Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnii Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, şi Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnii Constantin Niţă şi Radu Stroe, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Bună dimineaţa. Vă propun să începem prima parte a şedinţei de astăzi.

Am să-i dau cuvântul domnului Baban Ştefan şi se va pregăti domnul deputat Antal Istvan.

Domnul Ştefan Baban:

Bună dimineaţa.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Intervenţia mea de astăzi poartă titlul sugestiv: "Blocajul financiar, cancerul economiei româneşti".

Blocajul financiar a ajuns la un nivel care împiedică funcţionarea normală a sistemului economic al ţării. Prin măsurile aplicate până acum, prin compensări, reeşalonări şi anularea unor penalităţi sunt soluţionate probleme punctuale, acute, ale unor întreprinderi, dar nu se elimină criza. Fără măsuri cuprinzătoare, dar, mai ales, fără măsuri de însoţire, care să împiedice formarea de noi arierate, mediul economic va continua să fie ostil, iar întreprinderile, mari sau mici, de stat sau private, vor rămâne în continuare incapabile să-şi reia ciclurile normale de producţie şi vor îngroşa rândul celor neviabile.

În starea în care s-a ajuns, reducerea semnificativă sau eliminarea blocajului generalizat pot fi obţinute numai prin măsuri de excepţie la scara întregii economii. Este vorba, în primul rând, de asanarea unor datorii şi penalităţi istorice, acumulate timp îndelungat, a unor influenţe care nu provin din propria activitate a întreprinderilor şi nici nu au stat sub controlul lor.

Cauzele fundamentale care au determinat apariţia şi adâncirea acestui fenomen sunt: 1. rambursarea nejustificată în 1990 a părţilor sociale deţinute de salariaţi, care reprezentau 40% din capitalul social deţinut şi care au provocat decapitalizarea masivă a întreprinderilor; 2. practicarea unor dobânzi excesive la credite acordate în această perioadă, care au ajuns să depăşească cu mult nivelul inflaţiei şi uzanţele bancare internaţionale, ele au adâncit decapitalizarea şi au subminat capacitatea operaţională şi de plată a întreprinderilor; 3. practicarea pe o perioadă îndelungată a unor preţuri administrative impuse prin reglementări guvernamentale, care nu au ţinut seamă nici de realităţile din economie şi nici de regulile economiei de piaţă; 4. adoptarea cu mari întârzieri, ani al rând, a bugetului de stat, precum şi insuficienţa fondurilor prevăzute, fapte ce au făcut ca decontările dintre bugetul statului şi întreprinderile prestatoare să se facă cu o întârziere de 6-12 luni; 5. procedurile judiciare în vigoare, taxele mari percepute pentru acţiunile de recuperare a datoriilor şi duratele lungi până la pronunţarea soluţiilor definitive îi descurajează pe creditori şi îi încurajează pe debitori, datornicii apelând la tot felul de subterfugii procesuale pentru a se sustrage de la plata datoriilor şi pentru a întârzia pronunţarea sentinţei; 6. practicarea unor politici excesiv monetariste, a unor politici financiare, monetare, valutare, fiscale fără legătură cu situaţia reală din economie şi cu nevoile ei, în loc să fie stimulate activităţile din economia reală: producţia, investiţiile, exportul, masa monetară pusă la dispoziţia economiei în anul 2000 a fost cu 19% mai mică decât cea din 1996; 7. degradarea activităţii economiei în general s-a produs pe fondul unor manifestări perverse ale procesului de privatizare; conceput ca un proces care să contribuie la recapitalizarea, modernizarea şi eficientizarea economiei, privatizarea nu a dus la rezultatele aşteptate, contractele de privatizare nu au fost acoperite de garanţii suficiente de realizare, procesul de privatizare nu a fost însoţit de injecţia de capital, nici de modernizarea, nici de creşterea de piaţă, ceea ce a alimentat blocajul financiar.

Reducerea blocajului financiar existent şi readucerea economiei într-un regim sistemic de funcţionare pot fi înfăptuite numai cu măsuri de excepţie şi cu intervenţii de acompaniament ferm pe toată durata de aplicare: 1. identificarea şi cuantificarea pe baza unor analize reale şi responsabile a datoriilor provenite din cauze independente de activitatea şi controlul întreprinderii, în urma acestor analize să fie anulate toate datoriile care provin din cauze independente de activitatea proprie a întreprinderilor; 2. întreprinderea sau părţi ale acesteia care nu sunt sau nu pot deveni viabile nici după aceste anulări să fie supuse, prin proceduri simplificate, privatizării, lichidării sau falimentării; 3. aplicarea în continuare ca măsuri de susţinere tranzitorie a procedurilor existente pentru recuperarea creanţelor; 4. revizuirea şi îmbunătăţirea sistemului de politici şi de reglementări financiare, monetare, fiscale, valutare şi de credit, parametrii acestora trebuie să fie stabiliţi pe baza cerinţelor şi realităţilor din eeconomie, stimularea producţiei, a investiţiilor şi a exporturilor, nivelul rezonabil al dobânzilor, înlăturarea carecterului opresiv al fiscalităţii, asigurarea coerenţei şi stabilităţii reglementărilor legislative; 5. elaborarea şi aprobara bugetului de stat trebuie să aibă loc cel mai târziu până în luna noiembrie a anului anterior; 6. îmbunătăţirea procedurilor judiciare şi reglementarea taxelor percepute pentru acţiuni de recuperare a datoriilor din justiţie, determinând astfel încurajarea creditorului şi descurajarea debitoului rău-platnic; 7. îmbunătăţirea reglementărilor în domeniul privatizării, astfel încât să se acopere cu garanţii ferme obligaţiile de realizare a investiţiilor şi modernizărilor, angajamentele privind extinderea pieţei, atingerea performanţelor stipulate în planul de afaceri.

A sosit demult timpul ca blocajului financiar, acest cancer al economiei româneşti, să i se pună capăt. Altfel, mulţimea de strategii elaborate nu va servi la nimic. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu.

Am rugămintea la toţi colegii înscrişi să încerce să se încadreze în cele 3 minute, pentru a da posibilitatea ca toţi să-şi exprime punctul de vedere, deoarece la 9,30 vom începe şedinţa comună.

Are cuvântul domnul Antal Istvan şi se pregăteşte domnul deputat Simedru Dan Coriolan.

Domnul Ántal Istvan:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În prima parte a lunii iunie, domnul preşedinte Ion Iliescu, în timpul vizitei în judeţul Harghita, la Odorheiu Secuiesc, pe neaşteptate a făcut o vizită şi în mult discutatul edificiu de pe Dealul Cserehát. În urma evenimentului, în presa scrisă au apărut mai multe comentarii, mai mult sau mai puţin răutăcioase, dezinformând opinia publică cu privire la starea de fapt din municipiu. Cel mai amplu reportaj este prezentat în articolul din Curierul Naţional, pe data de 12 iunie, cu titlul: "Cine şi de ce dezgropă securea războiului în cazul Cserehát şi cu subtitlul: "Minciuna are picioare scurte".

În urma celor prezentate în acest articol, ca deputat de Harghita, este de datoria mea să vă informez şi să informez opinia publică în mod corect, aşa cum am mai procedat de câte ori era nevoie şi în legislatura trecută, despre starea de fapt din municipiu.

Într-adevăr, există acest caz şi va mai exista până când un edificiu construit pe banii unei fundaţii din Elveţia pentru copiii handicapaţi din Odorheiu Secuiesc şi din zonă nu va fi utilizat pentru acest scop. Iar în momentul de faţă situaţia se prezintă astfel: din 1992, în urma demersurilor făcute la Prefectura din judeţul Harghita de către reprezentantul Fundaţiei Basel-Hilfe, domnul Bürger, s-au făcut formalităţile necesare construirii unei şcoli ajutătoare pentru copiii handicapaţi din Odorheiu Secuiesc, hotărâre adoptată şi de consiliul local din municipiu. La 3 ani după începerea lucrărilor, din motive neelucidate nici până astăzi, clădirea, în loc să fie dată în administrarea unei fundaţii sociale înregistrate în această situaţie în oraş, a fost donată, cu sprijinul domnului amintit, Congregaţiei greco-catolice "Inimi neprihănite" din Bucureşti, înregistrată ca persoană juridică după primirea donaţiei. După finalizare, edificiul a fost transformat în orfelinat şi, de aici, conflictul dintre consiliul local, reprezentant al comunităţii locale, şi congregaţia amintită.

Adevărul este, deci, cu totul altul decât cel prezentat în articolul incriminat. În oraş sunt 215 familii care aşteaptă de ani de zile ca, după finalizarea clădirii, 120 de copii cu handicap, încadraţi în grade de invaliditate de către comisia de diagnostic şi triere din judeţ, să fie trataţi în edificiul respectiv. Iar actualmente, în locul lor, în urma schimbării destinaţiei edificiului, trăiesc în clădire în condiţii luxoase 10-12 călugăriţe din Bucureşti şi 60 de copii orfani, dintre care nici unul din oraş sau din zonă.

Deci, un contract încheiat între consiliul local şi o fundaţie din Elveţia nu a fost respectat. O clădire, în loc să fie utilizată de cei pentru care a fost construită - copiii handicapaţi din localitate - este transformată în mănăstire şi internat, cu concursul directorului fundaţiei. Atât despre realitate.

Este adevărată aprecierea făcută de domnul preşedinte, relatată şi în articolul cu pricina, cum că: "În jurul edificiului s-a creat o situaţie dezavantajoasă şi acest lucru nu este bine deloc. Nu este bine nici pentru edificiu, nici pentru comunitate, nicidecum pentru un asemenea municipiu civilizat, cum este Odorheiu Secuiesc". Subscriu la această apreciere şi consider că comunitatea din oraş are drepturi şi merite să i se facă dreptate. Clădirea să fie transformată pentru scopul iniţial pentru care s-a construit.

Am venit la acest microfon să vă transmit că, într-adevăr, şi eu cred că minciuna are picioare scurte, pentru că evenimentele din ultimele zile confirmă cele ştiute de cei din zonă, cum că în jurul acestei donaţii este ceva putred. Aflăm din ştirile Mediafax că procurorii îl cercetează pe preşedintele fundaţiei Basel Helfe, domnul Bürgen, despre care am mai vorbit, care a construit edificiul pentru copiii handicapaţi din Odorheiu Secuiesc şi că, în urma audierii, procurorii Parchetului Curţii de Apel din Bucureşti au emis o ordonanţă de interdicţie a lui Cirzl Bürger de a părăsi România pentru o perioadă de 30 de ani?. Deci, există posibilitatea să se facă lumină, în sfârşit, în acest caz, cu ajutorul organelor abilitate.

În încheiere, doresc să lansez un apel către reprezentanţii mass-media, care doresc să informeze în mod corec opinia publică, să fie echidistanţi şi când relatează evenimente dintr-o localitate să prezinte şi opinia comunităţii în sânul căreia evenimentul respectiv are loc sau s-a petrecut şi nu numai impresiile lor subiective. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Simedru Dan Coriolan, se pregăteşte domnul deputat Wittstock.

Domnul Dan Coriolan Simedru:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În una din primele şedinţe ale Comisiei pentru agricultură, colegul nostru, domnul deputat Filip Georgescu, spunea că într-un viitor apropiat se va decide la care dintre cele două funcţiei, de deputat sau de director la Regia naţională a pădurilor, va renunţa. Chiar dacă viitorul nu a fost atât de apropiat, domnul deputat-director s-a decis: nu va renunţa la nici una. În acest sens, a depus o cerere la conducerea Camerei Deputaţilor pentru a i se aproba cumulul de funcţii, făcând abstraţie de lege şi chiar de faptul că a recunoscut în şedinţa comisiei că cele două funcţii sunt incompatibile.

Prevederile art. 68 din Constituţia României reglementează cazurile de incompatibilitate cu privire la exercitarea mandatului de deputat. Astfel, alin. 1 al acestui articol prevede o primă incompatibilitate între funcţia de deputat şi cea de senator. De asemenea, în temeiul art. 84 din Constituţie, funcţia de deputat sau de senator este incompatibilă cu funcţia de Preşedinte al României.

O altă categorie de incompatibilităţi este prevăzută la alin. 2 al art. 68 din Constituţie, prin care se interzice unui deputat să exercite orice funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Se interzice, de asemenea, cumularea mandatului de parlamentar cu exercitarea unei funcţii de autoritate, inclusiv în cadrul administraţiei publice locale. De la această regulă există o excepţie doar, în virtutea căreia deputatul poate fi şi membru al Guvernului.

Incompatibilităţile funcţiei de parlamentar cu alte funcţii publice de autoritate sunt cunoscute în literatura juridică ca măsuri de protecţie a mandatului parlamentar. Este unanim recunoscută de tehnicienii dreptului ideea că realizarea eficientă a mandatului parlamentar implică independenţa parlamentarului contra oricăror presiuni exterioare, de orice natură.

De aceea, starea de abuz de putere din acest caz trebuie să înceteze şi Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor să se pronunţe şi în cazul domnului deputat Filip Georgescu, caz încă rămas în pronunţare, faţă de ceilalţi colegi care au cerut cumul de funcţii. Sper ca morala politică să fie mai puternică decât clientelismul în interes personal şi cineva va renunţa la una dintre cele două demnităţi. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu, inclusiv pentru concizie.

Are cuvântul domnul deputat Wittstock, se pregăteşte domnul Leonăchescu.

Domnul Eberhard-Wolfgang Wittstock:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Stimate colege,

Stimaţi colegi,

Intervenţia mea intenţionează să rememoreze unul din capitolele cele mai grele din lungul şir al gravelor încălcări ale drepturilor omului săvârşite în epoca comunistă. Este vorba despre deportarea în Bărăgan a zeci de mii de cetăţeni români domiciliaţi până atunci în sud-vestul ţării. De la declanşarea acelei tragedii, se împlinesc în aceste zile exact 50 de ani.

Ziua de 17 iunie 1951 a fost o zi de duminică, Duminica Rusaliilor din calendarul ortodox. În aceeaşi zi, în şcoli avuseseră loc serbările de sfârşit de an şcolar. Nimic sau aproape nimic nu prevestea cele ce se vor întâmpla peste câteva ore. Dar, în cursul nopţii şi în zorii zilei de 18 iunie, în 190 de localităţi din Banat şi în 107 localităţi din sud-vestul Olteniei se puteau auzi bătăi brutale în porţile caselor. Persoane înarmate, fie îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, fie miliţieni, precum şi civili, intrau în casele oamenilor şi le comandau acestora să-şi strângă lucrurile în vederea deportării.

Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului. Debarcaţi pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, li s-a ordonat să-şi ridice case. Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi, cum ar fi: Dâlga Nouă, Însurăţeii Noi, Vădenii Noi sau Frumuşiţa Nouă.

În mod cert, factorul declanşator al deportării l-a constituit conflictul Uniunii Sovietice şi al vasalilor săi cu Iugoslavia titoistă, pentru că deportările din iunie 1951 s-au efectuat doar din localităţi aflate pe fâşia graniţei cu Iugoslavia, având o lăţime de 25 de km. Cu acest prilej, autorităţile comuniste au urmărit distrugerea tuturor elementelor posibil duşmănoase, cum ar fi, de exemplu, ţăranii înstăriţi.

În total, au fost deportate aproximativ 12.800 de familii, însumând 40.320 de persoane: români, sârbi, germani, maghiari, bulgari. Numărul etnicilor germani deportaţi s-a ridicat la cifra de 9.413. Mulţi dintre ei abia se întorseseră dintr-o altă deportare, din Uniunea Sovietică.

Pentru cei mai mulţi, calvarul din Bărăgan a durat aproximativ 5 ani. Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis "Republica Populară Română", fiind astfel obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului.

Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956. Reintegrarea în viaţa economică şi socială a fost, desigur, o problemă complicată pentru aceşti oropsiţi ai sorţii.

În perioada comunistă, atât deportarea etnicilor germani în URSS, cât şi cea a bănăţenilor în Bărăgan, au fost tabuizate cu stricteţe de către autorităţi. Abia după decembrie 1989 s-a putut constitui Asociaţia foştilor deportaţi în Bărăgan, iar Decretul-lege nr. 118/1990 a dispus unele măsuri reparatorii şi pentru foştii deportaţi.

Atât în ţară cât şi în străinătate a apărut o bogată literatură documentară despre acest eveniment. De exemplu, Asociaţia şvabilor bănăţeni din Germania a editat cu 3 ani în urmă, la Munchen, o carte foarte interesantă, dedicată deportării în Bărăgan, intitulată: "Und uber uns der blaue endlose Himmel" ("Iar deasupra noastră, cerul albastru nemărginit"), care cuprinde documente de arhivă, relatări ale unor martori, fotografii etc.

Ar fi de dorit ca această literatură să fie cât mai accesibilă cititorilor, pentru că doar dacă ne cunoaştem trecutul, aşa cum a fost, vom fi în stare să ne clădim un viitor în care evenimente tragice, cum a fost deportarea în Bărăgan – evident, o crimă împotriva umanităţii – să nu se mai poată repeta. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Leonăchescu, se pregăteşte domnul deputat Tăriceanu.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Onorat auditoriu,

Ne este dat să trecem săptămânal prin satele noastre, spre a cunoaşte realităţile şi a asigura fluenţa vieţii parlamentare. Preluăm mesaje de la alegătorii noştri şi încercăm să găsim soluţii la problemele cu care se confruntă.

De fiecare dată constatăm incapacitatea administraţiilor centrale şi locale de a evidenţia limitele şi identitatea satelor noastre. Tăbliţele indicatoare lipsesc şi chiar dacă ai în mână o hartă identificarea localităţilor este delicată. La intersecţii, panourile cu informaţii utile sunt deteriorate, sunt incomplete sau lipsesc.

În acelaşi timp, reforma administrativ-teritorială din 1968 a permis unor administraţii neperformante să ia decizii arbitrare privind limitele satelor şi să le afecteze acestora patrimoniul. Multe sate au fost furate ca în codru de terenuri agricole, de izlazuri, cumpărate de la stat cu preţul unor substanţiale sacrificii, de perimetre silvice etc., de care primarii abuzivi şi colaboratorii lor au dispus în interes personal.

Rămăşiţele ideologiilor comunitare nivelatoare sunt folosite ca o justificare a deposedării şi, din această cauză, lumea este nemulţumită. De ce oare terenurile folosite ca izlaz, proprietatea unor sate, sunt date altor sate şi chiar unor persoane particulare?

Locuitorii satului Gliganu de Sus, comuna Rociu, din judeţul Argeş, au cumpărat un izlaz de 170 ha, pe care l-au folosit până în 1968. După Revoluţia din decembrie 1989, primarul comunei Rociu a luat 70 ha din acest izlaz şi l-a dat locuitorilor satului Şerbăneşti, iar 40 ha din respectivul izlaz au fost împărţite la persoane fizice, salariaţi ai primăriei, rude şi prieteni de-ai lor.

Izlazul, cumpărat înainte de cel de al doilea război mondial, de locuitori din sate ca Gliganu de Sus, Stroeşti – Argeş etc., le-a fost luat oamenilor prin abuz şi nimeni nu doreşte să rezolve această problemă.

Avem, oare, aici, expresia complicităţii la furtul oficializat, bine organizat, patronat de unele organe ale administraţiei locale? Există în asta acordul tacit al administraţiei centrale, care nu mai răspunde la memoriile celor deposedaţi abuziv de drepturile lor?

Eu cred că această problemă are soluţie. Constat, însă, că activiştii de altădată ai Partidului Comunist, care s-au bucurat de privilegii deosebite, se comportă abuziv, în noile condiţii, din obişnuinţă. În plus, au acceptul tacit al celor care-i promovează şi cu care fac o redutabilă echipă de frânari în calea progresului ţării şi a instaurării unor relaţii democratice, normale, între oameni. Până când?! Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit la microfon pe domnul Popescu Tăriceanu, se pregăteşte domnul Becsek Garda Dezideriu.

Domnul Călin Popescu-Tăriceanu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Ceea ce urmează este o declaraţie politică, în numele Grupului parlamentar PNL, legată de solicitarea Executivului de angajare a răspunderii în faţa Parlamentului asupra Proiectului de Lege privind promovarea investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie, aşa cum este intitulat proiectul.

Se pare că primul ministru Adrian Năstase, în virtutea unei promisiuni, la început de mandat, de a se cere un vot de încredere după primele 6 luni, vrea să facă un exerciţiu politic cu actualul Parlament, după cum declara dânsul astăzi, la radio, încercând să vadă dacă încrederea pe care i-a acordat-o electoratul, în urma căreia a constituit un Guvern minoritar, mai este valabilă astăzi, şi, de aceea, vrea să vadă dacă în Parlament se va depune o moţiune de cenzură împotriva actualului Executiv sau nu.

Pe de altă parte, având în vedere dezastrul din domeniul investiţiilor directe, în general, şi ale celor străine, în special (primele 6 luni arătând că nu s-au investit în România nici 50 de milioane de dolari), după promisiuni de stabilizare a legislaţiei din domeniul mediului economic, Guvernul Năstase este strâns cu uşa în disperarea sa de a da un semnal pozitiv capitalului străin.

Întrucât există, însă, un consens naţional în ceea ce priveşte legislaţia stimulativă a investiţiilor directe, angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, dincolo de un gest de disperare, este pur demagogică şi formală. O astfel de lege era aşteptată de toţi. Or, a ridica-o la acest rang, de asumare a răspunderii, când discutăm de fapt de nornmalitate, ni se pare un atac la buna credinţă şi la bunul simţ al tuturor parlamentarilor.

Prin reglementările prevăzute de lege, extrem de subţiri, cu multă discriminare pozitivă, dar în limite, pe de altă parte, restrictive şi utilizând criterii confuze de deparatare, în care subiectivismul politic al instituţiilor prevalează, legea propusă este formală şi nu credem că va avea efecte în plan economic. Mai mult, aplicarea acestei legi, probabil, va genera obişnuitele norme, prin care Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Dezvoltării şi Prognozei vor reinterpreta prevederile legii, în tradiţionala barieră birocratică şi restrictivă, mergând, probabil, până la anularea stimulentelor acordate investitorilor.

România avea nevoie de o lege prin care întreg procesul investiţional să fi fost stimulat, în mod egal, faţă de întreprinzătorii naţionali şi străini şi cu impact echilibrat în teritoriu. La o astfel de lege ne-am şi fi aşteptat şi, de aceea, PNL îşi rezervă dreptul să depună un proiect în acest sens.

Angajarea răspunderii cu o astfel de lege, dincolo de demagogie şi formalism, se înscrie şi în tendinţa, bine cunoscută, de propagandă facilă, exagerată şi creare de imagine pe forme lipsite de conţinut, care caracterizează discursul politic al actualului Executiv. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Becsek Garda Dezideriu şi se pregăteşte domnul deputat Sali Negiat.

Domnul Becsek Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Asociaţia Proprietarilor de Păduri din România, care înglobează instituţii de interes public cum ar fi Academia Română, fonduri bisericeşti, şcoli, precum şi 7.128 de obşti de moşneni şi răzeşi, composesorate, se adresează Parlamentului României pentru a sensibiliza forul legiuitor al ţării în următoarele probleme:

Necesitatea organizării structurii Departamentului pădurilor din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, pe baza naturii proprietăţii, având în componenţă o direcţia a pădurilor particulare. Direcţia pentru controlul regimului silvic şi cinegetic, ce are în subordine inspectoratele teritoriale de regim silvic şi cinegetic reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Această direcţie, fiind ierarhic superioară, va urmări şi controla în egală măsură respectarea regimului silvic şi cinegetic de către unităţile aflate în subordinea celor două direcţii menţionate mai sus: Regia naţională a pădurilor şi, respectiv, structurile silvice proprii, reprezentate de proprietari.

Susţinerea cererii de organizare de către minister a unei direcţii operative pentru proprietarii de păduri, alţii decât statul, având la bază natura proprietăţii, este motivată de îndeplinirea condiţiilor necesare pe piaţa produselor şi serviciilor oferite de gospodărirea pădurilor. Dacă se va ajunge la modificarea Legii nr. 1/2000, să se aibă în vedere anularea Ordinului nr. 668/2000, cu o hotărâre a Ministerului Apelor, Protecţiei Mediului şi Pădurilor privind identificarea terenurilor forestiere exceptate de la retrocedarea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, ordin care blochează aplicarea Legii nr. 1/2000 la nivelul comisiilor locale, respectiv, judeţene; modificarea Anexei nr. 53, care să aibă conţinutul Anexei nr. 51 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 1/2000; eliminarea din obligaţiilor comisiilor de aplicare a Legii fondului funciar de a stabili tabelele cu membrii componenţi ale persoanelor juridice, acestea fiind deja stabilite prin statutele aprobate de către instanţele de judecată de la înfiinţare.

Se cere modificarea Codului Silvic, Legea nr.26 din 1996, care să fie în concordanţă cu prevederile Legii nr.1 din 2000, şi discutarea propunerilor APPR-ului în cadrul comisiilor de dialog social din cadrul ministerului de resort.

Se cere anularea ordinului ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, prin care se reduce numărul de personal al inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi cinegetic.

Adunarea Generală a Asociaţiei Proprietarilor de Păduri din România, luând cunoştinţă în timpul dezbaterilor sale de faptul că în cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor s-a emis un ordin al ministrului prin care s-a dispus reducerea numărului de angajaţi ai inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi cinegetic, a cerut în unanimitate anularea acestei hotărâri.

Se mai cere din partea Asociaţiei Proprietarilor de Păduri să nu se limiteze teritoriul retrocedabil composesoratelor.

Membrii Asociaţiei Proprietarilor de Păduri protestează împotriva încercărilor de a prezenta denaturat istoria comunităţilor de averi din România, precum şi împotriva limitării terenurilor cu vegetaţie forestieră din România retrocedabilă devălmăşiilor.

În caz că se va încerca modificarea Legii nr.1 din 2000 în defavoarea composesoratelor, ei au pus în vedere că se vor adresa Consiliului Europei şi vor cere monitorizarea României pentru atitudinea ţării noastre în problema proprietăţii.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Sali Negiat. Se pregăteşte domnul Sandache Cristian.

Domnul Negiat Sali:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Fac o intervenţie în legătură cu starea actuală a complexului de clădiri ale fostului seminar musulman din Medgidia.

Această instituţie de învăţământ prestigioasă a funcţionat secole de-a rândul la Babadag, ca urmare a înfiinţării acestui focar de cultură a populaţiei turo-tătare musulmane din acea vreme din Dobrogea de către Gazi Ali Paşa, care a înfiinţat o fundaţie în acest sens. În 1901, prin grija statutul român, această instituţie de învăţământ, seminarul musulman, se mută la Medgidia şi funcţionează ani întregi, devenind un focar de cultură pentru această regiune a ţării, cât şi pentru zona Balcanilor.

Din păcate, după instaurarea regimului comunist, prin anii ’60, această prestigioasă instituţie de învăţământ este desfiinţată, ca şi alte instituţii de învăţământ ale minorităţilor naţionale, cu toate că ani de-a rândul generaţii întregi de oameni de cultură au trecut prin acest loc. Vreau să reamintesc numai un singur nume: profesor doctor docent, mare istoric şi politolog, Kemal Karpat, care a fost şi consilier pe probleme ale Sud-estului Europei şi Asiei Centrale al foştilor preşedinţi ai Americii, Jimmy Carter şi Ronald Reagan. Chiar în anii regimului comunist, a sprijinit legăturile României cu Statele Unite ale Americii şi a acţionat pentru obţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate României la acea dată.

La ora actuală, după ce ani întregi în timpul regimului comunist clădirile acestei instituţii au fost folosite ca spălătorie chimică, acum se află într-o stare de ruină care periclitează chiar sănătatea oraşului Medgidia.

După 1990, seminarul musulman din România se reînfiinţează sub numele de "Liceul pedagogic şi teologic Mustafa Kemal Ataturk", liceu inaugurat cu contribuţia directă a preşedintelui ţării, la acea vreme, domnul Ion Iliescu, care împreună cu domnul Suleiman Demirel, preşedintele Turciei, la acea dată, întăresc şi mai mult relaţiile excelente existente între România şi Turcia, atât la acea vreme, cât şi la ora actuală.

După această dată, între România şi Turcia se semnează un protocol pentru reconstrucţia complexului de clădiri ale fostului seminar musulman din Medgidia, prin care partea turcă se angajează să finanţeze complet această construcţie, sumă care se ridică la aproximativ 400 de mii de dolari, dar, din păcate, conducerea fostului Minister al Culturii, care trebuia să asigure proiectul de reconstrucţie, nu a acţionat cum trebuie şi în mod necesar. Cu toate că au venit propuneri din partea comunităţii tătarilor turco-musulmani pentru a asigura finanţarea şi a acestei părţi de proiect de reconstrucţie, facem apel către actuala conducere a Ministerului Culturii şi Cultelor pentru a rezolva acest lucru.

Prin reconstrucţia acestui complex de clădiri ale fostului seminar musulman din Medgidia se vor realiza cel puţin două lucruri: asigurarea clădirilor necesare pentru funcţionarea actualului colegiu pedagogic "Mustafa Kemal Ataturk" din Medgidia, care funcţionează actualmente la Constanţa în mod provizoriu, cât şi asanarea centrului civil al municipiului Medgidia, care actualmente arată în mod destul de incompatibil cu nivelul pe care trebuie să-l aibă un municipiu.

În luna iulie va avea loc centenarul mutării şi funcţionării seminarului musulman în 1901 la Medgidia, şi este un prilej pentru a arăta lumii întregi că în România avem condiţii de a funcţiona în mod civilizat şi de a avea respect faţă de tot ce este cultură în România.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Are cuvântul domnul Sandache Cristian. Se pregăteşte domnul deputat Valeriu Stoica.

Domnul Cristian Sandache:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Se împlinesc, pe 28 iunie, şase decenii de când a avut loc pogromul de la Iaşi, episod nefericit, dar imposibil de trecut cu vederea, episod care aparţine, din păcate, istoriei contemporane a României.

Datoria oamenilor raţionali şi mai ales obiectivi, datoria oamenilor politici cu adevărat democraţi în chip structural, şi nu prin declaraţii conjuncturale, este aceea de a veghea pentru ca astfel de fenomene cumplite să nu se mai întâmple niciodată.

Nu trebuie să ne simţim mai puţini români dacă avem tăria de a ne scruta conştiinţa colectivă şi de a ne analiza trecutul, cu luminile şi umbrele sale.

Antisemitismul a fost străin de fibra organică a neamului românesc. În acelaşi timp însă, manifestări de acest gen au existat, şi ele nu trebuie nici omise din pudoare, nici bagatelizate. Păstrând, evident, proporţiile, să ne gândim, de pildă, că victimele de la Buhenvald, Dahau, Maidanik, Aushwitz, Sobiborg, poate n-ar fi existat, deşi istoria nu operează cu probabilităţi, dacă nu ar fi apărut Main Kampf.

Un om politic neevreu numea antisemitismul drept "socialism al proştilor". El apare adesea acolo unde dezinformarea, ignoranţa, frustrările şi sărăcia sunt suverane. Descoperim, din păcate, şi astăzi astfel de manifestări aflate cel mai adesea sub semnul întunecat al scenariilor catastrofice cu iz ocult. Când un singur om se face vinovat de umilirea sau uciderea unui seamăn al său, indiferent de origine etnică sau confesiune religioasă, înseamnă că, undeva, răul nu a fost încă anihilat, că toate discursurile triumfaliste, senine sau liniştitoare, ale politicienilor nu sunt decât nişte baloane de săpun.

"Nici un om nu este o insulă doar el însuşi", scria cândva poetul englez Jhon Down. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne manifestăm niciodată nepăsători faţă de semenii noştri persecutaţi sau nedreptăţiţi.

Fie veşnică amintirea luminoasă a celor asasinaţi în urmă cu şase decenii în numele unei ideologii a barbariei şi a urii.

Fie ca raţiunea să fie singurul nostru argument unanim acceptat.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Valeriu Stoica. Se pregăteşte domnul Damian Brudaşca.

Domnul Valeriu Stoica:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Mâine se împlinesc 110 ani de la trecerea în nefiinţă a marelui om de stat român, fruntaş de seamă al Partidului Naţional Liberal, Mihail Kogălniceanu.

Cred că în faţa memoriei unei asemenea personalităţi suntem cu toţii datori să ne oprim pentru un moment, să ne reculegem şi să ne inspirăm din faptele sale.

Acum, când vorbim despre recuperarea ideii naţionale, confiscată în ultimii ani de partidele extremiste, şi despre folosirea trecutului istoric drept ghid al acţiunilor noastre de astăzi, ar fi nedrept să-l uităm pe cel care ar trebui să constituie exemplul cel mai elocvent atât pentru oamenii politici, cât şi pentru guvernele României post-decembriste.

Prin tot ce a făcut, Mihail Kogălniceanu s-a afirmat permanent ca un apărător de seamă al valorilor naţionale. Participant la toate evenimentele care au condus la construirea României moderne, Kogălniceanu şi-a adus o contribuţie esenţială la organizarea Revoluţiei de la 1848. Atunci el a redactat faimosul program revoluţionar intitulat "Dorinţele Partidei Naţionale" în care pleda pentru unitatea politică a tuturor provinciilor româneşti, idee esenţială a modernităţii noastre. Din acel moment, ideea naţională promovată de el, ca şi de ceilalţi revoluţionari români de la 1848, a devenit parte integrantă din programele şi din numele partidului printre ai cărui fondatori s-a numărat şi Kogălniceanu – Partidul Naţional Liberal.

După momentul 1848, scopul politic principal al lui Mihail Kogălniceanu a devenit unirea Moldovei cu Ţara Românească. El a fost cel care a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza la tronul Moldovei, devenind apoi cel mai apropiat sfetnic al primului domn al României unite.

Ca prim-ministru, între octombrie 1863 şi ianuarie 1965, Kogălniceanu a avut o contribuţie esenţială la cele mai de seamă reforme ale lui Cuza, în primul rând la reforma agrară.

Prin activitatea marelui prim-ministru liberal, care a continuat programele Revoluţiei de la 1848, s-a afirmat pentru prima dată vocaţia socială a liberalismului. Aceasta a fost împlinită de guvernele liberale, prin împroprietăririle succesive ale ţăranilor şi prin grija constantă faţă de mica proprietate.

Pe plan politic, lărgirea dreptului de vot a dus la extinderea corpului politic, prin integrarea păturilor sociale defavorizate.

După adoptarea Constituţiei liberale de la 1866, Mihail Kogălniceanu continuă să se afirme ca unul dintre cei mai importanţi exponenţi politici ai liberalismului românesc. La 24 mai 1875, el participă direct la fondarea Partidului Naţional Liberal, rezultat al unificării grupurilor politice liberale conduse de foştii revoluţionari de la 1848.

În timpul războiului de Independenţă, Mihail Kogălniceanu a colaborat strâns cu domnitorul Carol I şi cu Ion I.C. Brătianu, preşedintele partidului şi prim-ministru. În calitate de ministru de Externe, Kogălniceanu a dirijat cu o competenţă deosebită politica ţării în momente de o complexitate extremă, când trebuia obţinută recunoaşterea independenţei de stat. Mihail Kogălniceanu a înţeles importanţa mandatului său politic, canalizându-şi toate eforturile pentru transformarea României într-un stat independent, de sine stătător.

Vocaţia lui Kogălniceanu de animator al proiectului naţional românesc se regăseşte apoi în activitatea de ministru de Interne, când a promovat organizarea administrativă a Dobrogei, devenită o provincie a României în urma războiului de Independenţă. Afecţiunea desebită purtată de Kogălniceanu pământului dintre Dunăre şi Mare, l-a determinat ca în ultima parte a vieţii sale să se preocupe în mod deosebit de acest spaţiu, contribuind la dezvoltarea sa economică şi politică.

Alături de fraţii Brătianu, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, fraţii Golescu, Ion Ghica sau Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu are un loc de frunte printre cei care au creat statul român modern.

În momentul deplinei sale maturităţi politice, el a înţeles să se integreze într-un mare partid politic, singurul apt să asigure suportul social necesar pentru o politică ambiţioasă de modernizare a societăţii, Partidul Naţional Liberal. Astfel, Kogălniceanu a făcut dovada capacităţii sale politice, atribuind rolul de frunte în politica românească marii echipe formată din fruntaşii liberali afirmaţi la 1848. Folosind termeni moderni, putem spune că ceea ce este cunoscut în istorie ca "generaţia de la 1848" de fapt este cea mai fecundă echipă politică care a condus în secolul al XIX-lea destinele României.

Exemplul istoric ne îndeamnă să credem că în acest moment eforturile României de modernizare pot fi cel mai bine reprezentate de o mare echipă politică în care personalităţile să servească scopului naţional, şi nu intereselor personale de moment.

Privind la marii noştri înaintaşi, fondatorii Partidului Naţional Liberal, vedem din ce în ce mai clar faptul că, în momentele decisive ale istoriei, succesul României a depins de aplicarea programului liberal, condiţie pentru succesul oricărei acţiuni guvernamentale.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul Damian Brudaşca. Se pregăteşte domnul deputat Mirciov.

Domnul Damian Brudaşca:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Astăzi, în Parlamentul de la Budapesta, are loc votul final la Legea privind statutul maghiarilor de pretutindeni. De câteva luni, chestiunea a fost destul de amplu mediatizată, subliniindu-se uneori inclusiv caracterul ei reacţionar.

Legea se vrea în realitate o formă de intervenţie directă şi brutală a autorităţilor revizioniste de la Budapesta în treburile interne ale statelor vecine.

Este, de altfel, contrar uzanţelor internaţionale – prima şi singura lege la nivel european a unei ţări, dar care produce efecte juridice pe teritoriile altor ţări, ale unor ţări independente, nu colonii ale Ungariei.

Prin această lege, grupările reacţionare ale vieţii politice ungureşti, susţinute de cozi de topor din ţările vecine, doresc să refacă, lingvistic deocamdată, dar şi administrativ, după alte acţiuni concrete în acest scop, Ungaria mare, acea închisoare a spiritului popoarelor cental şi sud-est europene.

Autorităţile de la Bucureşti au avut şi au reacţii stranii şi contradictorii. Ele se lasă şantajate de promisul sprijin al socialiştilor ungari pentru primirea PSD în Internaţionala Socialistă. Ca de atâtea alte ori, partenerii lui Iliescu şi Năstase sacrifică interesele naţionale intereselor lor mărunte şi conjuncturale de partid. Ei nu au reuşit să priceapă că la preluarea puterii şi-au asumat răspunderea în faţa poporului român şi nicidecum a Internaţionalei Socialiste.

Într-o declaraţie recentă, ministrul Mircea Geoană sublinia pe de o parte totala lipsă de eleganţă a autorităţilor maghiare, care nici măcar nu s-au sinchisit să consulte guvernele ţărilor vizate, iar pe de altă parte faptul că, în final, această lege odioasă va afecta doar România.

Dau întru totul dreptate diplomatului român, dar ce mă miră este faptul că nici el nu a făcut prea multe spre a nu se ajunge aici.

Ce trist şi revoltător ca românii să fie trădaţi de chiar cei pe care şi i-au ales drept conducători!

În vreme ce la capitolul "politică externă" avem parte de asemenea performanţe, pe plan intern continuă abuzurile şi ilegalităţile Puterii. Grăitoare în acest sens sunt hărţuielile îndreptate împotriva secretarului general al Partidului România Mare, domnul Gheorghe Funar, primarul municipiului Cluj Napoca, dar şi democraţia originală demonstrată de PSD la recentele alegeri de primar din unele localităţi ale ţării. Voi da curând publicităţii câteva exemple concludente din judeţul Cluj.

Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Sunt nevoit să suspend această şedinţă consacrată declaraţiilor politice. După şedinţa comună, cei patru deputaţi, printre care şi cel care vă vorbeşte, vor putea să-şi prezinte declaraţia politică.

Vă mulţumesc.

După şedinţa comună, plenul Camerei Deputaţilor şi-a reluat lucrările la ora 10,00.

Domnul Corneliu Ciontu:

Cu permisiunea dumneavoastră, dorim să continuăm declaraţiile politice pe care le-am întrerupt pentru a se desfăşura şedinţa comună.

Îl rog pe domnul deputat Mirciov să-şi prezinte declaraţia.

Se pregăteşte domnul deputat Tunaru.

Domnul Petru Mirciov:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Aşa cum a evocat deja domnul deputat Wittstock, doresc şi eu să fac referire la deportările în Bărăgan din vara anului 1951.

Acum 50 de ani, în noaptea de 18 – 19 iunie 1951, a doua zi de Rusalii, a început unul din cele mai tragice evenimente din istoria postbelică a României: deportarea unei însemnate părţi a populaţiei bănăţene de la graniţa cu Iugoslavia în Bărăgan.

Încă de la ocuparea României de către sovietici, în scopul impunerii regimului comunist totalitar, a început un şir nesfârşit de abuzuri, arestări, asasinate politice, deportări. În acest lung şir, deportările din iunie 1951 se detaşează prin amploarea şi consecinţele lor nefaste asupra satului românesc.

În acea noapte, cu sprijinul a peste 12.000 de militari, au fost ridicate 12.791 de familii formate din 40.320 de persoane, din 172 de comune din actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Deportarea a cuprins o fâşie lată de 25 de kilometri de-a lungul graniţei cu Iugoslavia.

Români, germani, sârbi, bulgari, unguri, basarabeni, macedoneni şi bucovineni au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi în Câmpia Bărăganului, unde au fost lăsaţi sub cerul liber. Singurul lor reper era un ţăruş care urma să constitui gospodăria lor. Au fost obligaţi să-şi construiască case din chirpici şi pământ bătut, constituind astfel 11 noi localităţi în Câmpia Bărăganului.

În acţiunea de deportare, care a avut loc conform HCM 200/1950, au fost cuprinşi 19.034 chiaburi şi oameni înstăriţi, 8.477 de basarabeni, 3.377 macedoneni, 2.344 foşti colaboratori ai armatei germane, 1.330 de cetăţeni străini.

Deportarea a luat sfârşit în anul 1956, în contextul destinderii urmate morţii lui Stalin şi a venirii lui Hruşciov la putere, în fosta Uniune Sovietică.

Deportarea a fost un adevărat cutremur în satele bănăţene. În primul rând, cei mai gospodari şi harnici dintre ei au fost smulşi de la casele lor, în al doilea rând, aceasta era o bună propagandă pentru comunişti, pentru că cei rămaşi acasă erau ameninţaţi că oricând pot să-i urmeze pe cei plecaţi. Scopul: colectivizarea satelor. Iar pentru cei deportaţi tragedia era şi mai mare: sub cerul liber, legaţi de un ţăruş, unde urma fiecare să-şi construiască casa, li s-a impus domiciliul obligatoriu, ei neavând voie să se deplaseze mai mult decât câţiva kilometri în jurul satului. Şi desigur era greu de suportat de către ţăranii legaţi de pământul lor şi pentru care satul era întregul univers, tot aşa cum pentru basarabeni, macedoneni, bucovineni era o nouă etapă în drumul început în 1940, când au fugit din calea trupelor sovietice.

De aceea, consider că este necesar să nu uităm cele întâmplate cu 50 de ani în urmă. Timp de peste 40 de ani, nu s-a spus nimic despre aceste deportări, s-a încercat chiar înlăturarea lor. Abia după 1990 s-a putut vorbi liber despre această tragedie.

Este datoria noastră să acordăm dreptul la memorie acestor martiri anonimi, să nu uităm ce s-a întâmplat, să conştientizăm toată grozăvia celor întâmplate şi să facem ca astfel de întâmplări să nu mai fie posibile niciodată.

Amintesc că, în acest scop, Asociaţia foştilor deportaţi în Bărăgan a editat mai multe cărţi dedicate acestor evenimente, iar în zilele de 16, 17 iunie anul acesta s-au comemorat 50 de ani de la debutul deportărilor, prilej cu care a fost editată cartea "Deportaţii în Bărăgan – 1951", care cuprinde numele tuturor deportaţilor în Bărăgan.

Mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Alexandru Tunaru.

Se pregăteşte domnul Ráduly Róbert, dacă va veni în timp util, dacă nu, cu voia dumneavoastră, o să-i dau cuvântul domnului Corneliu Ciontu.

Domnul Alexandru Raj Tunaru:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Trag un semnal de alarmă şi vă aduc la cunoştinţă o serie de privatizări frauduloase şi alte metode prin care s-a pus şi se încearcă să se pună, în continuare, mâna pe societăţi comerciale, cu sume derizorii, cu care astăzi nu se mai poate cumpăra nici măcar un apartament, sau chiar fără nici un bănuţ, ci doar cu ajutorul justiţiei din fosta guvernare şi a unor funcţionari corupţi care, în loc să apere avuţia naţională, s-au asociat cu infractorii şi escrocii, făcând abuz în serviciu, fals şi uz de fals şi, cu toate acestea, unii dintre ei sunt în libertate.

Câteva exemple. SC "Florica '95" SA din Venus, compusă din 2 hoteluri, un restaurant şi 20.000 de metri pătraţi de teren pe malul mării, a fost vândută cu "fabuloasa" sumă de 300 milioane lei. Incredibil, dar adevărat!

Acest lucru s-a realizat prin sentinţa Curţii Supreme de Justiţie, cu concursul doamnei juriste şefe a FPS-ului central, condus de Radu Sârbu, care pe o parte reprezenta statul în acel proces, iar pe de altă parte această juristă făcea parte din P.A.S. - ul "Florica '95" SA, care a cumpărat cu suma de 300 de milioane o societate ce valorează astăzi 100 miliarde lei. Adică nu s-a plătit nici măcar 0,3% din valoarea ei contabilă.

Un alt caz este al Societăţii "Anca Irina" SA, unde, printr-o mascaradă judiciară petrecută la Giurgiu, un fost puşcăriaş condamnat la 5 ani de puşcărie pentru delapidare, a reuşit prin fals şi uz de fals, cu ajutorul unei experte false, să câştige suma de 25 de miliarde de lei, chipurile spunând că aceşti bani sunt investiţiile dumnealui în turism şi a pus la expertiză nişte chitanţe "Caritas", reţineţi: chitanţe "Caritas"!

Deşi directorul Societăţii "Anca Irina" SA le-a făcut denunţ penal la amândoi, Poliţia judeţului Constanţa plimbă dosarele de la o secţie la alta şi, după aproape 9 luni de zile, nu a dat nici o soluţie.

Deşi aceste cazuri au fost aduse la cunoştinţa ministrului justiţiei, Parchetului General, ministrului turismului ş.a.m.d., se pare că nici în al doisprezecelea ceas nu se ia nici o măsură asupra acestor jafuri fără precedent în turismul românesc.

Mă adresez Guvernului şi primului-ministru şi solicit să trimită urgent Corpul de Control la Venus, pentru stoparea acestui jaf, până nu este prea târziu.

Mă adresez, de asemenea, procurorului general şi ministrului justiţiei să ia măsuri urgente, să anuleze toate privatizările de acest gen, mă refer la cele care s-au plătit cu aproape 1% din valoarea lor, să promoveze recurs în anulare sau să-i pună pe actualii proprietari să plătească diferenţa măcar până la valoarea activelor contabile.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă rog să-mi permiteţi să prezint şi eu declaraţia politică, întrucât domnul Róbert văd că încă nu a apărut.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Precum în Geneza biblică, la temelia partidului nostru a stat cuvântul. La început a fost cuvântul drept, onest, necruţător, cuvântul născut în mijlocul oamenilor, din suferinţele şi nevoile lor.

România Mare este un partid crescut dintr-o revistă, adică din capacitatea de a-i asculta pe oameni şi de a răspunde, din disponibilitatea şi dorinţa comunicării cu ei.

Pentru cunoscătorii politici, e un fapt comun ca un partid să apară de sus în jos, adică dintre mai marii zilei care doresc să-şi protejeze interesele, înspre oamenii simpli, de voturile cărora au nevoie. Tocmai de aceea, Partidul România Mare e un miracol. El s-a construit de jos în sus, dinspre realităţile dure ale vieţii cotidiene înspre dorinţa de a face bine, prin intermediul vieţii politice.

Tocmai pentru că a ales acest mod de a spune adevărul, prin intermediul cuvântului ferm şi capabil de adevăr, Partidul România Mare a deranjat pe mulţi dintre cei care, precum înainte de Decembrie '89, se temeau tocmai de puterea cuvântului.

Pe vremea când era doar o revistă cu un tiraj ce atinsese sute de mii de exemplare, "România Mare" a avut curajul să spună lucruri pe care astăzi le-am înţeles cu toţii, dar care atunci erau de nerostit. A avut curajul să afirme că nu tot ceea ce însemna trecut trebuia condamnat, aşa cum nu tot ceea ce se face în prezent merită lăudat. A avut puterea să arate faptul că drumul pe care România a mers după Revoluţie nu era nici pe departe cel promis oamenilor. Şi-a asumat riscul de a crede că un popor nu poate reuşi, înainte de toate, decât prin propriile puteri şi acest curaj i-a speriat pe mulţi.

Am luat, atunci, contact, pentru întâia dată, cu toată murdăria vieţii politice româneşti, murdărie pe care orice om cu simţ moral ar fi fericit să o evite, dar pentru că fenomenul pe care-l născuse revista "România Mare" nu putea fi lăsat să lupte cu arme inegale, împotriva ostilităţii posesorilor puterii, a apărut ideea unui partid, a unei mişcări de masă care să reprezinte, în dezordinea ideologică a momentului, reperul ordonator al doctrinei naţionale.

Nici unui partid românesc nu i-a fost hărăzit un moment de început mai dificil. Partidul nostru s-a născut fără fonduri, pentru că nici un potentat nu doreşte să investească în binele celor mulţi. Partidul nostru s-a născut fără prieteni politici, pentru că, încă de la început, a fost receptat ca o ameninţare la adresa politicianismului. Partidul România Mare nu fusese încă înfiinţat şi adversarii noştri politici ne acuzau deja de lucruri pe care nu avusesem timp pentru a le înfăptui. Încă de atunci au apărut falsele etichete de extremism, xenofobie, neocomunism, antioccidentalism etc.

Din acest motiv, a fost nevoie de timp pentru a strânge rândurile şi pentru a-i convinge pe oameni de justeţea cauzei noastre. Dar momentele dificile prin care am trecut nu au avut decât rolul de a ne sedimenta convingerile, de a forma un organism unitar şi coerent.

Datorită acestei geneze speciale, Partidul România Mare s-a individualizat puternic în rândul celorlalte formaţiuni politice. Ne-am solidarizat cu oamenii de rând, cei care constituie esenţa acestui popor. Ne-am asumat o luptă politică dificilă, pentru că, prin poziţia noastră vădit românească, deci naţională şi justiţiară, făceam notă discordantă cu o putere politică mai mereu nereceptivă la nevoile imediate ale populaţiei.

Partidul România Mare a ales interesul naţional în schimbul unor interese politice conjuncturale. Această atitudine a fost catalogată în mod meschin drept demagogie. Refuzul argo-ului politic, refuzul frazelor diplomatice nu reprezintă un act de demagogie, ci este o dovadă de sinceritate, de autenticitate.

Se spune că nu ne supunem tiparelor politice conjuncturale. Da, este adevărat: suntem un partid născut dintr-o revistă, nu un partid care fabrică reviste. Suntem un partid pe care se sprijină electoratul, nu unul care se sprijină de electorat. Suntem un partid care câştigă de 5 ori mai mulţi alegători într-un stagiu electoral, nu unul care, în cazuri nefericite, se chinuie să treacă pragul electoral. Suntem un partid care, timp de 10 ani, şi-a păstrat verticalitatea, fiind consecvenţi cu principiile ce au stat la baza formării sale.

Acestea sunt doar câteva din argumentele datorită cărora am reuşit.

Ceea ce a fost la început doar o idee nobilă s-a transformat într-o realitate puternică, într-o mişcare cu sute de mii de membri şi cu milioane de simpatizanţi. Cea mai mare reuşită este însă alta: faptul că oamenii ne-au acordat încrederea lor, încredere pe care, respectând-o prea mult, nu putem s-o dezamăgim. Din acest motiv, alegerile din toamna anului 2000 nu reprezintă pentru Partidul România Mare un apogeu, ci doar un moment din traiectoria sa ascendentă.

Împlinim 10 ani de existenţă. Partidul România Mare poate să pară un partid tânăr, dar tocmai prin aceasta şi prin trăinicia de care a dat dovadă, el este un partid al viitorului.

Îmi permit, cu această ocazie, să invit pe toţi colegii sâmbătă, 23 iunie, la Sala Palatului, la orele 11, unde, cu ocazia acestui jubileu, Partidul România Mare organizează un spectacol de suflet.

Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze din partea Grupului PRM.)

Şi ultimul vorbitor: domnul deputat Ráduly Róbert.

Domnul Ráduly Róbert-Kálmán:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Aşa cum am promis, voi fi deosebit de scurt, să intrăm în programul normal de activitate.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Pe data de 7 iulie 1998, în "Monitorul Oficial al României", a apărut Decretul prezidenţial semnat de domnul preşedinte al României din vremea respectivă, Emil Constantinescu, prin care domnul Lucian Mihai era numit în funcţia de judecător la Curtea Constituţională. Astfel, domnul Lucian Mihai a ajuns să deţină, să ocupe cea mai importantă funcţie juridică din România şi a cincea demnitate din statul nostru.

Aşa cum ştim, cu puţine zile în urmă, distinsul fost coleg al nostru, secretar general al Camerei Deputaţilor, şi-a înaintat demisia, motivând: "Am demisionat din proprie iniţiativă. Gestul se datorează unor probleme de ordin profesional şi mai ales personal. Indiferent de ce zvonuri se vor lansa, declar cu toată răspunderea că nu s-au făcut presiuni asupra mea pentru a demisiona".

Eu îl cred pe domnul profesor Lucian Mihai în afirmaţia pe care a făcut-o. Nu am nici un motiv să mă îndoiesc, însă, în aceeaşi conferinţă de presă în care şi-a anunţat decizia, a mai făcut o afirmaţie: "Am observat, şi sper că această chestiune va fi rezolvată în timp, că alte instituţii importante ale statului manifestă multă aroganţă în raporturile lor cu Curtea Constituţională. Acest lucru dăunează atât ţării, cât şi respectivelor autorităţi". Îl cred şi de această dată pe domnul profesor Lucian Mihai, dar îl rog, de la tribuna Parlamentului, ca să precizeze care sunt aceste alte instituţii importante ale statului care ar manifesta multă aroganţă în raporturile lor cu Curtea Constituţională.

Cred că un om politic responsabil, cum sper că a rămas, pentru că a fost domnul profesor Lucian Mihai, când face o asemenea afirmaţie, trebuie să ne spună şi exemple foarte clare şi concrete, vizavi de afirmaţia făcută, pentru a o susţine.

Domnul Lucian Mihai s-a întors la catedră, a redevenit profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti.

Eu îi urez succes în activitatea profesională, dar sper ca, înainte să-şi reia această activitate în mod deplin, să încheie cu cea politică, dându-ne explicaţiile care se cuvin pentru afirmaţia pe care a făcut-o. Vă mulţumesc.

Domnul Florin Georgescu (din sală):

Să dea şi casele înapoi!

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc. Cu aceasta am încheiat prima parte a şedinţei de astăzi. Peste câteva minute vom reîncepe lucrările.