică, care mai degrabă trezesc o reacţie de adversitate.

Cât despre filme...? Este de neînţeles cum cei care conduc o instituţie de cultură, achiziţionează producţii cinematografice a căror artă se exprimă prin droguri, homosexualism şi violenţă, la preţuri mult mai ridicate decât filmele de valoare artistică recunoscută.

Unde sunt personalităţile TVR? Alungate de conducerea algoritmică selectată dinte cei 15.000 de specialişti, ele, personalităţile recunoscute altădată de întreaga ţară, au plecat la alte posturi sau au fost cufundate în umbra tăcerii. Poate că, prin pasivitate, majoritatea îşi merită soarta!

Voi depune la Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor un raport mai complet privind realităţile din S.R.Tv., precum şi punctul de vedere al unui realizator din TVR, a cărui identitate nu doresc în momentul de faţă să o divulg. Ceea ce relatează acesta dovedeşte că în TVR se practică o cenzură atât directă cât şi mascată.

De altfel, conducerea S.R.Tv., printr-un proiect de restructurare, a adoptat o serie de măsuri, a căror nelegalitate a fost sancţionată de justiţie. În fapt, au fost disponibilizaţi mulţi profesionişti din S.R.Tv., aceştia fiind înlocuiţi cu persoane angajate cu convenţie civilă (a nu se confunda cu contractele ocazionale de colaborare artistică), ceea ce conduce mai departe la ideea că esenţa restructurării, cel puţin din acest punct de vedere, nu a constat în nevoia de reducere a personalului şi economisire a fondului de salarii, ci în îndepărtarea unor persoane care nu mai erau dorite în unitate de către do conduerea S.R.Tv.

Practicarea convenţiilor civile a devenit un obicei pentru conducerea S.R.Tv., în condiţiile în care, pe parcursul anului 2000, a preferat să încheie numeroase convenţii civile, în detrimentul contractelor de muncă, uneori acordând în schimbul serviciilor prestate onorarii supradimensionate, pentru prestarea celor 3 ore de activitate/zi impuse de lege.

De asemenea, pe baza aceleiaşi restructurări, în mod unilateral, injust şi ilegal, actuala conducere a S.R.Tv. a schimbat contractele de muncă ale unui număr mare de salariaţi (peste 1000 de salariaţi) din contracte de muncă pe durată nedeterminată în contracte pe durată determinată, dând naştere astfel la o adevărată psihoză în rândul salariaţilor, ajunşi, după ani de muncă, în postura de a nu mai avea siguranţa raportului lor de muncă.

În aceste condiţii, salariaţii aflaţi într-o asemenea poziţie erau şi cei cărora li s-a impus mai uşor o atitudine de obedienţă şi servilism total faţă de conducere. Astfel, s-a încălcat nu numai personalitatea umană, dar şi statutul propriu al omului de televiziune, a cărui activitate, pentru a prezenta verticalitate şi obiectivitate, nu poate fi influenţată de presiuni, indiferent de natura lor.

De asemenea, am aflat cu surprindere că un proiect finanţat de Uniunea Europeană a fost abandonat de Canalul 1, discreditându-l nu pe individul care şi-a asumat o asemenea decizie, ci instituţia. Cine a aprobat o asemenea atitudine?

Televiziunea română are nevoie de o conducere profesionistă. Cei de acum şi-au făcut socoteala că vor mai putea trage de lefurile lor grase, de indemnizaţii, deplasări în străinătate şi alte "avantaje", până prin octombrie-noiembrie."

Eu vreau să vă spun, doamnelor şi domnilor, în încheierea declaraţiei mele politice, că v-aş propune soluţia unei intervenţii fermen, pentru a stabili dacă actuala conducere a S.R.Tv. mai poate, în continuare, să-şi exercite preorogativele.

În situaţia în care, prin votul Parlamentului, se va considera că actuala conducere nu mai poate face faţă prerogativelor pe care le are, vă propun următoarele măsuri:

- numirea unui nou director general – bineînţeles că interimar;

-modernizarea şi pregătirea instituţiei pentru etapele următoare de dezvoltare;

- regândirea programelor şi elaborarea unor strategii care să facă, într-adevăr, din serviciul public de televiziune o pârghie esenţială a democraţiei şi culturii în România;

- amendarea Legii de organizare şi funcţionare a S.R.Tv.;

- reprofiliarea canalelor în funcţie de macrostrategiile de integrare europeană şi în conformitate cu specificul, cu tradiţiile naţionale;

- pregătirea unui personal calificat, care să onoreze statutul instituţiei.

De fapt, este vorba de înlocuriea vechiului sistem cu o structură elastică, coordonarea activităţii fiind asigurată de o echipă, în baza unui contract managerial. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul domnul Cerchez şi, cu voia dumneavoastră, ultimul vorbitor va fi Corneliu Ciontu.

Domnul Metin Cerchez:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Reprezint Uniunea Democrată Turcă din România şi sunt nevoit să iau cuvântul, pentru că, aşa cum a spus domnul Pambuccian, dumnealui a luat cuvântul pentru că astăzi, a afirmat dânsul, se împlinesc nu ştiu câţi ani de la un aşa-zis genocid comis de către turci împotriva armenilor.

Vreau să amintesc, în primul rând, că ne aflăm în Parlamentul României, suntem cetăţeni români, în primul rând, iar istoria altor ţări este scrisă de respectivii istorici, cetăţeni ai acelor ţări. Dacă ar exista probleme, cu adevărat, acestea ar fi de natură a fi rezolvate de către respectivele ţări. Atât Turcia cât şi Armenia sunt două ţări independente şi nu este, cred, cazul, ca noi, parlamentari români, să venim în faţa dumneavoastră şi să creăm un punct de tensiune, acum, în prag de aderare la Uniunea Europeană.

De 10 ani, practic, de la acest microfon, în data de 24 aprilie se tot încearcă să se amintească de un aşa-zis genocid, comis de cetăţeni ai altor două ţări independente. Vreau, cu toată responsabilitatea, să atrag atenţia celor care au ceva de ascuns că nu e bine să implice România într-un joc de interese, care ar putea dăuna imaginii parlamentarilor români, în primul rând, şi, bineînţeles, ar strica imaginea României, repet, în prag de aderare la Uniunea Europeană.

Vreau să vă spun, din punct de vedere subiectiv, culmea! familia Cerchez, pe care o reprezint, care a dat cunoscutul actor de comedie Hamdi, are prieteni foarte buni în rândul armenilor. Deci, nu există nici o duşmănie a turcilor şi armenilor în România!

Dacă s-a greşit, era război, în orice război se greşeşte, istoricii au datoria de a scrie, dar vă rog frumos şi sper ca, de acum încolo, în Parlamentul României această problemă să fie închisă. Pentru că ce ar însemna ca, pe data de 10 mai, să fiu tras din nou de urechi că la Plevna turcii au pierdut? Vreau să vă aduc aminte că generalul Cerchez – eu mă numesc Cerchez – a fost cel care a luat steagul de la turci.

Deci, eu sunt un simbol al turcilor şi românilor şi vreau să fiu un simbol şi al turcilor cu armenii. Vă mulţumesc. (Aplauze sporadice. Domnul Cerchez dă mâna şi se îmbrăţişeză cu domnul Pambuccian.)

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu foarte mult.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Dacă veţi întreba un filolog sau un jurist onest care este etimologia şi sensul cuvântului "oficial" vă va răspunde că, dincolo de semnificaţia generală, de "lege a unui stat", caracterul oficial revine în primul rând folosirii limbii oficiale de o administraţie centrală sau locală. Din acest motiv, limba folosită în administraţie trebuie să fie limba oficială a statutului respectiv. În cazul nostru, limba oficială este limba română. Ştim cu toţii acest lucru, pentru că el este evident şi elementar şi este necesară doar consultarea unui dicţionar pentru a ne convinge de aceasta.

Să presupunem, totuşi, că, nefiind de formaţie juridică sau filologică, unii dintre colegii noştri nu cunoşteau aceste lucruri când şi-au acordat votul Legii administraţiei publice locale. Ceea ce, însă, în cazul lor, poate fi scuzat, nu poate fi înţeles din partea membrilor Curţii Constituţionale, presupuşi a fi nişte specialişti. Faptul că, în cursul săptămânii trecute, Curtea Constituţională a respins sesizarea privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii din legea mai sus amintită, sesizare venită nu exclusiv din partea Partidului România Mare, reprezintă un serios semn de întrebare asupra onestităţii sau profesionalismului acestei Curţi.

Cunoscând trecutul şi prezentul PDSR, sunt tentat să cred – şi nu sunt singurul care o face – că decizia Curţii Constituţionale reprezintă efectul unui monopol politic asupra unei autorităţi care, prin excelenţă, ar trebui să fie independent㠖 Justiţia. Or, acest fapt este unul e o gravitate excepţională!

Pentru că, dacă este adevărat că judecătorii Curţii Constituţionale au deliberat conduşi de imperative politice şi politicianiste, atunci ne aflăm în faţa unei consacrări a neconstituţionalităţii, o lege anticonstituţională fiind transmisă spre promulgare prin mijloace anticonstituţionale! Adică, prin eludarea condiţiei prime a democraţiei constituţionale – separaţia puterilor în stat.

Să fie bine înţeles: opoziţia Partidului România Mare faţă de unele articole ale Legii administraţiei publice locale este rezultatul fidelităţii faţă de legalitate şi faţă de elementele constitutive ale suveranităţii naţionale, cum este şi dulcea noastră limbă română, în acest caz. Altfel spus, poziţia noastră nu este dictată, aşa cum au sugerat unii, de adversitatea faţă de principalul beneficiar al acestei legi – UDMR.

În acest context, apare de neînţeles ieşirea domnului Marko Bela, care, încurajat de confortul unei coaliţii, care cu un an în urmă ar fi părut monstruoasă chiar membrilor ei, a găsit de cuviinţă să dezgroape calomnia electorală, acuzând Partidul România Mare de extremism.

În urmă cu câteva săptămâni, anunţam de la această tribună că, nemaiputând să acceptăm insulta ca armă politică, vom acţiona în justiţie pe cei care alătură Partidului România Mare atributul de "extremist", cerându-le să demonstreze veridicitatea acestei acuzaţii. Ei bine, domnul Marko Bela va fi primul – şi, să sperăm, ultimul – dintre cei care vor trebui să explice justiţiei fantasma extremismului partidului nostru sau, de ce nu, să-şi ceară scuze. Contăm, de această dată, pe independenţa de fapt şi nu doar de drept a justiţiei.

În final, aş dori să vă reamintesc că, încă de la începutul noii legislaturi, Partidul România Mare a făcut apel la unitate şi reconciliere. Din acest motiv, toate demersurile noastre, aparent ofensive, sunt dictate de indisponibilitatea unora la o adevărată strângere a rândurilor în scopul depăşirii stării deplorabile în care se află ţara şi societatea românească. Vă mulţumesc.

La ora 10,00, vom relua lucrările cu şedinţă de voturi finale.