Parliamentary debates

Lucrările şedinţei au fost conduse de domnul Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnii Tudor Mohora şi Nicolae Leonăchescu, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Stimaţi colegi,

Începem prima parte a şedinţei noastre de astăzi.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

Am intitulat declaraţia de astăzi "Reforma fiscală în spatele uşilor închise". De peste 12 ani, românii trăiesc cu obsesia unei fiscalităţi împovărătoare şi incoerente, România ajungând din acest punct de vedere un poligon de încercare. Instabilitatea taxelor şi a impozitelor, dublată de agresivitatea lor crescândă, botezată "reformă fiscală", plasează această ţară sub aspectul libertăţii economice pe cele mai precare poziţii de pe mapamond.

Forţa de muncă este principalul domeniu care resimte acest haos, supraimpozitarea ei cu până la 80% mai mult decât în alte ţări arată clar lipsa de interes a clasei conducătoare de a face tot posibilul pentru a motiva munca. Toate acestea, obligă angajatul autohton şi chiar cel străin să apeleze pe scară largă la munca la negru, fenomen care, nici într-un caz, nu este stopat prin organele de control existente în această oră.

Promisiunea electorală de reducere a valorii TVA la produse alimentare, medicamente etc., nici măcar nu s-a aflat printre priorităţile actualilor guvernanţi.

Creşterea cu 8 procente a TVA la produsele alimentare, coroborat cu desele scumpiri ale energiei electrice, ale celorlalte utilităţi, au făcut ca această taxă să aibă un singur scop: descurajarea consumului, într-o ţară în care aproape jumătate din populaţie trăieşte în sărăcie.

Concluzia tristă şi amară: fiscalitatea excesivă loveşte şi în standardul de viaţă al cetăţeanului, dar loveşte cu aceeaşi duritate şi în activitatea productivă. La toate acestea, se adaugă o instabilitate cumplită a impozitului pe profit, a grilelor de impozitare, a salariilor sau diferenţierile privind aplicarea politicii taxelor locale.

Aplicarea aşa-zisei reforme fiscale, cel puţin în ultimii 5 ani ai democraţiei româneşti, s-a făcut fără o prealabilă consultare publică, fără o minimă pregătire psihologică, ceea ce a dus la instalarea unei stări de panică, mai ales când au fost anunţate majorări de taxe şi impozite pentru produsele alimentare.

Toată această brambureală care poartă denumirea de reformă fiscală are un singur scop: bugetul de stat. Specialiştii finanţişti ne asigură că presiunea fiscală din ţara noastră se înscrie în media europeană. Oare aşa să fie? Se poate compara o sarcină fiscală de maximum 60% asupra unui venit mediu de 25.000 de dolari, ca în occident, cu o sarcină fiscală de maximum 60% asupra unui venit mediu de maximum 2000 de dolari, aşa cum se câştigă în România? Orice bun matematician îşi dă seama că răspunsul este negativ. Aşa cum este concepută, politica bugetară nu răspunde nici uneia dintre cerinţele sale. Bugetul este întotdeauna prea mic pentru a acoperi nevoile sociale, culturale, de sănătate şi de apărare ale românilor şi este prea agresiv pentru a-şi îndeplini funcţia economică de stimulator al reformei, iar în aceste condiţii, reforma fiscală propovăduită de atâtea guverne nu este decât un şir lung de impozite, taxe sau de mărire a cuantumului acestora pe spinarea contribuabililor. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Domnul Iulian Mincu:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

Mă voi referi astăzi în declaraţia mea politică la asistenţa medicală din România anului 2001. La 10 februarie 2002, Senatul Societăţii Naţionale de Medicină de Familie s-a declarat total nemulţumit de răspunsurile Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate la revendicările sale. Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate propune ca medicii de familie să primească 7% din bugetul asigurărilor de sănătate. Acest buget, spun medicii respectivi, nu oferă condiţiile decât ale desfiinţării bugetului de practică, mai ales acuma când acest buget deja a fost desfiinţat. Funcţionarea cabinetelor înseamnă că este atinsă, ceea ce înseamnă că peste 50% dintre acestea vor da faliment în cel mult două luni de zile.

Asigurarea unei activităţi la randamentul şi calitatea de care are nevoie populaţia nu poate fi realizată decât prin alocarea a 15% din bugetul asigurărilor de sănătate şi majorarea punctului de la 10.000 la 20.000 de lei. În caz contrar, există riscul să nu se mai poată acorda populaţiei bilete de trimitere în spital şi reţetele compensate.

Contractele încheiate cu Casa Naţională de Sănătate vor fi denunţate întrucât, de fapt, cabinetul funcţiona în prezent sub nivelul acordului din 2001. Trebuie ţinut seamă că statutul medicului de familie s-a schimbat complet în ultimii ani. Medicul de familie este un întreprinzător privat, deşi el nu are semnat contractul, continuă să lucreze şi în marea lor majoritate, medicii de familie îşi fac mai departe datoria. Cheltuielile întreţinerii cabinetului însă depăşesc cu mult sumele alocate de Casa de Asigurări. Există în întreaga ţară în activitate, în prezent, 10.500 de medici de familie, dintre care 5.700 lucrează în urban, iar 4.800 în rural.

Medicii de familie nu mai au bani pentru menţinerea în funcţiune a cabinetelor. Dacă Ministerul Sănătăţii nu va înţelege că situaţia lor este gravă, sigur vor ajunge la faliment. Aşa spun medicii de familie din întreaga ţară, dar medicii de familie din Transilvania au hotărât, în unanimitate, pentru a evita falimentul, să intre forţat în concediu de odihnă.

Am ridicat această problemă, pentru că de ea depinde sănătatea populaţiei din ţara noastră. De fapt, într-o lucrare anterioară, am relatat cum deterioarea stării de sănătate a populaţiei din România în perioada de tranziţie are la origină două cauze majore: nivelul de trai al populaţiei şi prin aceasta am subliniat sărăcia existentă în acest moment în România, unde 44% din populaţie trăieşte sub limita de subzistenţă, iar 36% se găseşte la această limită şi, al doilea, eficienţa asistenţei medicale începând de la asistenţa medicală primară a medicului de familie până la asistenţa în spitale, fie ele rurale, fie clinice universitare.

Problema asistenţei medicale pe care o dezbat în faţa dumneavoastră astăzi este o ultimă analiză legată strâns tot de gradul de sărăcie a ţării. Să nu uităm că în anul 2001, taxa de asigurări de sănătate nu şi-a putut onora către furnizorii de medicamente peste 5.000 de miliarde de lei, deşi în Trezoreria statului se găsea un surplus din fondurile de sănătate care aparţinea Casei de Asigurări, de peste 8.000 de miliarde de lei.

Referindu-ne la programul de lucru al medicilor de familie şi mai ales al celor din mediul rural, printre care 4.800 asigură asistenţa medicală pentru 45% din populaţie, ei sunt plătiţi în fond pentru 7 ore de lucru pe zi, dintre care 5 ore în cabinet şi 3 ore pe teren şi aceasta conform normelor de lucru de 5 zile pe săptămână. Restul de 17 ore, în cele 24 de ore ale zilei şi restul de încă două zile, eventualul bolnav nu are asistenţă medicală, conform asigurărilor de sănătate, decât prin cadrele medii care, eventual, locuiesc în mediul rural. În cele mai fericite cazuri sunt şi medici care au locuinţa în comuna în care practică.

În prezent se pun însă multe probleme de sănătate. Deci, pentru populaţia din România, dar mai ales cea din mediul rural, problema este foarte serioasă. O analiză oficială a stării de sănătate din ţara noastră arată că, pe anul 2001, ultimele nouă luni – şi aceasta este statistica oficială a Ministerului Sănătăţii – mortalitatea generală se menţine exact ca în anul 2000, adică 11,2 la mia de locuitori. În 1989, mortalitatea generală era de 10,7 la mia de locuitori, iar natalitatea este în continuă scădere, 10,6 la mia de locuitori în anul 2000 şi 10,0 la mia de locuitori pe ultimele 9 luni ale anului 2001.

Ne situăm sub nivelul ratelor de natalitate şi fertilitate al ţărilor din Europa Occidentală şi Nordică, 1-3 copii la femeia fertilă în România faţă de 1-5 copii la femeia fertilă din Europa Occidentală. Dacă analizăm populaţia pe grupe de vârstă din România în perioada 1989-2000, vom găsi 23,9% din populaţia infantilă între 0 şi 14 ani în 1989, iar în prezent 18,8 la mie. Populaţia între 15 şi 59 de ani era în 1989 de 60,8 la mie şi în prezent de 62,7 la mie, iar populaţia peste 60 de ani era în 1989 de 15,3, iar în prezent de 18,5. Se observă o egalitate care este de rău augur între populaţia 0-14 ani şi 17-65 de ani.

Sporul natural care are o natalitate crescută şi o mortalitate scăzută este de fapt, în momentul de faţă, negativ. Între 0 şi 1 an, noi avem o mortalitate de 18,2 la mia de copii vii în anul 2001, primele 9 luni, faţă de 17,9 la mia de copii vii în anul 2000, cea mai mare mortalitate din Europa. Aceasta duce, bineînţeles, la o scădere a sporului natural de la 5,3 la mie în anul 1989 la 2,5 la mie în anul 1999.

Mortalitatea în România este cea mai crescută prin boli cardiovasculare. Dacă în 1989 era de 617,6 la suta de mii, ea a ajuns în 1995 la 736 la suta de mii, iar în 2001, în primele 9 luni, a ajuns la 737 la suta de mii. Speranţa de viaţă în România este cu 8-10 ani mai mică decât în ţările occidentale.

Un studiu publicat foarte recent de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii în care se prognozează situaţia populaţiei de pe Terra pentru anii 2002-2005-2050 ne arată că în anul 1955 existau 2,8 miliarde locuitori, iar în 1999 s-a ajuns la 6 miliarde de locuitori. În 2025, după OMS, pe pământ vor trăi 7,8 miliarde locuitori, iar în 2050 un număr de aproximativ 9 miliarde de locuitori. În acea statistică, OMS-ul publică şi ţările al căror număr de locuitori va scădea. Ne vom referi la România a cărei populaţie va scădea, după OMS, de la 22,6 milioane locuitori în anul 2000 la 20,4 milioane locuitori în 2025 şi la 17,8 milioane locuitori în anul 2050. Aceasta reprezintă o scădere în 2025 de 1,8 milioane şi de 4,6 milioane în 2050. Această scădere este explicată prin scăderea natalităţii şi prin aceasta a copiilor între 0 şi 14 ani şi creşterea populaţiei peste 65 de ani şi, prin aceasta, implicit o mortalitate crescută.

Este bine să menţionăm aici că în România există în prezent 464 de spitale cu 160.389 de paturi, 7,3 paturi la mia de locuitori. În mediul rural există însă numai 93 de spitale foarte prost dotate şi care nu fac faţă asistenţei medicale. Alocaţiile pentru medicamente în România au fost în 2001 de 14 dolari pe persoană, în timp ce în Ungaria, în anul 2000, a fost de 90 de dolari pe persoană, iar în Uniunea Europeană a fost de 220 de dolari pe persoană. Ne punem problema care este densitatea medicilor la numărul de locuitori din România, pentru că se spune că avem insuficienţi medici.

După datele recente, publicate tot de OMS, în anul 2000, şi preluate de publicaţiile oficiale ale Ministerului Sănătăţii, în 2001, România avea în 1970, 118 medici la suta de mii de locuitori, iar în 1998 avea 184 de medici la suta de mii de locuitori, ceea ce reprezintă o creştere de 55,9%. Comparativ, redăm după aceleaşi surse oficiale, datele existente în câteva ţări, luate la întâmplare: în Austria, 165 de medici în 1980, 302 în 1998, o creştere de 83%; în Belgia, 154 în 1970, 395 în 1998, o creştere de 156%; în Bulgaria, 186 de medici în 1970, 345 în 1998 o creştere de 85,5%; în Ungaria, 197 de medici în 1980, 357 în 1998, în creştere de peste 81%.

Aceste date sunt elocvente pentru a sublinia, dacă mai era nevoie, situaţia gravă căreia trebuie să-i facem faţă, pentru ca starea de sănătate a populaţiei din România să se amelioreze în următorii ani şi m-am referit în datele pe care vi le-am prezentat numai la asistenţa medicală şi mai ales la cea legată de asistenţa ambulatorie, în mediul rural şi în mediul urban.

Niciodată nu se pune mai acut decât acum stimularea asistenţei medicale, atât a medicului de familie, cât şi a celui din spitale. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu şi mă văd nevoit, pentru că îmi este neplăcut să întrerup pe cineva, sunt 14 înscrieri la cuvânt şi rog pe cei care urmează să-şi sintetizeze intervenţia, să ne limităm la cele 3, maximum 4 minute.

Domnul Vlad-Gabriel Hogea:

Domnule preşedinte,

Onorată adunare,

În ciuda declaraţiilor triumfaliste ale puterii de la Bucureşti, partidul de guvernământ pare prea puţin preocupat să dea o lovitură de moarte "caracatiţei mafiote din România". Cât despre integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, nici nu poate fi vorba atâta timp cât decalajul dintre ţara noastră şi statele occidentale puternic industrializate este imens.

Produsul intern brut al economiei româneşti a fost în 2001 de numai 42 de miliarde de dolari, adică 1870 de dolari pe cap de locuitor. Comparativ: Statele Unite ale Americii au un p.i.b. de 10.708 miliarde dolari, adică 37.300 de dolari pe cap de locuitor, Germania are un p.i.b. de 2.128 miliarde dolari, Marea Britanie 1.525 miliarde dolari, iar Franţa 1.472 miliarde de dolari. Mai mult decât atât, România este lanterna roşie a statelor est europene, fiind depăşită de Republica Cehă cu un p.i.b. de 6.510 dolari pe cap de locuitor, Ungaria 6.300 dolari pe cap de locuitor, Polonia 5.200 şi chiar de Rusia, 2.390, şi Bulgaria, 1.960. Este greu de explicat cum va putea statul român să ajungă din urmă celelalte ţări membre UE sau candidate la aderare din moment ce datele concrete, cifrele reci ale statisticii economice contrazic categoric propaganda oficială a Guvernului Năstase. Cu o inflaţie de 26%, România surclasează în acest trist top a ineficienţei şi declinului ţări, precum Republica Ceh㠖 4,3%, Polonia – 5,3%, Bulgaria – 5,8%, Ungaria – 7,1%, Ucraina – 11,1% şi Rusia – 17%.

Preocupaţi mai mult de acoperirea unor găuri negre create prin jefuirea unor societăţi comerciale, odinioară prospere, guvernanţii uită că nu putem intra în rândul ţărilor civilizate numai cu imaginea noastră cosmetizată atâta timp cât la unităţi strategice, precum Societatea comercială Rafo Oneşti, Societatea Naţională Tutunul Românesc, Combinatul Siderurgic Reşiţa se pompeaz㠖 post-privatizare - sume importante de bani, pentru a masca politica marelui jaf. Căderea economiei naţionale nu poate fi stopată. România va rămâne, din păcate, o ţară de mâna a doua, stând mereu la coadă la ghişeu pentru câteva frimituri din preaplinul mai marilor lumii.

Adevărul este pentru PSD un cuvânt uitat în dicţionarele trecutului, pentru că puterea de la Bucureşti se teme, mai mult decât orice, de contactul cu realitatea dură de zi cu zi. În dosul geamurilor fumurii ale limuzinelor guvernamentale, totul este mai gri, iar Europa, acea comunitate din care facem parte şi noi, românii, încă de la etnogeneză, se îndepărtează tot mai mult. Pierdem pe mâna noastră.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Domnul Damian Brudaşca:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Domnilor colegi,

Mi-am intitulat intervenţia de astăzi "Fierbe ţara, domnilor guvernanţi!". La focul nemilos şi cinic al minciunii şi promisiunilor electorale neîndeplinite, după numai un an de guvernare, Cabinetul PSD-UDMR, condus de Adrian Năstase, a reuşit performanţa de neinvidiat de a adânci şi mai mult sărăcia şi mizeria din România. Nu cred că există acum, în plină iarnă, vreun locuitor al acestei ţări, cu excepţia celor care profită din plin de deţinerea pârghiilor puterii, care să nu constate că frigul şi foamea sunt cei doi parametri pe care oricât ar încerca să-i evite nu reuşesc şi aceasta pentru că fie prin măsuri populiste, fie prin jumătăţi de măsură, fie prin acţiuni sinucigaşe, specialiştii puterii acţionează sistematic cu o consecvenţă diabolică, pentru a implementa un program de guvernare care şi-a întors cu obstinaţie faţa de la realităţile crunte ale traiului cotidian.

Am participat la sfârşitul săptămânii trecute, la Cluj-Napoca, la o întâlnire cu liderii de sindicat din cadrul Blocului Naţional Sindical. Ca de atâtea ori, nici de această dată, parlamentarii partidului de guvernământ, nici deputaţii, nici senatorii, n-au avut curajul de a se prezenta în faţa oamenilor şi a răspunde problemelor ridicate de aceştia.

Constat că o astfel de atitudine nu este deloc întâmplătoare şi reprezintă o constantă a aleşilor puterii care preferă să se ascundă după scuturile jandarmilor şi poliţiştilor, în loc să prevină din faşă izbucnirea nemulţumirilor oamenilor.

Dialogul cu liderii de sindicat din BNS a fost cât se poate de relevant în ceea ce priveşte situaţia disperată în care se găsesc şi cei 19.000 de membri de sindicat din judeţul Cluj, reprezentaţi de aceşti lideri. Am constatat că participanţii la această întâlnire dovedesc o minuţioasă cunoaştere a realităţilor din sectoarele de activitate proprii, că în afara revendicărilor deţin soluţii care, în cazul în care ar fi luate în considerare şi transpuse în fapt, ar contribui la soluţionarea greutăţilor şi problemelor cu care se confruntă. Dintre domeniile pe marginea cărora s-au purtat majoritatea discuţiilor, amintim construcţiile de maşini, transportul urban şi feroviar, construcţii, energie electrică, dar şi probleme care ţin de viaţa curentă, coşul zilnic, tarifele exagerate pentru energia termică, gaz metan, curent electric, telefoane, servicii poştale etc.

Liderii de sindicat au evidenţiat neajunsurile şi greutăţile cu care se confruntă în activitatea curentă, au sesizat aberaţiile unor acte legislative, au subliniat necesitatea unor acţiuni în regim de urgenţă, pentru ca blocajele economice sau efectele unor legi în vigoare să fie eliminate sau reduse până la cote de suportabilitate. Marea majoritate a participanţilor au evidenţiat necesitatea unor modificări la Legea nr.19/2000 în sensul regândirii grupelor de muncă cu condiţii speciale pentru a se evita accidentele şi evenimentele nedorite. N-au scăpat discuţiile, nici semnalele critice în ce priveşte reformele de dragul reformelor în domeniul CFR şi al distribuţiei de energie electrică, unde, prin reducerile sistematice ale celor ce muncesc şi sporirea îngrijorătoare a posturilor de conducere, există în prezent riscul unor grave accidente de muncă, întrucât există un număr redus de persoane care să muncească efectiv în domeniul reparaţiilor şi întreţinerilor.

Reformele de dragul reformelor, începute hei rupist sub vechea guvernare şi continuate la fel de haotic şi în prezent, pot conduce în domeniul transporturilor feroviare, într-un viitor nu prea îndepărtat, nu numai la desfiinţarea de staţii sau de linii, ci chiar la periclitarea siguranţei transportului pe CFR. Fără excepţie, toţi participanţii au scos în evidenţă reducerea drastică a nivelului de trai al populaţiei ca urmare a politicii amatoriste din domeniul preţurilor.

În România condusă de Adrian Năstase şi Ion Iliescu se trăieşte cu salarii de mizerie, din care trebuie achitate costuri astronomice de nivel european. Ca şi cum sărăcia şi lipsurile de toate felurile nu ar fi suficiente, Guvernul PSD-UDMR rămâne indiferent sau chiar încurajează activitatea infracţională, lăsând nepedepsiţi pe marii bandiţi care fraudează economia cu zeci şi sute de milioane de dolari, adâncind şi mai mult prăpastia între sărăcie şi opulenţă.

Reprezentanţii Blocului Naţional Sindical, prezenţi la întâlnire, au precizat că atât ei, cât şi cei pe care-i reprezintă şi-au pierdut încrederea în partidul de guvernământ, cu atât mai mult cu cât acesta, prin acorduri internaţionale, limitează posibilităţile reale de intervenţie şi de stopare a declinului economic.

Iată de ce au atras atenţia că ne aşteaptă o primăvară fierbinte în care nemulţumirile şi disperarea celor mulţi vor face obiectul unor mişcări greviste şi de protest care să le permită să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta. Un apel disperat a fost adresat Parlamentului României, cerându-i-se să nu se facă părtaş la politica obtuză, lipsită de profunzime şi responsabilitate, a unui Guvern pregătit ca, pentru imagine proprie şi pentru menţinerea cu orice preţ la putere, să sacrifice nu doar interesul naţional, aşa cum o face, ci şi viaţa mizeră de zi cu zi a celor care votându-l au sperat că le va asigura un trai decent.

Iată de ce domnilor, făcându-mă purtătorul de cuvânt al participanţilor la acest dialog, ţin să atrag atenţia puterii PSD-UDMR că ţara fierbe şi că primăvara, o dată cu topirea inerentă a zăpezilor, ar putea să aducă şi evenimente nedorite pentru liniştea şi comoditatea ei. Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Domnul Napoleon Pop:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Problematica funcţionării normale a economiei de piaţă în România pare să fi făcut în mod voit abstracţie de necesitatea unei noi reglementări a relaţiilor de muncă conforme dezideratelor economiei de piaţă, factorul politic simţind mereu nevoia unei alianţe de tip vechi cu cetăţeanul în calitatea sa de muncitor sau lucrător angajat din cele mai diferite motive. Cele mai evidente dintre acestea au fost reprezentate de asigurarea succesului în alegeri, tentaţia promisiunilor populiste în tradiţia statului paternal omniprezent, principalul regulator în toate şi care poate face totul pentru om şi nu în ultimul rând, grija mai mult sau mai puţin reală pentru modul în care populaţia asimilează reformele de tranziţie.

Nu întâmplător însă, preocuparea politicului pentru rolul populaţiei în succesul reformelor, manifestată prin asigurarea practică a aceluiaşi rol conducător al clasei muncitoare, ca şi în regimul apus, a degenerat rapid în unicul şi cel mai strâns parteneriat între Guvern şi sindicate, brăzdat de numeroase negocieri şi protocoale, tot de atâtea ori rupte. De asemenea, nu în puţine cazuri, lideri sindicali ai "oamenilor muncii", deveniţi salariaţi, au îmbrăţişat cariera politică cu deschiderile spre toate demnităţile, oferta politicului având şi ea tâlcul ei.

În acelaşi timp, baza economică şi socială a noii societăţi româneşti democrate consfinţite prin Constituţie s-a lăsat mult aşteptată, proprietatea privată, capitalul, întreprinzătorul, patronul, formarea clasei mijlocii bucurându-se de o atenţie legislativă şi dialog cu puterea vecină cu uitarea.

Desigur, poate fi vorba de o uitare aparentă, întrucât realităţile demonstrează plonjarea cu mare plăcere şi sârg în afacerile capitaliste, tocmai a celor grijulii de soarta simplilor cetăţeni confruntaţi cu dificultăţile reformelor. Atât reprezentanţii Puterii, cât şi ai unei părţi importante a sindicaliştilor, sunt azi oameni de afaceri - şi nu este nimic rău în acest lucru. Este însă rău faptul că noua clasă a managerilor de societăţi comerciale - fie patroni, fie numiţi de patroni, oricare ar fi ei - vor să menţină, în continuare, iluzia că ei sunt un extract al adunărilor generale ale salariaţilor şi deci nu sunt altceva decât tot nişte sindicalişti, muncitori sau lucrători.

Între timp, însă, creşterea ineficienţei economice, a datoriilor la bugetul de stat şi a debitelor societăţior comerciale - celule economice de piaţă - pe de o parte, şi scăderea puterii de cumpărare a veniturilor salariaţilor în faţa avalanşei scumpirilor, pe de altă parte, îngrijorează pe toată lumea.

Una din multiplele cauze ale acestui marasm economico-social rămâne complacerea în simpla cosmetizare a legislaţiei muncii de tip comunist, în care obligativitatea asigurării unui loc de muncă pe viaţă nu poate avea nimic comun cu valoarea profesională şi motivaţia angajatului în raport cu interesele economice ale angajatorului proprietar al capitalului. Într-o economie de piaţă, raporturile de muncă nu se pot baza decât pe interesele economice ale celor două părţi, independente în decizie, dublate de rolul statului în ceea ce priveşte protecţia socială, raportată la puterea economiei naţionale.

Preocupările pentru rescrierea unui nou cod al muncii s-au multiplicat în ultimul timp, ceea ce demonstrează evidenţa unei întârzieri nepermis de mare într-un domeniu pe cât de sensibil, pe atât de necesar unei dezvoltări economice şi sociale armonioase, singura bază sănătoasă a unei solidarităţi cu efecte concrete şi nu teoretice.

Pornind de la aceste preocupări, în care sunt implicat şi eu, fac apel la o conlucrare imediată a tuturor parlamentarilor în valorificarea celor mai bune idei din proiectele de legi de reglementare a relaţiilor de muncă, o bază a antamării unui dialog constructiv putând fi chiar iniţiativa legislativă a Grupului parlamentar PNL, aflată în circuitul Camerei Deputaţilor.

Vă asigur că efortul făcut pentru această iniţiativă îşi propune să satisfacă interesele a 22 de milioane de cetăţeni care doresc în primul rând o protecţie socială printr-o muncă corect remunerată, pe o piaţă a muncii competitivă.

Definitivarea proiectului propus la nivelul Parlamentului României, cu sprijinul tuturor partenerilor sociali, ar aduce beneficii rapide pentru societatea noastră, în plat atât mental, cât şi comportamental, tocmai pentru a încheia această tranziţie de sistem interminabilă. S-ar pune capăt multor abordări anacronice ale privatizării şi restructurării de tip etatist, s-ar închide robinetele de alimentare a pieţei negre, evaziunii şi corupţiei, o nouă relaţie echilibrată, dar şi responsabilă între capital şi forţa de muncă, între angajator şi angajat, orientată exclusiv spre eficienţă, fiind mai mult decât salutară.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îş invit pe domnul Valentin Vasilescu. Se pregăteşte domnul deputat Becsek-Garda Dezideriu.

Domnul Valentin Vasilescu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

La momentul apariţiei raportului Armagedon I, am fost singurul parlamentar care am solicitat cu obstinaţie constituirea unei comisii de anchetă parlamentară care să verifice acuzaţiile aduse de autorii acestui raport.

Într-un interviu publicat de ziarul "Cotidianul" din 8 ianuarie 2002, apreciam: "Raportul se bazează pe o seamă de constatări concrete făcute de ofiţerii şi generalii activi cu atribuţii de control şi îndrumare de la diferite eşaloane din Statul Major General al Armatei. Este posibil ca sesizările făcute în mod repetat de aceşti responsabili din Ministerul Apărării Naţionale să fi fost ignorate de oamenii politici puşi în funcţiile de decizie ale Armatei, fapt ce a determinat apariţia acestui raport pe INTERNET".

Chiar şi în aceste condiţii, conducerea Ministerului Apărării Naţionale a crezut de cuviinţă să catalogheze raportul drept o diversiune menită să denigreze Armata română, considerându-l o ficţiune chiar mai proastă decât filmul cu acelaşi nume.

Ca şi când asta nu era suficient, au existat voci care au lansat o serie de afirmaţii potrivit cărora raportul ar fi opera unor cercuri ostile din afara graniţelor ţării, care sunt interesate ca România să nu fie admisă în NATO.

Dând curs iniţiativei domnului ministru Ioan Mircea Paşcu, conducerea Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ne-a obligat pe noi, membrii comisiei, să audiem un număr de cinci generali M.Ap.N. Audierea a fost mai mult o prelegere susţinută de domnii generali, urmată de răspunsuri la întrebările deputaţilor, din care reieşea scopul vădit denigrator al raportului.

Tot ceea ce ne-a rămas de făcut nouă, în calitate de membri ai comisiei, a fost să-i credem pe cuvânt, întrucât domnii generali n-au adus în sprijinul afirmaţiilor lor nici un document oficial din care să reiasă ceea ce dânşii afirmaseră, anume că imaginea Armatei prezentată în raportul Armagedon I este falsă.

După cum ştiţi, sâmbătătă, 2 februarie 2002, la depozitul M.Ap.N. de la Frânceşti s-a petrecut un eveniment deosebit de grav, soldat cu dezertarea a doi militari în termen, care anterior au rănit grav pe comandantul gărzii şi, ulterior, au omorât doi civili în perimetrul localităţii Băbeni.

Deşi împrejurările în care au fost comise faptele sunt în curs de cercetare, oficialii M.Ap.N. au tras deja anumite concluzii din care reieşea, printre altele, şi că vina producerii acestei tragedii revine, în cea mai mare măsură, cadrului legislativ neadecvat.

Juriştii Statului Major General au afirmat că, anterior producerii acestui eveniment, Ministerul Apărării Naţionale a sesizat că Legea privind pregătirea populaţiei pentru apărare, promulgată în 1996, este depăşită şi, prin urmare, proiectul de modificare a acestei legi este definitivat şi va fi supus votării lui de către Parlament în procedură de urgenţă.

Cu alte cuvinte, conducerea M.Ap.N. apreciază că Parlamentul României este răspunzător, într-o anumită măsură, de ceea ce s-a petrecut chiar în ograda Armatei şi această abordare a problemei mi se pare revoltătoare.

Este inadmisibilă această modalitate prin care factorii de decizie ai Ministerului Apărării Naţionale încearcă să disperseze răspunderea care le revine în totalitate, aruncându-le pe umerii Parlamentului şi altor instituţii pentru ceea ce s-a petrecut în seara zilei de 2 februarie 2002.

În calitate de parlamentar al principalului partid de opoziţie şi totodată membru al Comisiei de apărare, solicit Biroului permanent al Camerei Deputaţilor să nu admită includerea pe ordinea de zi a proiectului elaborat de Ministerul Apărării Naţionale, de modificare a legii mai sus amintite, până când comisia abilitat㠖 Comisia de apărare – nu va face o anchetă serioasă cu privire la aspectele prezentate în raportul Armagedon I, corelate cu faptele petrecute recent în judeţul Vâlcea.

Solicit acest lucru, întrucât majoritatea măsurilor decise de conducerea M.Ap.N., ca urmare a producerii evenimentului de la Frânceşti, confirmă veridicitatea situaţiei prezentate în raportul Armagedon I. Iniţiativa mea mai are la bază şi dorinţa de a identifica şi remedia, cu acest prilej, şi alte disfuncţionalităţi, dacă ele există şi sunt generate de cadrul legislativ în domeniul militar.

Stimaţi colegi,

Din prevederile Constituţiei reiese clar faptul că rolul Parlamentului este acela de a elabora legi viabile, şi nu acte conjuncturale menite să motiveze absolvirea de orice răspundere a membrilor Executivului în situaţii precum cea la care am făcut referire.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit pe domnul Becsek-Garda Dezideriu. Se pregăteşte domnul Marian Ionescu.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Domnul deputat Ioan Sonea, marţea trecută, de la acest microfon, a vorbit despre istoria regimentelor grănicereşti din zona Năsăudului şi a Bistriţei, dar în special despre dreptul de proprietate al acestor comunităţi asupra celor 54 de munţi numiţi şi "munţi revendicaţi după modificările de frontieră din anul 1768 între Imperiul Habsburgic şi cel Otoman".

De asemenea, s-a mai referit la viaţa economică a celor 44 de comune grănicereşti, cărora, la data de 3 aprilie 1861, li s-au recunoscut fondurile grănicereşti ca proprietate de drept şi de fapt, prin care s-a realizat o relativă independenţă administrativă şi stabilitatea economică a ţinutului.

Autonomia acestui ţinut a fost recunoscută atât de autorităţile maghiare din perioada anilor 1867-1918, cât şi de legile româneşti dintre anii 1918-1948.

Istoria regimentelor grănicereşti secuieşti prezintă multe asemănări cu trecutul regimentelor româneşti. În anul 1768, şi ei erau împroprietăriţi cu aşa-numiţi "munţi revendicaţi". După înăbuşirea Revoluţiei din 1848-1849, drepturile lor asupra acestor ţinuturi erau limitate de către Curtea de la Viena. Drepturile lor asupra ţinuturilor pe care le dobândeau în anul 1768 au fost recunoscute în primii ani ai dualismului austro-ungar, în anul 1869, de către Împăratul Franz Iosif. Prin Decretul Imperial, urmaşii grănicerilor secui au devenit proprietari de drept şi de fapt asupra acestor terenuri cunoscute sub denumirea de Bunurile private din Ciuc.

După 1918, autorităţile româneşti nu le-au recunoscut proprietatea şi, prin Decizia Comitetului Agrar, din 16 februrarie 1923, toată averea Bunurilor private din Ciuc a fost confiscată de către Statul Român. De aici, au început contestările, interpelările parlamentare, precum şi intervenţia Ligii Naţiunilor care, în anul 1932, a impus Statului Român recunoaşterea oficială a acestor proprietăţi.

Parlamentul României a votat în acest sens, iar Regele Carol al II-lea, în anul 1934, a promulgat Legea pentru retrocedarea averilor aparţinând Bunurilor private din Ciuc. O lege asemănătoare a semnat şi Regele Mihai la data de 1 iunie 1946 privind recunoaşterea oficială a acestei comunităţi de averi.

La începutul anului 1998 s-au depus cererile pentru retrocedarea pădurilor şi păşunilor aparţinând bunurilor private din Ciuc. Comisiile locale din Bilbor, Corbu, Teuz, Bicaz-Chei şi Bicaz-Ardelean au refuzat să recunoască dreptul de proprietate asupra pădurilor grănicereşti din Ciuc. Tot aşa, comisia judeţeană a respins această solicitare de pus în termen, pe bază legală.

Dacă s-a recunoscut dreptul la retrocedare în cadrul comunităţilor româneşti din Bistriţa-Năsăud şi Caraş-Severin, atunci, conform Constituţiei, acest drept trebuie să se recunoască şi în cazul Bunurilor private din Ciuc.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit pe domnul Marian Ionescu şi se pregăteşte domnul deputat Mihai Baciu.

Domnul Costel Marian Ionescu:

Stimate domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Industria de apărare este falimentată cu bună ştiinţă. Având în vedere situaţia din ce în ce mai gravă a industriei de apărare, m-am deplasat, în perioada 22-24 ianuarie a.c., la Întreprinderea Metalurgică Mija, IMUN Moreni şi Automecanica Moreni.

În deplasarea efectuată am avut în vedere următoarele obiective operaţionale: cunoaşterea situaţiei economico-financiare, cunoaşterea gamei de produse ce s-au fabricat şi se fabrică în prezent, situaţia disponibilizărilor în concordanţă cu punerea în aplicare a ordonanţei guvernamentale privind parcuri industriale, starea actuală a capacităţilor de producţie, starea de spirit a membrilor de sindicate etc.

Situaţiile concrete din cele trei mari întreprinderi sunt complet diferite. Spre exemplu, la Întreprinderea Mija, personalul muncitor care a mai rămas nu are siguranţa locului de muncă, aspect ce creează o vădită incapacitate în realizarea unor repere militare, executate de altfel în cantităţi mari şi la un standard calitativ performant, cu mulţi ani în urmă.

Restabilirea unui flux de producţie cunoscut se execută în condiţii din ce în ce mai vitrege atât prin distrugerea parţială a unor utilaje şi instalaţii, cât şi prin plecarea multor specialişti în domeniu, fie la pensie, fie prin disponibilizări.

Datorită imposibilităţii întreţinerii şi conservării activelor, precum şi neglijenţa actului managerial, legată organic de neglijenţa unor guvernanţi faţă de industria de apărare, reluarea acestor fluxuri tehnologice, este necesar pentru aceasta sume mari de bani.

Specific în această întreprindere am găsit unele secţii, cum este Turnătoria de fontă, cu capacitate de circa 10 mii de tone piese pe lună, dotată iniţial cu tehnică de vârf şi care era una dintre cele mai mari şi importante secţii din ROMTEHNICA, într-o stare efectivă de fier vechi, arăta mai rău chiar ca după un dezastru militar. Este inadmisibil să se sustragă dintr-o întreprindere militară, cu ajutorul unor utilaje industriale, inductoarele cuptoarelor electrice cu inducţie de trei tone, confecţionate din ţeavă rectangulară de cupru şi care prezintă o valoare de circa un miliard de lei pe inductor, în acest caz fiind cele două cuptoare, ca şi distrugerea, tot prin furt, a unor utilaje în proporţie de circa 80%. Distrugerile prin furt calificat şi degradările ce au avut loc în ultimii ani, mai ales în întreprinderile de fabricare a armamentului, nu justifică politicile guvernamentale de dezinteres faţă de această industrie. Se ştie că industria de armament este una de elită şi aducătoare a peste 25% din p.i.b.

Din cele 13 dosare instrumentate de poliţie cu ocazia furturilor comise în Mija, verdictul dat de acesta a fost: "autor necunoscut". Deci apreciem că se aplică din ce în ce mai mult legea junglei. Consiliul de conducere al acestei întreprinderi a hotărât ca aceste secţii care sunt complet degradate să fie arondate parcului industrial.

Consideraţiile specialiştilor noştri vizavi de această situaţie se prezintă în următoarele concluzii:

1. secţia de turnătorie-fontă este iremediabil distrusă; singura soluţie este dezafectarea generală pentru tăierea restului de utilaje (de altfel, am constatat acest lucru la faţa locului, unde se dezmembrau şi se tăiau utilajele de la un transportor);

2. trecerea secţiilor distruse în schema unor aşa-zise parcuri industriale înseamnă lipsa competenţelor şi a responsabilităţilor tuturor conducătorilor care au avut şi sarcina păstrării activelor în stare de funcţionare.

O altă întreprindere producătoare de armament, AUTOMECANICA Moreni, unde am întâlnit situaţii diferite, comparative cu cele de la Mija, o situaţie mult mai bună a acestei întreprinderi, am constatat cu surprindere că nu există totuşi nici în această întreprindere o strategie clară privind menţinerea unor capacităţi de producţie. Întreprindere de elită pentru fabricarea de transportoare autoamfibii, a asimilat după 1990 Transportorul 8x8, din care au fost executate 60 de bucăţi în perioada 1994-2000, Camionul 4x4, estimat a fi executat în comandă de circa 10 mii de bucăţi pentru armată, executate numai 232 de bucăţi, după care s-a sistat execuţia. S-a găsit o soluţie de provizorat prin dezmembrarea a 80 de locomotive Diesel, din care care s-a dezmembrat deja 35 de bucăţi. Din cei 1.530 de angajaţi au rămas circa 1.000, care execută în special piese de schimb pentru transportoare şi camioane. Se vehiculează ideea transferului de fabricaţie a transportorului de la Uzina Mecanică Bucureşti, pentru a fi fabricat.

Impactul social este profund şi dureros, deoarece circa 35% din personal a fost disponibilizat.

O notă bună a Întreprinderii AUTOMECANICA Moreni am sesizată în amenajarea unor hale industriale, în scopul transformării lor în parc industrial. În acest sens, maşinile-unelte de aşchiere erau transportate în alte secţii, deoarece se preconiza dotarea halei industriale din parc cu utilaje din industria uşoară textilă.

În Întreprinderea IMUN Moreni (întreprindere mecanică, constructoare de poduri, ex. podul rutier peste Canalul Dunăre-Marea Neagră, de la Agigea, podul rutier peste Dunăre de la Cernavodă, platforma de foraj marin Sinoe etc.), paleta lucrărilor fiind foarte mare, în această întreprindere prin eforturi proprii are comerţ la nivel de supravieţuire, deoarece din cei 2.100 de angajaţi în 1990 mai sunt circa 750.

În ultima perioadă, datorită unor licitaţii trucate, aspect ce tinde să se generalizeze de altfel în economia noastră, recipientele de tip butelie solicitate de PETROM au fost orientate către alte întreprinderi, cum este de exemplu Întreprinderea Mecanică Vâlcea, care a asimilat de curând aceste butelii, aceste sortimente de producţie.

Producţia întreprinderii a fost în ultimii trei ani de circa 430 de mii de bucăţi, iar în martie 2000 s-a negociat preţul cu PETROM, dar comanda a pornit tot către Vâlcea, pentru execuţia a 30 de mii de bucăţi, iar în 9 aprilie 2000 s-a suplimentat comanda PETROM tot către Vâlcea cu încă 70 de mii de bucăţi.

Blocajul generat de PETROM prin anularea compensărilor cu produse petroliere, produce la nivelul întregii economii sincope ale producţiei şi imposibilitatea derulării unor noi contracte strict necesare pentru viabilitatea întreprinderilor.

Despre aceste aspecte consider că este necesar un efort concertat al tuturor forţelor politice, în special din partidul de guvernământ, pentru efectuarea unui lobby concret la nivelul Ministerului Industriei, în favoarea unei întreprinderi specializate în construcţia recipientelor sub presiune, comparativ cu alte întreprinderi care au un nivel de tehnicitate sub nivelul Întreprinderii IMUN Moreni, cu preţuri, de fapt, comparabile.

În concluzie, am constatat că pentru întreprinderi din industria de apărare nu a existat, de la Revoluţia din 1989 şi până în prezent, o strategie clară, la nivelul ţării noastre, de restructurare şi de păstrare a unor capacităţi de producţie în perfectă stare de funcţionare.

Unul dintre artizanii demolării întreprinderilor din industria de apărare este fostul ministru Victor Babiuc, un cameleon cu diplomă, care probabil în curând va trece în staff-ul domnului Adrian Năstase, probabil într-un post la NATO, în scopul modernizării armatei române. Fostul ministru Babiuc, în perioada când era ministru al apărării, a cheltuit sume imense din bugetul statului pentru importul de armament, încercând să aducă Armata României la standardele impuse de NATO, argumenta dânsul. Astfel, în 1999, domnul Victor Babiuc, împreună cu fostul Preşedinte Emil Constantinescu, au încheiat un contract în Israel cu autoritatea israeliană pentru dezvoltarea armamentului, pentru cumpărarea de armament. Printre produsele militare cumpărate au existat în principal rachete antitanc, produse care, de altfel, se fabricau şi în ţară, chiar în judeţul Dâmboviţa. Clauzele contractuale nu se cunosc nici în prezent.

Partidul România Mare apreciază că nu a existat o strategie privind industria de apărare, aspect ce a generat degradarea voită a acesteia cu consecinţe grave asupra capacităţii de apărare a ţării şi consecinţe sociale dureroase privind subzistenţa personalului muncitor.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit pe domnul deputat Mihai Baciu. Se pregăteşte domnul Radu Ciuceanu.

Domnul Mihai Baciu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Onoraţi colegi,

Voi intitula intervenţia mea de astăzi "S.O.S. - Radio Moldova, România".

Mai întâi, o chestiune de istorie, foarte scurtă. La 2 noiembrie 1941, aşadar în plin război mondial, de la Iaşi răsuna pentru prima dată în eter "Aici Radio Moldova". Atunci, la inaugurarea noului post de radio, marele profesor şi om de cultură Ion Petrovici, preşedintele Consiliului de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune spunea: "Desigur, instalarea acestui post în vechea capitală a Moldovei corespunde unei logici căreia nu putea să i se sustragă nimeni. Iaşul are calitatea naturală de focar înaintat al culturii româneşti în pragul ţinuturilor noastre răsăritene, unde vitregia vremurilor a suflat îndelung şi în rânduri repetate peste flacăra conştiinţei naţionale fără a izbuti să o stingă, dar împiedicând-o să lumineze atât cât ar fi putut. De aici, din locul acesta, ar urma să plece puternicele împrăştieri de raze care să măture umbrele nopţii întârziate peste Prut şi Nistru şi să încorporeze cât mai repede cu putinţă atâtea suflete dezorientate de zbucium şi de alarme în vigoarea organică a sufletului românesc". Aşadar, repet, asta era în noiembrie 1941, în plin război mondial.

I-a fost hărăzit, prin urmare, Iaşului să fie promotor al culturii şi pe undele hertziene. Unii au înţeles cum nu se poate mai bine misiunea noii instituţii, chiar în perioada pe care o numim "de tristă amintire", creând posibilităţi tehnice deosebite ca Radioul din Iaşi să intre în toate casele din zona Moldovei.

Pentru aceasta, în vara anului 1970 a fost dată în funcţie o staţie moderne de transmisie radio de mare putere – 100 KW -, care a preluat frecvenţa de până atunci a postului de Radio Iaşi, respectiv 1053 KHz, frecvenţă pe care o vedeţi mereu pe ecran, când daţi drumul la radio şi prindeţi Iaşul.

Staţia construită de Firma engleză MARCONI la câţiva kilometri de Iaşi dispune de doi piloni autoradianţi şi este capabilă să emită cu putere maximă pe axa nord-sud, pentru a asigura o recepţie stabilă în zona Moldovei atât ziua, cât şi noaptea. Interesant este că postul Radio Moldova, cum se numeşte din nou acum, (începând din noiembrie, de la împlinirea a 60 de ani, s-a revenit la vechea denumire), datorită amplasementului şi puterii staţiei de emisie, poate fi recepţionat seara târziu şi în cursul nopţii, pe o arie mult mai largă, fiind ascultat în diverse zone ale Europei (şi cunoştinţe şi prieteni din Israel mi-au spus că ascultă deseori Radio Iaşi).

Fireşte, o asemenea arie de cuprindere, dar mai ales misiunea nobilă cu care postul Radio Moldova a fost învestit, încă de la începuturile sale, a impus responsabilităţi pe măsură în actul jurnalistic, în desfăşurarea unui program care să corespundă nevoii de cultură, de formare şi informare a publicului, fapt atestat de cartea de vizită a acestei instituţii,

Din păcate, ca orice lucru temeinic făcut, faptul că Radio Moldova este un radio al fiecăruia şi un radio al tuturor, cum sună sloganul postului, acest lucru se pare că supără pe unii. Supără, dezbină, că se aude până departe. Supără că este aşa cum este şi nu altfel. Drept pentru care, unii au găsit de cuviinţă să-i mai taie din elan. Cum anume? Cel mai simplu – să i se ia emiţătorul şi frecvenţa pe care emite de atâţia ani şi în loc să i se dea, prin redistribuire, emiţători situaţi pe ici, pe colo, chipurile, care acoperă la fel de bine zona Moldovei. Din surse sigure ştiu că aceasta este intenţia actualei conduceri a Radiodifuziunii; intenţia, deocamdată nu s-a luat măsura şi, din această cauză, eu trag aici semnalul de alarmă, ca să nu se ia, până la urmă.

Posibil ca această redistribuire să confere postului de Radio Moldova aceeaşi audiţie, deşi este puţin probabil. Profesionişti cu care am stat de vorbă s-au arătat extrem de afectaţi de atitudinea celor de la centru, care nu iau în seamă consecinţele unei astfel de măsuri, pe care eu o consider arbitrară şi generatoare de urmări negative. Un prim aspect se referă la ascultătorul de radio, obişnuit să găsească programul preferat în acelaşi punct al scalei, mai ales că din datele noastre reiese că peste 60% dintre ascultători se află în mediul rural, iar condiţia materială a omului de la ţară este binecunoscută. Ţăranii nu dispun de aparate de recepţie performante, ceea ce şi justifică menţinerea postului de Radio Moldova pe unde medii, pe frecvenţa bine ştiută. O dovadă o constituie şi faptul că în programe se regăsesc cu o pondere însemnată marile probleme ale statului şi ale vieţii rurale în ansamblu. Adaug, sigur, şi celebra emisiune de cîntece la cererea ascultătorilor, cântece populare îndeosebi, de mare rezonanţă această emisiune.

Trecerea, după atâţia ani de funcţionare a Radioului Moldova pe mai multe lungimi de undă, cum se intenţionează, ar crea ascultătorului şi un disconfort psihic, el fiind obligat să se orienteze în funcţie de frecvenţa sau lungimea de undă care este mai accesibilă. Adică mergi cu maşina, eu ştiu, dintr-un judeţ în altul, şi trebuie să întorci mereu butonul, să cauţi din nou Radio Moldova, că pierzi frecvenţa. Ne întrebăm, date fiind informaţiile de care dispunem: cum va fi recepţionat Radio Moldova în partea de sud a judeţului Iaşi şi pe raza judeţului Vaslui? Nemaivorbind de nordul judeţului Galaţi, nemaivorbind de Basarabia, pentru care a fost atunci făcut Radio Iaşi. Între alte raţiuni cea mai puternică în timpul războiului asta era – Basarabia şi zona transnistreană.

În altă ordine de idei, faptul că Radio Moldova a fost şi este pentru românii de dincolo de Prut, cum vă spuneam, puntea de legătură sufletească cu ţara, în condiţiile dispariţiei acestuia se periclitează un bun realizat în timp cu mari eforturi şi aşa mai departe. Cu acest argument, deci, spun că este suficient.

Dacă se invocă costurile mari ale emiţătorului de la Iaşi, este limpede că aceleaşi ar fi şi pentru oricare alt utilizator al acestuia. Dacă se invocă faptul că posturile naţionale, în speţă România Actualităţi, pe care îl iubim cu toţii, fără îndoială, nu se recepţionează bine în zona Moldovei, se pune întrebarea cum s-ar putea recepţiona Radio-Moldova de emiţătoarele care urmează a-i fi puse la dispoziţie, aceleaşi pe care transmite acum chiar România-Actualităţi.

Nu este, de altfel, prima oară când se manifestă asemenea tendinţe după 1990. Remarcăm însă că în condiţiile interimatului în care funcţionează actuala conducere radio, noi vom încerca să punem cât mai repede şi vom solicita Parlamentului să punem cât mai repede capăt acestui interimat, aceasta doreşte să încalce legea cu bună ştiinţă, atentând la personalitatea instituţiilor din teritoriu, conturată cu eforturi de-a lungul anilor.

Mai adaug un singur lucru: se intenţionează, repet, nu s-a luat încă hotărârea, se intenţionează a se da Studioului de radio Moldova emiţătorul de la Botoşani, emiţătorul de la Galbeni, Bacău, şi emiţătorul de capacitate redusă, foarte modestă de la Barboşi-Galaţi. În discuţie, este emiţătorul FM de la Iaşi, pe care se recepţionează actualmente România Actualităţi.

Şi închei cu o ultimă observaţie: ceea ce am spus eu aici este în asentimentul tuturor parlamentarilor din Moldova, indiferent de partid, indiferent de zonă, deci din toate judeţele, pentru că Radio Moldova de ani de zile, în perioada aceasta a noastră democratică, este o tribună foarte importantă de mare impact, foarte utilă tuturor oamenilor politici din această zonă care pot să-şi exprime, atunci când vor şi, sigur, când au posibilitatea, ideile şi dorinţele la acest radio.

Vă mulţumesc şi rog să se facă în aşa fel încât să ajungă ceea am spus la conducerea Radiodifuziunii. Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Vă mulţumesc şi eu. Sper ca apelul parlamentarilor din zona Moldovei să fie auzit de cine trebuie.

Are cuvântul domnul Radu Ciuceanu. Se pregăteşte domnul Raduly Robert Kalman.

Domnul Radu Ciuceanu:

Domnule prezident,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Baza expunerii de motive a proiectului de Lege cu privire la legalizarea prostituţiei o constituie afirmaţia că astfel s-ar putea controla bolile cu transmitere sexuală şi SIDA în societatea românească. Nimic mai fals! Studiile arată că în ţările occidentale unde prostituţia este legalizată, acolo unde este, incidenţa bolilor cu transmitere sexuală (BTS) este mult mai mare decât la noi.

Dacă luăm în considerare cazul bolii SIDA, o boală mortală care se propagă cu mare rapiditate în societate, în Europa de Vest şi în America, ponderea bolnavilor este de zece ori, respectiv de douăzeci de ori mai mare decât în România.

Conform datelor OMS din decembrie 2001, dacă luăm ca şi criteriu în cercetarea fenomenului prostituţiei, ponderea bolnavilor de SIDA din rândul populaţiei, vom constata că în Statele Unite rata îmbolnăvirilor cu SIDA este cea mai ridicată, spre exemplu Franţa, Statele Unite, Thailanda, prostituţia este legalizată sau există o puternică industrie a sexului.

Departamentul de epidemiologie biostatică şi medicină a Universităţii din Washington a demonstrat într-o cercetare din anul 2000 că mai mult de 50% din prostituatele aflate sub observaţie s-au infectat cu virusul HIV în primele şase luni de la "înrolare" şi 73% în primul an.

Eroarea promovată cu insistenţă este aceea că prin legalizarea prostituţiei controalele medicale periodice făcute prostituatelor vor conduce la stoparea contaminării cu BTS. În realitate, controalele medicale nu oferă nici o garanţie pentru clienţii bordelurilor atâta timp cât perioada de incubaţie a virusului HIV (care provoacă SIDA) şi a sifilisului este de 4 la 8 săptămâni - păcat că cei care sunt partizanii acestei legalizări nu ştiu aceste lucruri elementare - , timp în care prostituatele nu pot fi depistate ca bolnave dar pot transmite virusul. În mod teoretic, în 24 de ore, o prostituată poate îmbolnăvi până la 30-40 de subiecţi. Deci, chiar după un control medical care constată că prostituata este sănătoasă, primul client venit poate să o contamineze prin virusul HIV, nedepistat la analize, deoarece se află în perioadă de incubaţie.

În al doilea rând, un control la o lună de zile este doar un act convenţional, deoarece în fiecare zi prostituata, având între 10 şi 30 de clienţi, unele chiar mai mulţi, se pot contamina cu o boală sexuală retransmiţând-o ulterior altor bărbaţi care pot întreţine la rândul lor relaţii sexuale.

Aşadar, chiar în condiţiile unor controale medicale ideale făcute de medici incoruptibili, în termenii descrişi de lege, nu există absolut nici o garanţie a faptului că prostituata din bordelurile legalizate nu va contamina clienţii şi, prin aceasta, implicit, populaţia.

Poate statul, prin legalizarea prostituţiei, să-şi asume responsabilitatea de a oferi garanţii privind sănătatea prostituatelor din reţeaua aşa-zisei prostituţii legalizate? Cercetările demonstrează că acest lucru este imposibil, atâta timp cât bolile nu pot fi depistate în perioada de incubaţie a virusului.

Se afirmă în expunerea de motive a proiectului de lege că prevalenţa îmbolnăvirilor pentru sifilis şi gonoree este de de 10 ori mai mare în România decât cea zonală. Acest lucru nu înseamnă că femeile care se prostituează în ţara nostră sunt mai bolnave decât în Occident. Dintr-un studiu realizat în America rezultă că peste 75% din prostituatele aflate sub observaţie contractaseră deja boli cu transmitere sexuală.

Legalizarea prostituţiei nu modifică în nici un fel gradul de îmbolnăvire, deoarece prostituatele nu sunt supuse controlului şi la rândul lor bărbaţii care le frecventează. Legalizarea are şi consecinţe imediate: creşterea numărului de prostituate, precum şi a numărului bărbaţilor care frecventează bordelul (vezi cazul Olandei şi al Franţei) şi prin aceasta la creşterea factorilor de risc în îmbolnăvirea populaţiei.

O prevalenţă atât de mare în îmbolnăvirea cu gonoree şi sifilis în ţara noastră nu se datorează nelegalizării bordelurilor, ci netratării bolilor datorate lipsei de educaţie a celor care se îmbolnăvesc precum şi de ce să n-o spunem, şi a unei asistenţe medicale deficitare.

Chiar dacă în România numărul celor care se îmbolnăvesc prin frecventarea prostituatelor este mai mic decât în alte ţări, ca Franţa sau Germania, boli ca gonoreea şi sifilisul, în condiţiile în care sunt netratate, ajung să contamineze într-o măsură mult mai mare populaţia, ceea ce arată că creşterea îmbolnăvirilor cu sifilis şi gonoree nu poate fi luată drept argument în legalizarea prostituţiei.

În Franţa, de exemplu, unde prostituţia este legalizată, gonoreea a crescut cu 49% în primul semestru al anului 2000, faţă de aceeaşi perioadă a anului 1999, după datele publicate de Institutul "Alfred Fournier" în colaborare cu Institutul de Supraveghere a Stării de Sănătate.

Acelaşi institut a constat pentru anul 2001 o creştere fără precedent a bolii sifilis precum şi o creştere a incidenţei tuturor bolilor cu transmitere sexuală. Dacă s-ar dori cu adevărat stoparea proliferării bolilor cu transmitere sexuală în România ar trebui mai curând subvenţionate programe de educaţie şi de asistenţă medicală a celor bolnavi.

Amplasarea de Eros Locuri (bordeluri) într-o anumită zonă a unui oraş, duce - şi nu mai este nevoie să insistăm – la creşterea explozivă a infracţionalităţii. După mai multe cercetări făcute în diferite state din America, rezultă că după deschiderea unor astfel de "afaceri cu sex", Eros Locuri sau bordeluri, delictele au crescut cu 102%. Anumite delicte ca: vătămare corporală cu premeditare au crescut până la 700%. Toate genurile de insulte, ameninţări au avut o creştere până la 387%, iar prostituţia cu până la 300%. Toate tipurile de jaf, inclusiv dacă e bine să punem accentul şi pe acest lucru, inclusiv furturile de automobile, s-au înmulţit cu 120%. Exemplele, evident că pot continua.

Datele sunt preluate de pe pagina de internet http://www.Women's Network. Alte informaţii de bază, articole şi studii de specialitate referitoare la impactul social şi uman al proliferării prostituţiei şi pornografiei le putem găsi pe multe din studiile care au intrat deja în circulaţie.

După o cercetare mai recentă a Centrului de pe lângă Universitatea Minnesota din SUA, orice tip de infracţiune, aşa cum ne arată recensământul zonal, indică o rată mai mare a infracţiunilor acolo unde piaţa pentru pornografie este admisă legal.

Din acestea rezultă că prezenta, o consider deocamdată iniţiativă legislativă, nu numai că nu protejează societatea de o serie de fapte reprobabile conexe prostituţiei (proxenetism, trafic de minori şi de femei, pedofilie, agresiuni fizice, violuri, evaziune fiscală, consum de droguri) ci o expune unei creşteri a infracţionalităţii de orice fel.

Doamna M.Hughes, coordonatoare în educaţie şi cercetare a "Coaliţiei împotriva traficului de femei", o instituţie onorabilă, observă într-un studiu ce priveşte ţările din Estul Europei că ţările care reglementează legalizarea prostituţiei sprijină traficul de sex şi sex-turismul. De altfel, consultanţii numiţi de Liga Naţiunilor în 1937 pentru investigaţii în privinţa traficului sexual în America, Europa şi Orientul Mijlociu, ajunseseră la concluzia că principalul factor ce determină traficul internaţional de femei din Est îl constituie existenţa caselor de prostituţie autorizate, numite şi bordeluri, care funcţionau deja la nivel naţional în Vest.

Aşadar, încă o dată trebuie să subliniem că legalizarea prostituţiei nu reduce traficul de femei şi copii, ci îl dezvoltă. În privinţa abuzurilor fizice, a violurilor, legalizarea prostituţiei nu constituie o garanţie a scăderii acestora atâta timp cât poliţia este deficitară.

Un studiu realizat în 1996 în cinci ţări din America, Africa, Europa şi Asia arată că, mediind pe toate ţările, 73% din femeile aflate sub observaţie au fost atacate fizic şi 68% au fost ameninţate cu o armă, 62% au fost violate de când au intrat în prostituţie şi 40% au fost constrânse peste voinţa lor să practice pornografia.

Aceeaşi doamnă Hughes arată că, indiferent că este sau nu legalizată prostituţia, violenţa împotriva prostituatelor este la fel de mare. Legalizarea nu face decât să crească numărul prostituatelor şi să dezvolte fenomenul, precum s-a constatat în Olanda, unde legalizarea a dus la creşterea prostituţiei şi a traficului din cadrul său.

Nu am luat în discuţie până acum motivele de ordin moral care ar trebui să ne preocupe când vrem să legalizăm prostituţia. Ar trebui să ne gândim cu toţii că instituţia bordelului se află în opoziţie şi în conflict de interese cu familia, dacă ne mai aducem aminte de ea.

Dezvoltarea bordelurilor înseamnă slăbirea vieţii de familie în societate prin infidelitatea bărbaţilor. Se va putea ajunge astfel la o gravă criză a familiei, precum în ţările în care prostituţia este legalizată sau în care există o importantă industrie a sexului. În Franţa, Olanda şi SUA, spre exemplu, rata divorţurilor este de aproape 70%.

Din cele arătate mai sus, rezultă cu claritate faptul că expunerea de motive a iniţiativei parlamentare pentru legalizarea prostituţiei nu se susţine, ci dimpotrivă se poate afirma că legalizarea prostituţiei duce la agravarea tuturor fenomenelor care o însoţesc: proliferarea bolilor cu transmitere sexuală, violenţă, traficul de minori şi femei, creşterea infracţionilor etc.

Legalizarea prostituţiei nu va duce la controlul acesteia, ci la dezvoltarea ei, precum s-a petrecut în Franţa şi în Olanda. Legalizarea prostituţiei oferă doar o acoperire pentru prostituţia ilegală, cadrul necesar dezvoltării traficului de femei şi a turismului sexual.

Prin turismul sexual, SIDA va prolifera în România ca urmare a importării ei prin turiştii străini şi retransmisă populaţiei prin prostituate. Cei care vor profita cel mai mult de pe urma legalizării prostituţiei vor fi patronii de bordeluri sau afaceriştii din lumea interlopă a afacerilor ilegale. Impozitele câştigate de stat vor fi cu mult mai mici decât impozitele produse de fenomenul infracţional dezvoltat prin legalizarea bordelurilor.

Pentru cei care doresc să se informeze mai mult, le stau la dispoziţie cu un studiu pe care l-a realizat un centru pentru ocrotirea familiei.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Vă mulţumesc.

Domnul deputat Ráduly Róbert. Se pregăteşte domnul deputat Ştefan Păşcuţ.

Domnul Ráduly Róbert Kálman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Aş vrea să aduc în atenţia Parlamentului României o problemă legată de organizarea şi desfăşurarea recensământului populaţiei şi a locuinţelor din România în anul 2002. Şi anume o problemă legată de finanţarea acestei activităţi, activitate care este şi în opinia mea absolut necesară şi care trebuie să aibă loc la data stabilită.

Aşa cum bine se ştie, conform precedentului, în 1992, această acţiune a fost finanţată integral de la bugetul central. Conform legislaţiei în vigoare, aceasta este o acţiune de nivel naţional, drept pentru care, şi acum după 10 ani de la recensământul din 1992, în 2002, această acţiune ar fi trebuit să fie finanţată exclusiv şi în totalitate de la bugetul central.

Din nefericire, se pare că nu se va întâmpla aşa. Atunci când am dezbătut cu responsabilitate, în această Cameră, bugetul de stat pe 2002, nu a fost inclusă expres nici o prevedere legată de acest buget, ceea ce lăsa atunci de înţeles că recensământul va fi finanţat din bugetul central. Între timp, Guvernul neavând surse, se pare din acest buget, a emis o reglementare de caracter secundar, nicidecum de nivel de lege, prin care unilateral, fără consultare, şi fără un acord preliminar al autorităţilor locale, i-au obligat pe aceştia să suporte cheltuielile legate de recensământ.

Antevorbitorul meu a vorbit de prostituţie şi a pronunţat cuvântul viol. În opinia mea, ceea ce s-a întâmplat cu finanţarea recensământului este o violare gravă a principiului autonomiei locale. Dar acest lucru este în sine grav, însă în practica aplicării acestei decizii unilaterale a Guvernului, s-a întâmplat un lucru şi mai grav.

Aşa cum se ştie, săptămâna trecută, a plecat o scrisoare semnată de ministrul administraţiei publice, Octav Cozmâncă, şi de ministrul finanţelor, domnul Mihai Tănăsescu, în care autorităţile administraţiei publice locale, consiliile locale şi judeţene erau obligate ca să regândească bugetul pe anul în curs şi să includă la cheltuieli sumele privind acoperirea cheltuielilor cu această acţiune, cu recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România în anul 2002. Nemaivorbind în primul rând de nelegalitatea modificării bugetului într-un termen atât de scurt, aşa cum ştim foarte bine, acest lucru nu este permis de reglementările în vigoare, unele consilii locale, în mod firesc, pentru că cel puţin în Legea 215 noi am scris că este autonomie locală în România, au refuzat să introducă în bugetul local pe baza unui ordin venit de sus aceste cheltuieli.

Şi atunci ce s-a întâmplat? A doua zi dimineaţă, după luarea acestei decizii, contul lor la Trezorerie a fost blocat. Fapt fără precedent, după cunoştinţele mele, în cei 12 ani de la evenimentele din decembrie 1989 de când spunem că s-a terminat cu comunismul, s-a terminat cu reflexele comuniste, s-a terminat cu reflexele în care primul-secretar făcea tot ce voia într-un judeţ.

Din păcate, acest lucru s-a întâmplat în 2002, în februarie 2002, în România, după 11 ani de la votarea, adoptarea Constituţiei României şi contrar acesteia şi contrar Legii administraţiei publice locale.

Dacă ar fi fost o altă soluţie, în afară de acest act unilateral, şi recurgerea la şantaj? Cred că da şi cred că tocmai noi, Parlamentul României, în Legea 215/2001, am oferit această soluţie Guvernului, generic vorbind, indiferent de coloratura politică. În art.8, am spus că "autorităţile administraţiei publice centrale vor consulta înainte de adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale în toate problemele care le privesc în mod direct, potrivit legii."

Aici, dincolo de faptul că noi am prevăzut un parteneriat între autorităţile centrale şi cele locale, acest parteneriat, în accepţiunea noastră, a celor care am votat această lege şi am fost majoritatea în această Cameră, a fost că această colaborare între centru şi autorităţile locale să fie bazată pe înţelegeri, pe decizii pregătite cu consens şi adoptate după aceea. Asta este soluţia de principiu.

Dacă există soluţia practică sau dacă ar fi existat soluţia practică, bineînţeles, aceasta ar fi fost sau ar trebui să fie în continuare o finanţare pe moment, dar pe baza acestei înţelegeri, de la bugetele locale, a cheltuielilor privind recensământul populaţiei şi al locuinţelor, iar apoi la prima rectificare a bugetului de stat, aceste cheltuieli ar trebui să fie acoperite obligatoriu de la bugetul de stat.

Cred că ceea ce s-a întâmplat nu este legal, nu este nici măcar moral. Majoritatea dintre noi, membri ai Parlamentului şi membri ai Guvernului, suntem creştini, chiar dacă unii dintre noi sunt liber-cugetători. Şi aşa cum cu toţii ştim, una dintre cele zece porunci, de secole, este să nu furi. Cred că este bine să ne gândim dincolo de legalitate, stimaţi colegi, şi la moralitate. Cred că este bine ca fiecare în partidul, în grupul propriu să pună această problemă şi să determinăm Guvernul să revină la calea cea bună, la calea parteneriatului cu autorităţile locale, la calea dialogului, pentru că aşa este corect, asta este singura metodă principial corectă de conlucrare.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Ştefan Păşcuţ. Şi ultimul vorbitor, Corneliu Ciontu.

Domnul Ştefan Păşcuţ:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

Aş fi vrut să vorbesc astăzi despre starea sistemului energetic naţional, despre sănătate, despre învăţământ sau apărare. Pentru că din toate aceste domenii vin în ultima vreme numai veşti proaste. Din păcate însă va trebui să vorbesc despre noua iniţiativă a premierului Năstase, modificarea Constituţiei.

De când se află la guvernare, P.S.D.-ul arată semnele din ce în ce mai accentuate ale dorinţei sale de a-şi transforma guvernarea într-un regim totalitar, de la condiţionarea politică a primarilor, consilierilor locali şi judeţeni, prin acordarea preferenţială a unor sume de la buget, până la promovarea unor proiecte de legi nedemocratice şi antiromâneşti (vezi Legea administraţiei publice locale) şi acum propunerile de modificare a Constituţiei, astfel încât România să devină o republică parlamentară cu un preşedinte decorativ.

Asistăm cu fiecare zi care trece la transformarea P.S.D.-ului într-un partid-stat. Anularea alegerii directe a preşedintelui de către cetăţeni ar fi şi ultimul pas de făcut pentru că ar înlătura ultimul obstacol din calea eternizării P.S.D.-ului la cârma destinelor ţării.

Ce urmăreşte de fapt marele gânditor politic, Adrian Năstase? Urmăreşte să evite confruntarea în viitoarele alegeri prezidenţiale cu lideri carismatici ai unor partide din opoziţie, precum Corneliu Vadim Tudor. Dacă modificarea Constituţiei s-ar petrece, poziţia de la Cotroceni ar deveni neinteresantă de vreme ce din poziţia de conducător al partidului de guvernământ, premierul de acum şi de atunci, Adrian Năstase, ar putea nestingherit să se desfăşoare ca unic lider al partidului-stat. Am avea atunci posibilitatea de a exersa pe un interval de timp oricât de lung guvernarea fără guvernare, care este marca actuală a echipei P.S.D., a Executivului.

Pentru aceste motive, nu pot fi de acord cu propunerea de modificare a Constituţiei, lansată de către premierul Năstase. Constituţia României este încă proaspătă, are abia 10 ani şi ar trebui aplicată şi nu modificată. Numai că în ce priveşte aplicarea legilor şi în ce priveşte orice act de guvernare care nu promit beneficii imediate de imagine, echipa domnului Năstase se îndeamnă mai greu sau deloc.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

În contextul european, România este un caz politic mai mult decât fericit. Ea nu cunoaşte extremismul instituţionalizat. Evident, există şi printre români persoane care refuză sistemul politic democratic sau care aprobă politici şi idei extremiste. Dar, din fericire, aceste persoane, probabil puţine şi izolate, nu au o portavoce politică.

Nu există, domnilor, o ţară europeană dezvoltată în care să nu întâlnim un partid comunist sau neofascist ce refuză făţiş sau tacit sistemul democratic, militând pentru transformarea lui. Deşi au o cifră electorală în general mică, aceste partide sunt maligne pentru că exacerbează disfuncţionalităţi sistemice şi pentru că, în caz de criză, reprezintă o ameninţate efectivă la adresa regimului democratic.

Ei bine, printr-un paradox, acest fapt pare a indispune pe unii. În loc să constate sănătatea regimului democratic românesc, aceştia plăsmuiesc extreme şi inamici. Cunoaştem bine mecanismul: inventând inamici, te transformi pe tine însuţi în erou salvator. Numai că în actualul context internaţional această plăsmuire artificială este mai mult decât dăunătoare.

În urmă cu câteva zile, unii lideri politici justificau schimbarea sistemului electoral şi prin ideea că sistemul parlamentar poate bloca accesul la putere al liderilor partidelor extremiste, cum ar fi cazul preşedintelui Partidului România Mare, senatorul Corneliu Vadim Tudor.

Doresc să apelez la luciditatea şi la cultura politică, dacă o au, a acestor lideri. Extremismul presupune o ideologie a violenţei care vizează discriminări sociale, religioase sau etnice şi care-şi propune, ca scop ultim, înlocuirea sistemului democratic cu unul autoritar sau totalitar. Nici urmă de astfel de idei în documentele programatice ale Partidului România Mare, doctrină, statut, program, în discursul senatorului Corneliu Vadim Tudor sau al celorlalţi lideri ai Partidului România Mare. Pamfletul, specie literară, presupune aciditate şi expresie energică. Dar nici măcar în pamfletele senatorului Corneliu Vadim Tudor nu veţi găsi o expresie a ideologiei extremiste.

Şi atunci, ne întrebăm în mod legitim: cui foloseşte această inventare de inamici? Poate doar adversarilor noştri politici în scopuri electorale, căci României nu. Aceşti domni politicieni care, de multe ori, încearcă să se identifice cu imaginea României, demonstrează că nu conştientizează că prin afirmaţiile lor prejudiciază grav statul român.

În contextul luptei internaţionale împotriva terorismului, şi ce este terorismul dacă nu o dimensiune a extremismului, reprezintă o dovadă de iresponsabilitate să afirmi că peste trei milioane de români cu drept de vot, aproximativ un sfert din electorat, se identifică cu un partid extremist. Deci sunt la rândul lor extremişti. Îi invităm pe aceşti politicieni să folosească dicţionarul explicativ al limbii române în care se arată că extremismul este acea atitudine doctrinară a unor curente politice care pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor.

Cine îşi urmăreşte unilateral interesele? Partidul România Mare care apără actuala ordine constituţională sau aceia care propun revizuirea Constituţiei pentru a atinge obiective de partid? Ce demers politic este mai radical decât revizuirea arbitrară a Constituţiei.

Uniunea Europeană şi NATO nu vor accepta în rândurile lor o ţară în care un sfert din populaţie este acuzată de extremism de o parte a propriei clase politice. Mai mult, cum este posibil ca la doar 12 ani de la Revoluţie, unii politicieni să gândească modificarea sistemului politic pentru a bloca creşterea unui partid şi pentru a lua electoratului dreptul de a-şi decide singur soarta.

Domnilor, o spun cu fermitate şi responsabilitate. Acest tip de acţiune politică ce urmăreşte interese personale, partinice, în dauna celor naţionale şi în dauna democraţiei reale, reprezintă un exemplu nefericit de gestionare a soartei României. Nu putem accepta un amatorism politic care ne propune schimbarea regulilor în timpul jocului doar pentru a ajusta ordinea constituţională unor interese de partid. Vrem să modificăm unul dintre puţinele lucruri care merg bine.

Avem o Constituţie europeană modernă, elastică. Să o revizuim doar pentru a asigura P.S.D.-ului o guvernare perpetuă, pentru a ajuta P.N.L.ul să-şi depăşească imposibilitatea cronică de a găsi un lider popular sau pentru a înlesni U.D.M.R.-ului demersul de a schimba caracterul naţional al statului român? Să recunoaştem: toate aceste deziderate exprimă fie mărunte interese de partid, fie reale ameninţări la adresa democraţiei şi a ordinii constituţionale.

Din nefericire, România are alte numeroase probleme, probleme care afectează negativ viaţa de zi cu zi a cetăţenilor acestei ţări. Să le rezolvăm pe acestea şi să nu creăm noi probleme, probleme fictive, doar pentru a le camufla pe cele reale.

Vă mulţumesc.

Prima parte a şedinţei de astăzi a luat sfârşit.