Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnii Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, Ovidiu Cameliu Petrescu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistaţi de domnii Tudor şi Ladislau Borbely, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Bună dimineaţa!

Să începem. O invit pe doamna deputat Liana Naum. Se pregăteşte domnul Ştefan Baban.

Doamna Liana-Elena Naum:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi colegi,

În ziua de 30 martie 2002, am citit cu consternare titlul unui articol din Ziarul "Ziua" de Constanţa: "Puiu Haşotti cere demisia Florenţei Marinescu".

Florenţa Marinescu este directorul Direcţiei judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional Constanţa, care, din luna mai 2001, se află la conducerea instituţiei, pe baza ordinului ministrului culturii şi cultelor, acad. Răzvan Theodorescu, în urma unui exigent concurs susţinut la Bucureşti şi cu o concurenţă demnă de invidiat.

Este vorba despre soprana Florenţa Marinescu, doctorand în muzicologie, profesor al Facultăţii de muzică din cadrul Universităţii Ovidius, autor de cărţi şi articole de specialitate.

Înainte de toate acestea, este un ambasador al culturii româneşti peste hotare, bursieră a regretatului mare dirijor Georg Solti şi cu o excepţională carieră de operă pe scenele româneşti.

O dată cu venirea la conducerea acestei instituţii, Florenţa Marinescu a deschis larg porţile presei şi a declarat că de acum înainte aceasta îi va deveni aliat. Aşa s-a şi întâmplat.

În mai puţin de un an de zile, toate ziarele au salutat fiecare manifestare culturală organizată de direcţie, dintre ele, unice în ţară: "Târgul naţional al ceramiştilor populari", "Marea gală a laureaţilor festivalurilor şi concursurilor naţionale şi internaţionale", "Hamangia", "Pontica" şi altele.

Mai mult ca oricând, numele direcţiei a început să fie prezent zilnic în paginile ziarelor, iar preocuparea deosebită pentru patrimoniul cultural naţional dobrogean i-a determinat pe ministrul culturii şi cultelor, acad. Răzvan Theodorescu şi pe ministrul secretar de stat prof. univ. dr. Ioan Opriş să fie mai prezenţi ca oricând în siturile judeţului Constanţa, în viaţa culturală tomitană.

Din iniţiativa doamnei Florenţa Marinescu, ministrul culturii a reunit la o masă rotundă pe toţi factorii responsabili din domeniul istoriei şi al arheologiei, dar şi pe reprezentanţii cultelor, pentru prima oară aflându-se faţă în faţă Înalt Preasfinţia Sa Teodosie, arhiepiscop al Tomisului, Monseniorul Ghenţa şi cu muftiul Şengherai.

Direcţia s-a transformat într-o instituţie vie, implicată zilnic în viaţa constănţenilor cu diverse preocupări şi niveluri de cultură, o instituţie modernă, europeană, cu un program coerent, în perfectă concordanţă cu Programul naţional de guvernare.

Relaţiile internaţionale culturale încep să cunoască noi dimensiuni. Numai în acest an sunt promovate două evenimente culturale de excepţie, în colaborare cu Ambasada Republicii Populare Chineze şi Consulatul Republicii Populare Chineze la Constanţa, "Patrimoniul Mondial în China" şi "Rezonanţe ale artei tradiţionale din China".

Zilele istorice ale României nu mai sunt marcate prin manifestări formale, ci, prin eforturile direcţiei, iau conotaţii reale, demne de o instituţie care reprezintă idealuri culturale şi apără patrimoniul naţional.

Primarii judeţului o cunosc bine, Florenţa Marinescu aflându-se permanent în zonele cu patrimoniu arheologic, sau acolo unde se intervine neautorizat asupra monumentelor istorice. Dumneaei conlucrează foarte bine cu organele abilitate să apere patrimoniul şi este o prezenţă activă în toate comisiile de specialitate solicitate de administraţia locală şi cea centrală; într-un cuvânt, omul potrivit la locul potrivit.

Până la venirea dumneaei în funcţie, direcţia a fost condusă de un arheolog. Prezenţa acestuia nu a fost observată nicicum, ca, de altfel, nici activitatea acestuia. A fost suficient să fie membru PNL, ca să nu se observe nimic, mai ales inerţia acestuia şi dezinteresul total pentru cultura constănţeană. La polul opus, Florenţa Marinescu construieşte un edificiu nou, îl prezintă presei şi publicului ca pe o instituţie demnă de numele pe care-l poartă şi-l dinamizează printr-o activitate susţinută şi de fond.

Raţionamentul intervenţiei deputatului Haşotti este firesc. Este greu să accepţi ceva atât de constructiv şi de frumos, dacă tu însuţi nu ai fost în stare niciodată să faci aşa ceva, conform principiului că este mai uşor să distrugi, decât să construieşti. Numai că Florenţa Marinescu, în acest timp, este felicitată public pentru toate demersurile sale, de persoane oficiale şi de foruri competente, primeşte onoruri şi diplome şi oferă în schimb responsabilitate, muncă, seriozitate. Poate unica direcţie din ţară care a reuşit să creeze un climat tolerant şi constructiv în dialogul permanent cu toate cultele recunoscute de lege, cu toate etniile, cu toate organizaţiile guvernamentale sau neguvernamentale.

Domnul Haşotti face dovada că nu cunoaşte prea bine nici legislaţia. Altfel, ar fi aflat că direcţiile judeţene de cultură nu sunt nici proprietari, nici administratori de situri. În cazul acesta, dacă ar fi avut bunăvoinţă, s-ar fi interesat corect şi legal asupra demersurilor făcute de Direcţia Constanţa şi de Ministerul Culturii în cazul situaţiei de la Histria.

După patru ani de inexplicabilă distrugere a unei direcţii descentralizate a Ministerului Culturii şi Cultelor, este greu pentru domnul deputat Haşotti să se abţină de la comentarii penibile. Actuala direcţie renaşte din propria cenuşă.

Opinia Ministerului Culturii în ceea ce o priveşte pe Florenţa Marinescu este mai mult decât favorabilă, iar constănţenii, consumatori de cultură, au avut parte de peste 12 evenimente culturale în anul 2001, cu un buget de numai 250 de milioane de lei, restul fondurilor fiind obţinute prin eforturi deosebite, de la agenţi economici şi persoane particulare interesate să sprijine iniţiativele omului de cultură Florenţa Marinescu.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Vreau să vă informez că sunt 23 de înscrieri. Deci, am rugămintea, puţină concentrare la toţi colegii, ca să poată interveni toţi cei înscrişi.

Îl invit pe domnul Ştefan Baban. Se pregăteşte domnul Florea Voinea.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Sindicatele se opun aplicării sistemului privat de pensii. După ce, ani de zile, aplicarea Proiectului de Lege privind introducerea fondurilor universale de pensii a fost tergiversată, acum apare o altă problemă, şi anume, contestarea lui de către sindicate. Aceasta, în condiţiile în care sistemul actual de pensii se apropie tot mai mult de marginea prăpastiei, dovedindu-se incapabil să susţină în continuare plata pensiilor.

Sindicatele susţin reformarea sistemului de pensii după modelul european, şi nu după cel sud-american. Varianta prezentată de Guvern şi realizată după modelul sud-american propune ca o treime din contribuţia angajatului la asigurările sociale să fie transferate în mod obligatoriu în administrarea unor fonduri private care presupun, totuşi, şi nişte costuri de administrare şi supraveghere destul de importante.

Modelul european nu presupune obligativitatea vărsării unui anumit procent prin contribuţiile la fondurile private. Această schemă se bazează pe trei componente de bază.

Una – dintre care doar la una participarea este obligatorie, cea de stat. În cazul acesteia, finanţarea se face în sistem de solidaritate socială. Fondul este garantat de stat şi administrat de o instituţie publică.

Cea de a doua componentă grupează aşa-numitele scheme legate de procesul de muncă, sau de exercitarea unei profesii, scheme de pensii ocupaţionale. Acest sistem nu este garantat de stat, iar administrarea fondului se face de către o instituţie privată, participarea la el nefiind obligatorie.

În fine, cea de a treia componentă o constituie conturile individuale contractate direct cu un furnizor de astfel de produse, în general cu o companie de asigurări de viaţă.

Avantajele şi dezavantajele celor două modele sunt greu de pus în balanţă, mai ales că, în fostul lagăr socialist, au fost adoptate ambele scheme. Polonia şi Ungaria au optat pentru sistemul sud-american, în timp ce Cehia şi Slovenia au promovat modelul european.

Este timpul ca şi în România toate forţele politice, sociale şi civice să se aşeze la masa dialogului pentru a promova un sistem privat de pensii oportun pentru condiţiile specifice ţării şi economiei noastre, deoarece, inconsecvenţa şi bâlbâielile autorităţilor nu fac decât să adâncească şi mai tare regimul unui sistem care s-a dovedit a fi falimentar şi nu mai poate suporta plata pensiilor prin contribuţiile unui număr din ce în ce mai mic de salariaţi.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Are cuvântul domnul deputat Florea Voinea. Se pregăteşte doamna Paula Ivănescu.

Domnul Florea Voinea:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În numele parlamentarilor Partidului Umanist din România (social-liberal), folosesc acest prilej pentru a exprima protestul nostru faţă de hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor privind respingerea solicitării partidului de constituire a unui grup parlamentar propriu.

Considerăm că această decizie, deşi se încearcă a fi motivată în temeiul Regulamentului Camerei, este una eminamente politică şi se bazează pe omisiuni ale regulamentului în definirea deputaţilor independenţi şi a statutului celor care demisionează din partidele pe listele cărora şi-au dobândit mandatele.

Este cunoscut faptul că Partidul Umanist a participat la alegerile legislative din toamna anului 2000 în cadrul Polului Democraţiei Sociale din România, alianţă politică constituită împreună cu Partidul Democraţiei Sociale şi Partidul Social Democrat Român, formaţiuni politice care au fuzionat ulterior, formând Partidul Social Democrat. Exprimarea voinţei electoratului a avut drept consecinţă şi constituirea în fiecare Cameră a Parlamentului a unui grup parlamentar social-democrat şi umanist, la care partidul nostru a contribuit iniţial cu 4 senatori şi 6 deputaţi. Dinamica vieţii politice a făcut apoi ca unii parlamentari să demisioneze din partidele în care activaseră anterior şi să se înscrie în alte formaţiuni politice, în care au considerat că-şi găsesc afilieri doctrinare adecvate stadiului şi perspectivelor de evoluţie socială şi economică a ţării. Astfel, numărul deputaţilor membri ai Partidului Umanist a ajuns la 11 şi am solicitat, în consecinţă, constituirea unui grup parlamentar propriu la Camera Deputaţilor.

Dincolo de argumentul numeric, considerăm că am fost îndreptăţiţi în demersul nostru de art.66 din Constituţia României care stabileşte că în exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt exclusiv în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul.

Examinând o speţă similară, Curtea Constituţională a emis, la 8 iunie 1993, Decizia nr.44 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I-a nr.190/10 august 1993, în care precizează: "… deputatul are facultatea constituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul, în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul, sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare. Nici o altă normă juridică legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii constituţionale. Întrucât Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se ocupă şi de această transferare de la un grup parlamentar la altul, suntem mai degrabă în faţa unui gol de reglementare la nivel de regulament, şi nu în faţa unui caz de neconstituţionalitate".

Din nefericire, au trecut aproape 9 ani şi Regulamentul Camerei Deputaţilor nu cuprinde nici astăzi prevederi explicite pentru asemenea situaţii care, nu numai că s-au arătat a fi posibile, dar au şi fost confirmate în repetate rânduri de realitate. Ne-a surprins cu atât mai mult în aceste condiţii refuzul Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, în baza unor contraargumente elaborate de Departamentul pentru activităţi parlamentare al Camerei.

Avem tot respectul pentru munca oamenilor din acest departament, dar considerăm că ei au fost reţinuţi de la îndeletnicirile care le revin şi li s-a dat o temă faţă de care n-au nici o competenţă.

Avem, de asemenea, un infinit respect faţă de colegii noştri din Biroul permanent al Camerei, oameni politici de cea mai aleasă calitate şi amplă anvergură, dar ne temem că nici Biroul permanent, încărcat cu nenumărate obligaţii prin regulament, inclusiv cu asigurarea pazei şi a accesului în Palatul Parlamentului, nu este instanţa cea mai competentă să se pronunţe asupra unei chestiuni atât de delicate, cu atingeri constituţionale atât de importante.

Vă prezint aici o singură situaţie din cele numeroase, pe care membrii Biroului permanent, confruntaţi cu o varietate infinită de probleme administrative sau de altă natură, au neglijat sau au refuzat să le analizeze, participarea deputaţilor la comisiile de mediere intercamerale. Desemnarea se face de către grupurile parlamentare conform regulamentului. Deci, deputaţii care au demisionat dintr-un grup parlamentar şi nu au putut adera la altul, pentru că le-o interzice acelaşi regulament, nu mai pot astfel face parte din nici o comisie de mediere. Nu este acesta un caz strigător la cer, de limitare administrativă a mandatului unui parlamentar?

De aceea, stimaţi colegi, considerăm că avem o adevărată misiune de onoare, mai presus de ceea ce a fost iniţial un obiectiv de partid, în a vă solicita să reanalizăm împreună Regulamentul Camerei. Adresez, astfel, Biroului permanent cererea oficială de a supune solicitarea Partidului Umanist, de constituire a unui grup parlamentar propriu, analizei Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi şi a plenului Camerei, prilejuri care vor genera dezbateri fundamentate şi extrem de utile pentru îmbunătăţirea cadrului de reglementare a statutului şi activităţii parlamentarilor. Doar astfel vom fi în măsură să aducem regulamentul la eficienţa şi cuprinderea pe care le presupune poziţia noastră în societate. Acest lucru este deplin posibil, pentru că solicitarea noastră este perfect constituţională, ea neavând drept obiect constituirea unui grup care să reprezinte în Parlament un partid care nu a reuşit, prin alegeri, să-şi trimită nici un candidat în forul legislativ, ceea ce ar fi, evident, neconstituţional.

În încheiere, doresc să vă asigur din nou, stimate colege şi stimaţi colegi, că demersul nostru nu este unul îndreptat împotriva vreunui partid sau grup parlamentar. El a început prin a fi unul înscris în politica oricărui partid de afirmare, prin toate mijloacele constituţionale şi democratice, a identităţii proprii, de reprezentare cât mai largă şi concretă a intereselor electoratului propriu subsumate interesului general. Constatăm acum că am ajuns la interesul general mai repede decât ne aşteptam, din moment ce vă invităm la o dezbatere menită să îmbunătăţească Regulamentul Camerei, în folosul tuturor deputaţilor prezenţi sau viitori şi, prin aceasta, în folosul tinerei noastre democraţii parlamentare.

De aceea, vă asigurăm că, în conformitate cu toate regulile jocului democratic, ne vom supune necondiţionat verdictului pe care-l veţi da, indiferent care va fi acela.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

O invit pe doamna deputat Paula Ivănescu. Urmează domnul Vlad-Gabriel Hogea.

Doamna Paula Maria Ivănescu:

Considerată ca o victorie extraordinară, încheierea Scrisorii de intenţie cu Fondul Monetar Internaţional, a fost prezentată într-un moment festivist şi cu totul neadecvat. Iată că, de mâine, încep primele urmări. De mâine, curentul electric va fi mai scump cu 14%. Ce victorie am obţinut? În loc de 16%, am scumpit curentul cu 14%; numai 14%.

O altă victorie, să scumpim numai de la 1 iunie energia termică cu 30%, după ce ea se dublase în cursul anului trecut. Iată o victorie asupra populaţiei României! Nu avem nici nimic de reproşat Fondului Monetar Internaţional. Sunt specialişti în macroeconomie. Ei judecă după criterii. Dorim bani, trebuie să le îndeplinim.

Ceea ce nu se întâmplă corect în această ţară, nu se întâmplă reforma economică. Guvernanţii n-au grijă decât cum să mai sustragă din banii publici, să-i dosească în buzunare personale sau în afaceri care au depăşit demult graniţele ţării.

De mâine începând, 44% din populaţia României, care are contract cu furnizorul de energie electrică, a optat pentru tariful social. Ce înseamnă tariful social? 60 de kilowaţi pe lună înseamnă un bec – şi acela chior -, din când în când, probabil, o oră, maxim două, de televizor, fără frigider, fără aspirator, fără maşină de spălat. Iată, că 44% din familiile din România nu mai pot avea nici minimum de indicatori pentru un trai decent, un trai corespunzător.

Guvernanţii noştri se ţin de panglici, se ţin de prezentări festiviste în televizor, că te şi saturi văzând atâţia guvernanţi triumfalişti, iar populaţia sărăceşte din zi în zi mai tare.

Trebuie, odată şi odată, să înceapă reforma adevărată. Să se mai termine cu furtişagurile şi dosirea banilor publici, să se meargă acolo unde se creează produs intern brut, să crească veniturile populaţiei şi, totodată, va trebui odată şi odată un Guvern – dacă nu acesta, cel care urmează, şi cât mai repede dorim să urmeze altul – care să privatizeze managementul serviciilor acestea publice, că monopolul în utilităţile publice a dus la sărăcirea românilor.

Doamnelor şi domnilor colegi, cred că este mult prea serioasă problema sărăciei în România, ca s-o tratăm de pe poziţii partizane. Trebuie odată şi odată făcut ceva, în aşa fel încât oamenii să nu-şi mai dorească să plece din România.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Vlad-Gabriel Hogea. Se pregăteşte domnul Valeriu Stoica.

Domnul Vlad-Gabriel Hogea:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Nici nu mai ştim de câtă vreme liderii partidului de guvernământ n-au mai spus un adevăr. Pentru ei, minciuna devine atât o necesitate, cât şi o obişnuinţă, în încercarea de a nu se clinti prea curând de pe jilţurile în care s-au cocoţat în urma marii fraude din noiembrie-decembrie 2000.

Un preşedinte bătrân şi resemnat, care, de la o zi la alta, nu mai poate să ţină pasul cu realităţile contemporane, şi un premier pentru care cultul personalităţii s-a transformat într-un drog de care nu va mai scăpa niciodată, sunt oamenii în care populaţia disperată începe să nu mai aibă încredere. În definitiv, ce mai doresc aceşti domni şi cei din subordinea lor, de la ţara în care trăiesc? Au avut de toate pe vremea comunismului, iar schimbarea de sistem din 1989 le-a adus tot lor beneficiile cele mai substanţiale.

La porţile ingratei străinătăţi ei s-au închinat şi în vremea sovietelor şi în anotimpul nenorocit al globalizării.

Bicisnicii vătafi ai României săpunesc şi şmotruiesc un popor care, printr-o eroare istorică, şi-a pus speranţele de mai bine într-un clan care prosperă dominator şi cinic, asimilând doctrine, direcţii politice şi programe economice de faţadă, construindu-şi piramida bogăţiei pe umerii sclavilor abrutizaţi de muncă şi chinuri. Lozinci patriotarde şi demagogice pavoazează mesajele propagandei oficiale ale regimului de la Bucureşti, care nu poate fi considerat nici românesc, nici naţional, nici popular, nici progresist, nici democratic, pentru că promovează o linie retrogradă şi totalitaristă, al cărei punct terminus este dictatura plutocratică a unei grupări minuscule de indivizi certaţi cu legea, cu moralitatea şi cu bunul simţ.

Împotriva acestei stări de fapt, care nu poate să mai dureze, a militat permanent Partidul România Mare, al cărei drum trebuie să se încheie firesc la cârma ţării.

După 12 ani de involuţie, subdezvoltare şi sărăcie, a venit timpul ca România să-şi aleagă conducătorii pe care-i merită, şi nu pe aceia hărăziţi de caiafele străine, spre a-i dirija destinele pe căi numai de ei ştiute.

Puterea coruptă şi discreţionară rânjeşte sigură pe sine şi pe eternitatea perpetuării unui sistem injust şi inechitabil. Aroganţii noştri guvernanţi lasă să se înţeleagă faptul că şederea lor în fruntea Statului Român va mai dura mult şi bine, numai că aceşti inşi mult prea mediocri pentru înaltele demnităţi pe care le deţin uită un lucru esenţial: nevoia de normalitate a societăţii româneşti.

Mai devreme sau mai târziu roata istoriei se va întoarce şi le va frânge oasele celor care nu ştiu să se ferească din cale.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Valeriu Stoica. Se pregăteşte domnul ministru Ioan Mircea Paşcu.

Domnul Valeriu Stoica:

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

În ultima săptămână am asistat, alături de întreaga ţară, la spectacolul oferit de caravana prezidenţială ce străbate oraşele ţării. Se pare că Preşedintele României, prins în iureşul întâlnirilor politico-electorale, s-a debarasat de orice reţinere, exprimându-se public în legătură cu subiectele de interes naţional. Totuşi, pentru a nu părea că liberalii doresc doar să critice, trebuie să recunosc anumite merite incontestabile ale Preşedintelui Iliescu. Astfel, la o simplă privire asupra declaraţiilor de presă, putem observa că Ion Iliescu a evoluat de la abordarea dură de tipul "măi, animalule" la exprimări mai subtile. Totuşi, uimirea noastră apare atunci când observăm că atacurile Preşedintelui nu se îndreaptă, aşa cum ne-am fi aşteptat, împotriva partidelor de opoziţie, ci către politica guvernamentală şi, implicit, împotriva partidului pe care l-a condus până acum, de curând. Gafele prezidenţiale, cu care ne-am obişnuit, dealtfel, încă de la începutul anilor ’90, continuă într-un ritm alarmant. La data de 2 aprilie 2002, Preşedintele Iliescu declara la Cluj că F.M.I. a sărăcit România, sugerând, chiar, că standardele impuse de F.M.I. pot duce la moartea totală a României. Mai mult decât atât, după numai o zi, acelaşi Preşedinte Iliescu sugerează Alianţei Nord-Atlantice să nu se implice în treburile interne ale României, mai ales atunci când este vorba de eliminarea foştilor securişti din structurile statului.

În urma acestor declaraţii, concluzia prezidenţială a fost: este treaba noastră cum ne rezolvăm treburile la noi în ţar㠖 frază ce ne-a adus aminte de celebrul slogan din vremea în care acelaşi Preşedinte Iliescu se afla la cârma ţării, la începutul anilor ’90, "Nu ne vindem ţara".

Astfel, după ce cataloghează privatizarea drept un moft, primul om în stat, Preşedintele României, Ion Iliescu, lansează o serie de critici virulente la adresa unora dintre cele mai importante instituţii internaţionale. Se pare că eforturile de reformă personală a actualului Preşedinte au dat greş, acesta revenind la linia caracterizată printr-un populism meschin şi un discurs virulent împotriva organizaţiilor internaţionale pe care ne străduim să le convingem că le împărăşim valorile şi principiile.

Eforturile de reformă, paşii spre integrare în NATO şi Uniunea Europeană, par a fi, în viziunea Preşedintelui, doar elemente fără sens şi fără importanţă pentru o Românie care încearcă de 12 ani să dovedească faptul că aparţine Europei.

PNL atrage atenţia Preşedintelui României asupra faptului că declaraţiile sale, care exprimă propria dramă interioară, ce poate fi sintetizată în cuvintele "a fi sau a nu fi democrat", nu trebuie să afecteze interesele noastre generale de reformă şi de integrare în structurile euro-atlantice.

Pericolul limbajului dublu, practicat în trecut de Ion Iliescu, a fost unul dintre factorii care au afectat în mod negativ imaginea externă a României. De aceea, PNL atrage atenţia Preşedintelui Iliescu asupra prejudiciilor majore pe care comportamentul său le poate aduce ţării într-o perioadă de importanţă capitală pentru admiterea României ca membru cu drepturi depline în Alianţa Nord-Atlantică.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit la microfon pe domnul ministru Ioan Mircea Paşcu. Se pregăteşte domnul Damian Brudaşca.

Domnul Ioan Mircea Paşcu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Răspund în acest mod unui coleg din Cameră, domnul Marian Ionescu, care a ridicat această problemă, legată de industria de apărare.

Am considerat că formula unei declaraţii politice are, să spunem aşa, o anumită greutate comparativ cu formula răspunsului prin această chestiune a interpelării.

Sectorul producţiei de apărare, aşa cum a fost el dezvoltat înainte de 1990, a devenit supradimensionat după această dată, deoarece comenzile de la Ministerul Apărării Naţionale s-au micşorat în limita bugetelor aprobate anual prin Legea bugetului de stat. Diminuarea comenzilor a fost necesară, întrucât şi dimensiunile forţelor armate s-au redus ca urmare a proceselor de restructurare.

De asemenea, exportul de tehnică de luptă s-a redus foarte mult, întrucât România a trebuit să întrerupă comerţul cu arme în zone supuse embargoului de către ONU şi Uniunea Europeană. Totodată, nu trebuie omis faptul că unele din întreprinderile româneşti au fost înfiinţate, sau au fost dezvoltate înainte de anul 1989, pentru a răspunde cerinţelor cantitative ce existau în interiorul fostului CAER, piaţă care a dispărut practic după anul 1990.

Ca urmare, toţi agenţii economici din acest sector au resimţit un recul în ceea ce priveşte producţia specială, fiind necesare măsuri de redimensionare, precum şi conversia la producţie economică.

Intreprinderea mecanică Mija şi Întreprinderea Mecanica Moreni au fost întotdeauna în coordonarea Ministerului Industriei şi Resurselor care a luat măsuri pentru protecţia personalului şi inventarului sectorului industriei de apărare. Măsurile luate de actualul Guvern prin înfiinţarea parcurilor industriale, constituie o dovadă a preocupărilor de a găsi soluţii de relansare a producţiei în aceste societăţi comerciale.

Trebuie să menţionăm şi faptul că, din punct de vedere calitativ, produsele realizate în industria noastră de apărare nu mai corespund în totalitate noilor cerinţe de înzestrare ale armatei. Produsele necesare astăzi forţelor armate trebuie să fie interoperabile cu cele din înzestrarea armatelor ţărilor NATO. Unii agenţi economici autohtoni au înţeles faptul că trebuie să se adapteze cerinţelor beneficiarilor şi nu să impună vânzarea produselor lor, indiferent de calitatea, performanţele sau gradul de interoperatibilitate ale acestora.

Ca urmare, au fost luate măsuri pentru realizarea de produse în colaborare cu firme de prestigiu de pe piaţa internaţională, prin transfer de tehnologie la agenţi economici din România. Alţi agenţi economici au înţeles acest lucru mai puţin.

La solicitarea categoriilor de forţe armate, s-a trecut la stabilirea unor programe majore de achiziţii care să fie realizate de agenţii economici din România în colaborare cu parteneri externi binecunoscuţi pe plan mondial, care au fost de acord cu transferul de tehnologie şi care să asigure asistenţa tehnică necesară.

Speculaţiile care se fac astăzi că a fost importată tehnică de luptă care ar fi putut fi realizată de către întreprinderile româneşti fără tehnologie şi asistenţă externă, sunt luări de poziţie facile, cu iz politicianist. Adevărata stare de lucruri, aşa cum am descris-o mai sus, este şi poate fi controlată de Parlament, prin comisia de specialitate.

Specialiştii Ministerului Apărării Naţionale vă stau la dispoziţie pentru a răspunde tuturor întrebărilor în vederea clarificării punctuale a problemelor. Lansarea de ipoteze sau exprimări generale în acest domeniu nu fac decât să creeze, voit sau nu, o stare de confuzie, iar acum mai mult ca oricând numai de astfel de probleme armata României nu are nevoie. Cu atât mai mult cu cât, de la 1 ianuarie 2001, industria de apărare nu se mai află în responsabilitatea Ministerului Apărării Naţionale.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.

Îl invit pe domnul Damian Brudaşca. Se pregăteşte domnul Puiu Haşotti.

Domnul Damian Brudaşca:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Textul pe care doresc să-l prezint astăzi se intitulează "Cumularzii pesedişti".

Având ca strălucit model cazul domnului Adrian Năstase, care este în acelaşi timp şi preşedinte al P.S.D şi prim-ministru al Guvernului, marea majoritate a membrilor marcanţi ai acestui partid, crezându-se probabil cu drepturi depline, sunt ocupanţii de cele mai multe ori, contrar legilor în vigoare, ai mai multor funcţii simultan.

Este de acum celebru cazul celor peste 900 de consilieri locali care sunt în conflict cu Legea administraţiei publice locale, refuzând cu obstinaţie să renunţe la bănoasa calitate de membri ai unor consilii de administraţie.

Cu toate că atât premierul Adrian Năstase, cât şi ministrul Octav Cosmâncă susţin sus şi tare, şi când sunt întrebaţi şi când nu, că ei sunt ostili încălcării legilor, corupţiei şi intereselor mafiote, tot ei tratează cu indiferenţă asemenea cazuri în care membri ai propriului partid subminează din interior credibilitatea declaraţiilor oficiale ale liderilor P.S.D.

Din păcate, nici judeţul Cluj nu face excepţie în acest sens. Avem încă proaspătă în minte atitudinea unor consilieri municipali ai P.S.D. care, încălcând prevederile Legii 215/2001, nu au renunţat sub nici o formă la calitatea de membri în consiliile de administraţie ale unor regii sau la funcţii publice incompatibile cu calitatea pe care o aveau.

Un astfel de exemplu l-a constituit şi domnul Constantin Corega. Cazul domniei sale este însă un pic mai complicat. Din câte se ştie, domnia sa nu s-a mulţumit doar cu a cumula calitatea de consilier cu aceea de inspector general şcolar. Astăzi, domnia sa a fost promovat ca secretar de stat la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, dar nu a renunţat la celelalte funcţii deţinute anterior.

Dânsul este profesor titular la Colegiul Naţional "Emil Racoviţă", încă probabil şi director al aceluiaşi liceu şi, evident, inspector general şcolar al judeţului Cluj. Spuneam că este probabil şi director al colegiului respectiv, întrucât deşi a trecut destulă vreme de la promovarea domnului Corega ca inspector general şcolar, domnul profesor Tiberiu Cerghi este şi la această oră doar director cu delegaţie.

Încă de la instalarea sa ca inspector general şcolar, domnul Constantin Corega anunţa triumfalist, în spiritul partidului desigur, o serie de reforme menite a schimba din temelii starea învăţământului clujean. Numai că, la fel ca şi la partid, domnul Corega a rămas doar la nivelul declaraţiilor, pentru că dacă ar fi să judecăm după măsurile luate, ar trebui să ne punem serios întrebări în legătură cu calităţile sale manageriale.

Totuşi, pentru ca opinia publică să cunoască adevărul, precizăm că una dintre primele măsuri ale inspectorului Constantin Corega, în acelaşi timp şi preşedinte al Filialei Municipiului Cluj-Napoca al P.S.D., a fost de a înfiinţa la nivelul Inspectoratului şcolar judeţean funcţia de inspector cu imaginea. Probabil, după modelul strălucit al domnului Vasile Dâncu, ministru care face cunoscutele eforturi şi giumbuşlucuri politice pentru a ne determina să credem că albul este negru şi negrul este alb.

În naivitatea noastră ne întrebăm: ce specialitate este imaginea şi unde se predă în şcoală? De asemenea, am dori să ştim dacă nu cumva munca propriu-zisă este imaginea cea mai adecvată şi convingătoare a activităţii desfăşurate de către Inspectoratul şcolar judeţean. Noi ştiam că rolul unui inspector şcolar îl constituie îndrumarea şi controlul pe specialităţi a procesului instructiv-educativ, dar domnul Constantin Corega pare să fie de altă părere. Şi în vederea marilor reforme pe care le avea în vedere s-a gândit că nu strică să se doteze şi cu un inspector de imagine pentru a compune ditirambii pe care ar fi vrut probabil să-i audă şi care să acopere corul protestelor personalului didactic adus la sapă de lemn de politica indiferentă a actualei guvernări.

Dar reforma domnului Corega nu s-a limitat doar la atât. Domnia sa a considerat că dacă dânsul este cumulard, şi un inspector de specialitate ar putea să-i urmeze exemplul şi, astfel, a înfiinţat funcţiile de inspector de limbi străine în care unul şi acelaşi inspector se ocupă de două-trei sau mai multe limbi. Spre a ilustra această afirmaţie precizâm că, spre exemplu, inspectorul de limbă engleză este şi inspector de germană şi rusă, deşi el însuşi nu are cunoştinţele de germană sau rusă minime pentru a-şi putea desfăşura în mod calificat această muncă.

În schimb, domnul Constantin Corega a mărit numărul inspectorilor de matematică aducând, cu discreţie, pe uşa din dos, inspectori pe criterii politice, cel mai grăitor exemplu în acest sens fiind ginerele unui fost inspector general şcolar.

Cum domnul Constantin Corega şi-a văzut împlinite speranţele, cu ajutorul unor membri ai actualului Guvern şi a fost promovat în Ministerul Educaţiei şi Cercetării, domnia sa şi-a găsit un înlocuitor şi el celebru nu doar prin trecutul politic, ci şi prin pasiunea pentru cumul de funcţii. Aceasta, pentru că domnul Valentin Cuibus este titular la un liceu clujean ca profesor de chimie, deţine funcţia de director la Palatul Copiilor şi este un prosper om de afaceri. Dar, credem că cea mai deosebită calitate a lui este aceea că, în prezent, este ginerele senatorului Grigore Dan. Din câte suntem informaţi, întrucât domnul Valentin Cuibus urmează să-şi prelungească mandatul de director al Palatului Copiilor, delegarea sa în funcţia de inspector general şcolar este deocamdată amânată pentru a nu-i periclita şansa siguranţei cumulului.

Mai mulţi interlocutori mi-au atras atenţia că noul inspector general şcolar ar fi varianta pesedistă a domnului Săsărman, fost inspector general şcolar demis de către fostul regim CDR-UDMR, pentru abuzurile incalificabile şi ilegalităţile fără de număr comise.

Am arătat în mai multe rânduri că guvernarea PSD-UDMR va asigura reinstaurarea nostalgicilor regimului comunist. Încă un pas în această direcţie îl constituie tocmai domnul Valentin Cuibus pe care evenimentele din decembrie 1989 l-au prins în postura de prim-secretar al UTC pe judeţul Cluj.

Aşadar, pentru P.S.D. rîmâne valabilă sintagma "La vremuri noi, tot noi!".

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Vă mulţumesc.

Îl invit pe domnul deputat Puiu Haşotti. Se pregăteşte domnul Valeriu Ştefan Zgonea.

Domnul Puiu Haşotti:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

Doar întâmplarea face ca, astăzi, eu şi distinsa mea colegă, doamna deputat Diana Naum, deputat de Constanţa, să vorbim aproximativ despre aceeaşi chestiune, dar dacă domnia sa a vorbit doar în calitate de deputat, permiteţi-mi să spun că eu vorbesc şi în calitate de om de cultură şi de arheolog. Aşadar, sunt în acest domeniu.

Despre ce este vorba? La nenorocirile care sunt în această ţară, la furt, minciună, corupţie, demagogie, se mai adaugă încă ceva: distrugerea patrimoniului cultural naţional. Şi dacă de trecutul nostru nu sutnem interesaţi şi-l desconsiderăm, mă îndoiesc că suntem demni de a avea un viitor.

Dacă ne gândim că o serie de situri în România, situri istorice, arheologice sunt în paragină, este un dispreţ total faţă de acestea, dacă ne gândim că de aproape un an şi jumătate, actualul Minister al Culturii nu binevoieşte să elaboreze normele de aplicare ale Legii patrimoniului cultural mobil, motiv pentru care în continuare există o hemoragie de patrimoniu din România, se adaugă la toate acestea nişte chestiuni concrete. Una dintre ele o voi prezenta astăzi.

După ce anul trecut, exact în luna aprilie, o companie, o societate comercială "Duty Free", în spatele căreia se pare că stau mari boşi P.S.D., a distrus câteva zeci de tumuli, morminte antice din necropola tumulară a Istriei, care este Pompeiul României, şi, după ce acolo a venit o delegaţie condusă de însuşi domnul ministru Răzvan Teodorescu, şi după ce s-a promis că se va face lumină, de un an de zile, nimeni nu mai ştie nimic. Cum evoluează acest proces, unde este acel dosar, la ce Parchet? Nimeni nu mai ştie nimic, totul este îngropat, aşa cum bine ne-am obişnuit.

După ce acum două luni de zile a început demontarea Valului mare de pământ, momnument istoric arheologic unic în sud-estul Europei, nu se face absolut nimic.

Lipsa de reacţie a Direcţiei judeţene de cultură, patrimoniu şi culte, în fruntea căreia se află o distinsă doamnă, fostă soprană, care nu are nici un fel de rea-voinţă, este doar profund incompetentă, este această lipsă de reacţie, cum spuneam, este dăunătoare, este mai mult decât gravă. În fruntea acestui inspectorat trebuia să stea în mod obligatoriu un arheolog în judeţul Constanţa. Asta este cel puţin opinia mea. Şi încă o dată spun: nu este vorba despre rea-voinţă. Este incompetenţă. Este cel puţin la fel de grav.

Lucrurile însă au evoluat în asemenea măsură încât foarte curând, acum câteva săptămâni, însuşi ministrul culturii şi-a pus semnătura pe distrugerea unui sit istoric arheologic de cea mai mare importanţă. Este evident că nu mai trebuie să discutăm prea mult despre lipsa de reacţie a Direcţiei judeţene de cultură, culte şi patrimoniu.

Despre ce este vorba? În oraşul Mangalia, fostul oraş grecesc şi roman Callatis, strălucita Callatidă, cum se spune în documentele antice, s-au executat un proiect de construcţie. În mod absolut normal, comisia monumentelor istorice, secţiunea teritorială Dobrogea, a pus următoarea rezoluţie: "Conservarea obiectivului arheologic descoperit şi adaptarea proiectului noii construcţii în funcţie de această importantă descoperire, conform legii."

Aşadar, beneficiarul de investiţie trebuia să modifice acest proiect, să facă aşadar alt proiect, şi, în mod obligatoriu, trebuia prevăzută conservarea acestui monument arheologic din interiorul oraşului Callatis, a oraşului antic, aşa cum prevede legea.

Adresa de înaintare a raportului de cercetare arheologică poartă data de 7 februarie. Numai că serviciul de arheologie din Ministerul Culturii şi Cultelor a fost foarte operativ. Pe 29 martie acordă aviz favorabil sub semnătura domnului ministru Răzvan Teodorescu. Acordă aviz favorabil construcţiei, primei construcţii, aşadar, primului proiect. Şi nu aşa cum ar fi trebuit, unui viitor proiect care să fi conservat situl arheologic.

În acest moment, în oraşul Mangalia, ziduri de la monumente antice de epocă elenistică şi de epocă romană sunt distruse cu ranga, cu barosul, cu escavatorul. Ziduri de la monumente de o deosebită importanţă. Evident, nu voi cere demisia nimănui. Nu voi cere demisia nimănui pentru că a cere demisia cuiva este aflare în treabă. Iar a-ţi da demisia este o chestie de onoare. Şi aceasta nu există.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit pe domnul deputat Valeriu Ştefan Zgonea. Se pregăteşte domnul Iulian Mincu.

Insist asupra celor trei minute. Mai sunt foarte mulţi colegi înscrişi.

Domnul Valeriu Ştefan Zgonea:

Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi se va numi "Amnezia neruşinării".

Sunt momente în care tot ceea ce rămâne despre un om este valoarea sa. Problema asta înseamnă moralitatea sa, raportată la realizări. Când prima tinde spre zero...?!

În ultima perioadă, aşa cum ne-am obişnuit, un cetăţean ales primar de capitală vorbeşte despre moralitate, vulgar, ca de obicei. Dar nu despre a lui. Viteazul, a se reţine acest cuvânt, viteazul marinar din Tulcea – apa chiuvetei – tratează cu dispreţ informaţiile sosite prin presă despre compania domniei sale S.C. Saf S.A. Da! A domniei sale, pentru că aceasta a fost o invenţie menită să producă bani negri şi găuri albe. Sau poate mandatul directorului general al SAF SA din perioada 18-23 mai 1999 nu a fost semnat de ministrul transporturilor de la acea dată. Şi nici raportul Ministerului Finanţelor Publice nu era de competenţa unui minisru. Nu!

Domnia sa era ministru joia şi atunci tăia bilete la trenurile accelerate. Sau la reparaţiile cu ridicare pe roţi, ca să fiu în domeniu.

Cum poţi întreba un ministru a cărui privire transforma vagoanele şi locomotivele în fier vechi, active feroviare de bază ale căii ferate. Poate că domnului Băsescu, distins cetăţean născut în localitatea Basarabi, în anul de graţie 1951, curenţii anonimi marini i-au afectat definitiv memoria şi a venit timpul ca noi, cei ce priveam la televizor cum flota intra în triunghiul Bermudelor, a se citi buzunarul Băsescu, să-i reîmprospătăm amintirile cu celebre inginerii financiare care au distrus calea ferată.

Înfiinţat împotriva naturii, SAF SA a fost o găselniţă bălsesciană de a transforma vagoane şi locomotive în fier vechi care, transformate în resurse financiare, să ia apoi drumul unor conturi ale firmelor prietene.

Ghinionul contribuabilului? Peste 1000 de miliarde pierderi pentru SAF şi transformarea căii ferate într-un morman de...ştiţi dumneavoastră!

Domnul Băsescu, în derivă la acea dată, nu înţelege astăzi asemănarea cuvintelor K.E.G – ineficienţă economic㠖 14 locomotive L.D.2100 şi deficit 47 miliarde lei. Dar cum să le înţeleagă viteazul Băsescu care repara nava cu acelaşi nume la firma domniei sale? Pardon! Nu dânsul, ci ministerul pe care-l conducea era acţionar majoritar, a se citi proprietatea statului, la compania ce avea ca activ şalupa "Viteazul". O chestiune în special accidentală, după cum erau şi acţiunile domnului T.B. născut în localitatea Basarabi, la firma "Triton Company" SA. Ei, şi? ar spune cetăţeanul acela haios ce în week-end este şi preşedinte de partid. "Am centrat şi am dat cu capul tot eu. Ce e rău în asta? Sunt polivalent!". Sau poate nu a ştiut. Amnezia, bat-o vina!

Domnule T.B., să nu le spui consilierilor locali de partid că nu-i frumos. Se simt părăsiţi şi bate la ochi.

În anul 1999, statul – a se citi Ministerul Transporturilor – era acţionar unic la o societate comercială, SAF SA, care pierde 3 milioane de dolari într-un contract cu iranienii. Ministrul? Nu ştia, că era dus cu pluta. Unii spun că avea de avizat darea de seamă la S.C. "Triton Company" SA pentru repararea navei "Rovinari 21" de la AFDJ Galaţi. AFDJ? Societate privată cu capital integral de stat. Privată? Da, stimaţi colegi. Pentru că el centra, el da cu capul!

"Curată justiţie, coană Joiţică!" ar spune Caragiale. Pardon! Justiţiei, se numea strada care, la nr.18, domnul Băsescu era invitat la adunarea generală a acţionarilor a firmei "Triton Company" SA. Că ministerul nu are consiliu de administraţie, cum chiar dânsul spunea într-un jurnal bucureştean. Să ne ierţi, nene Băsescule, că am greşit! Dar dacă Grupul parlamentar P.D. propune AGA şi CA la primaria Bucureştilor, noi votăm că te iubim!

Tot pe vremea piratului Băsescu, un cetăţean, preşedinte al Consiliului de administraţie al SC, SAF SA, companie din patrimoniul Ministerului Transporturilor, era la fel, tot preşedintele Consiliului de administraţie la S.C. "Vagon Leasing" SA, companie cu capital mixt. Dar domnul Băsescu nu ştia, că era la Vaslui în circumscripţii".

Ce tot întreabă presa de licitaţiile la lucrările oferite de companiile din patrimoniul ministerului? Ce, scrie undeva că ministrul urmăreşte traseul resurselor financiare alocate prin bugetul de stat la ministerul pe care-l coordonează? Ce e aceea viză de control financiar-preventiv? Aveţi tupeu!.

Domnia sa nu avea nici timp, căci pe strada Justiţiei nr.18 din Constanţa se pregătea o activitate de clearing, adică se selecţionau viitorii consilieri locali care să-şi dea demisia din consiliile de administraţie şi acţionariatele firmelor private, căci "unul e ca el şi acesta-i primărel."

Justiţia? Ce e justiţia? Înseamnă ce este al tău este şi al meu, iar ce este al meu nu te interesează. Aşa că toţi consilierii să demisioneze, ca totul să fie al meu.

Tupeu? Ce-i acela tupeu? Tupeu înseamnă să-ţi dai singuri lucrări.

Neruşinare? Neruşinare înseamnă ceea ce tu făceai când conduceai un minister, să le interzici tuturor colegilor de partid.

Obrăznicie? Înseamnă să transformi găuri de 1000 de miliarde în realizări importante.

Mârlănie? Înseamnă să-ţi trimiţi prietenii în deplasări în străinătate în calitate de angajaţi sau colaboratori la societăţile comerciale din subordinea ministerului – a se citi S.C. SAF SA.

Ruşine? Înseamnă diferenţa dispărută de 345 de miliarde între capitalul social al S.C. SAF SA din 1998 şi cel din iunie 1999.

Toate poartă girul moral, şi nu numai, al domnului Traian Bălsescu. Navigând ca în ape din ce în ce mai mici ca şi popularitatea partidului său, un cetăţean bruiază liniştea ţării. Distanţa dintre domnia sa şi legalitate este aproximativ zero. Distanţa dintre cetăţeanul Băsescu şi inculpatul Băsescu este aproape identică. Jocurile mediatice nu te fac să scapi de braţul lung al justiţiei, ci, ca într-un banc macabru, te mai pârpolesc niţel.

Domnule Traian Băsescu, mă tem că direcţia şi sensul dumneavoastră sunt stabilite aşa cum dumneavoastră aţi stabilit pentru S.C. SAF SA. – dezastru!

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit pe domnul deputat Iiulian Mincu. Se pregăteşte domnul Napoleon Pop.

Domnul Iulian Mincu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Ce doreşte premierul?"

Ca răspuns la întrebarea unui jurnalist ce va face după Praga, premierul Năstase surprinde pe toată lumea prin declaraţia sa din 27 martie 2002: "În cazul unei decizii pozitive favorabile României, meritele sunt ale românilor. În cazul unei decizii de neinvitarea României, opţiunea noastră va rămâne neschimbată, fermă în favroarea NATO. ...Eşecul are costuri, iar acestea sunt ale Guvernului." Prin urmare, acest Guvern ar putea să plece.

Momentul Praga constiltuie pentru P.S.D. şi pentru Adrian Năstase un element cheie. Dacă lucrurile sunt pozitive, atunci problemele sunt simple. Şi, după comportamentul premierului, semnalele exterioare primite de el aşa par. P.S.D. va profita de euforia generală care va face uitate insuccesele reformei economice, gestiunea deficitară şi suferinţele sociale, precum şi deficienţele administrative şi accentuarea corupţiei.

P.S.D., dar, mai ales, premierul îşi dau seama că un alt moment mai propice unor alegeri generale anticipate decât momentul Praga, care să le aducă prelungirea mandatului, nu va mai exista. Este exact ceea ce s-ar aştepta pentru a putea fi uitată incompetenţa celor care au deţinut frânele puterii şi au dus la eşecul tranziţiei.

Peste 62% din populaţia ţării, aşa cum arată un raport al Societăţii Academice Române, recent, consideră Guvernul, ca şi Guvernul anterior, ca vinovate de stagnarea economică şi mizeria socială existentă în prezent.

Aşa se explică de ce Executivul a luat recent un plan de măsuri care urmează a fi supus pe 10 aprilie 2002 în discuţia Parlamentului. Acest plan de măsuri ar trebui să facă în şase luni pentru NATO ceea ce nu s-a reuşit în 12 ani în materie de corupţie, de securizare a informaţiilor, reforme economice, reforme militare. Astfel, legea informaţiilor, dezbătută de peste un an, va trebui aprobată rapid. Privatizarea a peste 400 de societăţi comerciale în următoarele luni, când de la începutul anului 2002 nu s-a reuşit decât privatizarea a 10 astfel de societăţi.

Va deveni o sarcină realizabilă. Se vor suprima legăturile guvernamentale cu fosta securitate şi va da acces liber publicului la controlul averilor demnitarilor. Se va repara greşeala inexistenţei unei legi împotriva conflictului de interese pe perioada mandatului.

De asemenea, trebuie să menţionăm aici legi importante pentru intrarea în NATO ca: Legea pentru eradicarea corupţiei, Legea pentru implementarea legalităţii privind adopţiile, Legea protecţiei martorilor, Legea organizării poliţiei, Legea privind drepturile copilului, un Cod de conduită al funcţionarilor publici şi altele.

Vor putea fi toate acestea duse la îndeplinire înaintea Summitului de la Praga din noiembrie 2002? Pentru Guvernul P.S.D. este o luptă contra cronometru, pe care nu au dreptul s-o piardă. Aşa consideră, cel puţin, premierul.

Problema care-l preocupă cu adevărat pe domnul Năstase, aşa cum reiese din această declaraţie, este găsirea formulei optime de gestionare a eşecului în cazul în care România nu va fi invitată să se alăture alianţei NATO.

Consider că două ipoteze referitoare la această preocupare pot fi puse în discuţie. Unu. Fie mesajul primit personal de premier cu ocazia recentei reuniuni de la Bucureşti îl determină să aibă îndoieli cu privire la invitaţia de la Praga, iar declaraţia este făcută pentru a pregăti opinia publică asupra unui viitor incert. Doi. Fie cota de siguranţă a crescut simţitor cu privire la rezultatul pozitiv şi favorabil României, iar afirmaţiile făcute nu sunt decât expresia unui joc de cuvinte, aşa cum îl defineşte de altfel şi preşedintele Iliescu, care urmăreşte un efect al surprizei pozitive de la Praga, cu scopul bine definit de a impresiona populaţia.

Din punct de vedere politic, doar prima variantă interesează cu adevărat, gestiunea insuccesului legată de faptul că Guvernul ar putea pleca.

Punctual, conform Constituţiei, Guvernul nu poate pleca pur şi simplu. El poate primi un vot de neîncredere în Parlament, cu o majoritate ce va susţine o moţiune de cenzură. În acest caz, se vor organiza noi alegeri.

După aceleaşi prevederi, Guvernul mai poate fi remaniat şi schimbat. Atunci ar putea supravieţui un nou Guvern Năstase dar cu alţi miniştri.

În procedura românească, premierul nu are opţiunea depunerii mandatului sau al demisiei şi nu nici nu poate fi demis de preşedinte. Puterea acestuia se limitează la schimbarea miniştrilor. Ar dori Guvernul actual şi P.S.D. alegeri anticipate în cazul unui eşec ca acela de la Praga? Acesta este coşmarul de care se tem cel mult. Alegerile înseamnă campanie electorală, neîndeplinirea unor angajamente interne, dar mai ales externe. Lipsa de gestionare a problemelor curente ale cetăţenilor ar agrava şi mai mult lipsa de încredere a populaţiei într-un viitor Guvern P.S.D.

În cazul în care Guvernul nu pleacă însă, deşi a suferit un eşec dinainte anunţat, îi rămâne alternativa remanierilor, ceea ce nu va aduce mari schimbări. Lipsa de schimbare în situaţia existentă a ţării va fi categoric defavorabilă partidului de guvernământ la alegerile din 2004.

De asemenea, varianta prin care Guvernul Năstase ar ataca nucleul dur al reformei, în anul dinaintea alegerilor, îl face extrem de vulnerabil în faţa alegătorilor. Nu este exclus o astfel de atitudine, care este destul de improbabilă.

În fond, ce doreşte premierul? Un lucru simplu: să se menţină cât mai multă vreme la putere, deşi până în prezent P.S.D. nu şi-a respectat promisiunile făcute electoratului la alegerile din anul 2000. Un moment Praga, pozitiv, i-ar fi extrem de favorabil pentru eventualele alegeri pe care le-ar putea declanşa în acest caz cât mai repede cu putinţă.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit pe domnul deputat Napoleon Pop. Se pregăteşte domnul Aurel Daraban.

Domnul Napoleon Pop:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Optimismul general în creştere privind invitarea României să se alăture Alianţei Nord Atlantice, printr-o decizie politică favorabilă ţării la Summit-ul de la Praga, este un semn bun al primei părţi al acestui an.

Nu cred că cineva de bună credinţă, cu responsabilitate politic㠖 la putere sau în opoziţie – este capabil să arunce o umbră asupra acestui optimism. Din contră, toţi cei cărora le este dragă opţiunea euro-atlantică vor încerca un comportament echilibrat şi credibil ca şansele României pentru intrarea în NATO să se consolideze.

Pe acest drum însă există multe capcane şi chiar interese de captare a atenţiei în ceea ce priveşte atribuirea succesului la momentul cheie. O înfierbântare pe această temă trebuie evitată din timp şi acest lucru este posibil tocmai datorită faptului că forţele politice şi chiar guvernul au reuşit să nu isterizeze ţara de maniera momentului Madrid 1997.

Obiectivul NATO este privit la rece şi cu responsabilitate, este adevărat, şi într-o conjunctură post 11 septembrie 2001 mai propice.

Totuşi, faţă de această abordare, România trece prin două realităţi incontestabile. Una se referă la economie, unde există probleme majore de sistem şi de politică specifică. Cealaltă realitate este reprezentată de fenomenul apăsător şi agravant al corupţiei, de asemenea legate de sistem şi politică.

Creşterea P.I.B.-ului cu circa 5% atât în 2001 şi cea prezumată pe 2002 rămâne un simplu reper, poate luminos, într-un trend oscilant, dar ea nu atenuează sărăcia, ci anunţă noi valuri de scumpiri. Apropiindu-ne mai sigur decât altădată de NATO constatăm că numărul celor care apelează la ajutorul social şi tarife sociale pentru utilităţi este în creştere, că în general puterea de cumpărare absolută şi relativă scade. Pe de altă parte, resurse adunate cu greu din cea mai mare impozitare înregistrată de România vreodată sunt epuizate ca apa în deşert, creşterea economică nefiind consolidată de o dezvoltare structurată, având la bază proprietatea privată, o clasă mijlocie în expansiune, o competiţie bazată pe calitate şi profesionalism, o piaţă egal permeabilă pentru toţi actorii, măcar din punct de vedere al egalităţii şanselor la oportunităţile apărute.

Cu alte cuvinte, funcţionalitatea pieţei rămâne tributară reformelor duse cu jumătate de măsură, iar criteriul economic al integrării euro-atlantice poate fi din nou estompat, întrucât decizia cu privire la aderarea României la NATO va fi una politică. Deci, pentru reforma economică rămâne încă timp, iar euforia eventualei invitări să devenim membri NATO – aşteptată de mai mult de 2/3 din populaţie – pentru acest sfârşit de an, ar putea chiar să o amâne.

Am temerea că pentru putere, referitor la brutalitatea cu care au fost respinse de către aceasta toate moţiunile simple iniţiate de opoziţie, nu există probleme economice şi că totul este normal. Oare cum pot fi judecate eforturile de totală şi triumfală demolare a oricăror argumente, dar mai ales evidenţe susţinute de opoziţie că lipsa unui trend mult mai susţinut în reforma economică va fi fatală chiar şi firavei creşteri a P.I.B.-ului? Iar fără economie, cu responsabilităţile unui membru NATO în devenire nu aş dori să ne oprim imediat după poarta NATO, ca un candidat epuizat tocmai la începutul noului drum pe care ni-l dorim.

Ajung astfel la cheia acestei declaraţii politice şi anume că sprijinul necondiţionat al PNL pentru opţiunea NATO şi implicit eforturile executivului ca aceasta să se desăvârşească, nu înseamnă omiterea continuă, distantă şi aproape totală, de către putere, a oricărei orientări de mai largă deschidere a accelerării reformelor economice şi care evident au o tentă liberală.

Sprijinul PNL pentru opţiunea NATO este un sprijin structurat care are în vedere toate faţetele acestui demers. Acesta nu se poate rezuma la a striga lozinca "vrem şi vom sprijini intrarea României în NATO" şi atât. Din contră, cel puţin în tot comportamentul nostru parlamentar prin iniţiativele legislative, amendamente, interpelări şi moţiuni am considerat că România trebuie să intre în NATO şi cu un bagaj economic consistent, care să dea o bază solidă tocmai exerciţiului post deciziei politice de intrare în NATO.

Să nu uităm că adevărata cursă pentru un membru de calitate NATO începe exact după trecerea porţii Alianţei, iar progresele în reforma economică ar fi adus suflul de care avem nevoie.

Din acest punct de vedere, cu atât mai mult succesul intrării în Alianţă va trebui atribuit implicării şi sacrificiilor suportate de cetăţenii României, cu sublinierea că toate forţele politice îşi asumă nu numai eforturile bune atât cât s-au făcut în ultimii 10 ani, dar mai ales responsabilităţile pentru limitele structurale şi de timp cu care au fost îndeplinite obligaţiile unei candidaturi vitale pentru securitatea României.

Dumnezeu să ne ajute să vedem desăvârşită această candidatură.

Mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Îl invit pe domnul deputat Aurel Daraban; se pregăteşte domnul Ioan Sonea.

Domnul Aurel Daraban:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Intervenţia mea, pe care o consider declaraţie de politică economică, vine să fundamenteze luarea unor măsuri de urgenţă pentru refacerea sistemelor de irigaţii din Dobrogea, unde intrăm în al patrulea an consecutiv de calamitate de 80% în agricultură.

În partea de sud-est a României, în zona judeţelor Constanţa şi Tulcea, s-a amenajat în anii 1998 – 1972 cel mai mare sistem de irigaţii din ţara noastră, sistemul de irigaţii Carasu, cu o suprafaţă totală de 220.000 de hectare. Amplasamentul este situat în cea mai secetoasă zonă a ţării, unde precipitaţiile medii anuale sunt de 400 de milimetri, iar cele minime scad până la 220 milimetri.

În timpul vegetaţiei s-au înregistrat perioade de secetă totală, care au depăşit trei luni fără precipitaţii. Aceste condiţii climaterice nu permit punerea în valoare a potenţialului productiv al solului şi, deci, dezvoltarea agriculturii fără folosirea eficientă a irigaţiilor.

Executarea lucrărilor de amenajare complexă Carasu s-a realizat într-o perioadă de mari economii, care au condus la darea în funcţiune a reţelelor de canale necăptuşite – circa 1.000 de Km - fără impermeabilizări sau utilizate ca agregate termice de udare, fără sistem centralizat de conducte cu staţii de pompare electrice; nu s-a realizat automatizarea, conducerea apei pe canale, nu s-a realizat sistemul de control şi dispecerare automată.

Dificultăţile majore pe care le întâmpină astăzi Societatea naţională de îmbunătăţiri funciare, ca furnizor de apă, cât şi consumatorii de apă, fermierii, sunt produse de pierderile mari de apă, (circa 40-50%), starea tehnică a lucrărilor de irigaţii, dezafectarea parţială sau totală a unor staţii de pompare, lipsa echipamentelor de udare.

Dificultăţile menţionate fac ca o parte din suprafeţe care sunt amenajate pentru irigaţii să rămână neutilizate, iar aceia care irigă să primească udări mai puţine şi cu cantităţi de apă mai mici, cu efecte negative asupra producţiei agricole. Lucrările de reabilitare devin oportune pentru că vor viza atât creşterea randamentului canalelor, cât şi celelalte lucrări menite să asigure o exploatare optimă a amenajărilor.

Din aceste considerente reabilitarea sistemului de irigaţii Carasu este necesar a fi introdus urgent în programul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi al Ministerului Dezvoltării şi Prognozei pe anul acesta şi pe anul viitor.

Atragerea unor fonduri externe rambursabile pentru această investiţie îşi va găsi justificarea prin marile producţii agricole care se obţin în această zonă, existând experienţa anilor ’80, când aici se realizau cele mai mari producţii agricole din România.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Îl invit pe domnul Ioan Sonea. Se pregăteşte domnul Mircea Costache.

Domnul Ioan Sonea:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

În urmă cu câteva luni ni s-a făcut un bine. Cuiva i s-a făcut milă de românii închişi între graniţele României, constrânşi de modalitatea de eliberare a vizelor de a umbla prin lume.

Iată, deci, că binele a venit, românii pot pleca. Dar, se pare că binele nu vine întotdeauna singur, îl însoţeşte răul. La cine s-au gândit acei care le-au dat liber? Nu la români. Odată că ieşirea nu este cea estimată. Nu toţi cei care cereau libertatea de circulaţie mai pot pleca. Dintre cei care pleacă, prea puţini sunt cei care o fac de plăcere. Majoritatea pleacă scoşi din casă şi din ţară de sărăcie, de lipsa unui loc de muncă, prin care să se poată întreţine şi să-şi poată creşte copiii în mod decent. Deci, pleacă acei care îşi pot vinde forţa braţelor sau a minţii. Unii reuşesc, însă toţi se vând ieftin. Adică, binele este tot al celor care ni l-au dăruit. Nu se prea aud glasuri care să constate discriminarea la care sunt supuşi românii care trudesc pe ogoare străine.

Guvernanţilor le pare bine că au scăpat de câteva guri de hrănit şi de câteva contestaţii, de câţiva contestatari în stradă. Ba mai aşteaptă să câştige ceva de pe urma celor plecaţi, măcar în imagine.

Sunt sigur că se cunoaşte faptul că sunt prea mulţi care exploatează situaţia grea din ţară şi fac reclamă raiului de dincolo: firme de angajatori, de plasatori, de transport încasează bani buni. Românii şi româncele se văd în pâine. Unii sunt, totuşi, realişti, ştiu ce vor ajunge, dar pleacă spunându-şi că este mai bine să te batjocorească, eventual să te exploateze un străin, decât un frate. Dar, vorba aceea, fiecare este stăpân pe sine.

Ce face, însă, statul român, obligat prin Constituţie să aibă grijă de cetăţenii săi, pentru a preîntâmpina şi elimina abuzurile şi înşelăciunile de tot felul? Din judeţul Bistriţa-Năsăud, aproximativ 50.000 de persoane au luat drumul străinătăţii. În Spania au ajuns cei mai mulţi.

Dacă la început lucrurile păreau normale, s-a ajuns ca românii să nu mai aibă loc de români, nu mai sunt locurile de muncă promise, nu sunt condiţiile normale de locuit, preţul muncii a scăzut. Tot mai mulţi se văd nevoiţi să plece aiurea, în speranţa unui alt loc.

Credem că o convenţie între două state nu este suficientă pentru a asigura oamenilor o viaţă normală.

Nu vreau să credem că în spatele unei liberalizări se află o formă subtilă şi abilă de neoscalvagism, adică cu acte în regulă. Umblă reprezentanţii Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale prin lume, căutând plantaţii pentru viitorii şomeri români, ca un semn că alte şi alte întreprinderi din România vor fi vândute sau tăiate la fier vechi. Când vor înflori căpşunii şi pe plantaţiile din România? Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.

Îl invit pe domnul Mircea Costache. Se pregăteşte doamna Popa Constanţa.

Domnul Costache Mircea:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

A devenit un truism să afirmi că la noi, de mai multă vreme nu mai merge nimic. Însuşi preşedintele ţării, într-o recentă evaluare privind starea naţiunii, constata cam acelaşi lucru, folosind expresii impersonale, de tipul: "este adevărat că situaţia din agricultură s-a deteriorat, că sistemele de irigaţii s-au degradat, că dalele canalelor şi hidranţii s-au furat, că economia a înregistrat un curs descendent" şi aşa mai departe.

Responsabil de această situaţie? Nimeni. Probabil că am avut cu toţii ghinion.

La fel de impersonal declara şi domnul prim-ministru, că în această perioadă, în ţara noastră are loc un transfer de proprietate care ar genera inevitabil corupţie.

Cine poate fi făcut răspunzător pentru efectele unor acţiuni pe care nu le ordonă nimeni, nu le girează şi nu le execută nimeni, ci pur şi simplu acestea au loc, ducând la continua degradare a nivelului de trai. Singura realizare cu care ne consolează impersonalii noştri conducători ar fi, zice-se, democraţia. Uite, ne putem exprima liber opiniile, le putem perora, facem exerciţii oratorice... Slabă consolare, mai ales că suntem cu toţii foarte departe de adevărata democraţie, de democraţia care să dea şi pâine.

De fapt, singurul lucru care merge bine la noi, atât de bine că am speriat mapamondul, nu este democraţia, ci infractocraţia. Încăpută pe mâna unei faune de naturi infracţionale care nu iartă nimic, de la extracţia aurului la rafinarea petrolului şi de la bănci la hoteluri şi la combinate, ţara geme sub povara fărădelegilor şi hoţiilor de tot felul. Ne-am obişnuit atât de mult cu ingineriile cele mai infernale, cu pulverizarea patrimoniului public, că nimic nu ne mai miră, ne-a murit mirarea, cum se spune! Nici ce treabă are domnul Blair cu SIDEX-ul, nici ce caută arabii cu securea prin pădurile noastre, nici de ce se vinde industria română la fier vechi. Şi dacă la niveluri înalte se trag comisioane, se primesc şpăgi şi alte acareturi, cei mai mici în ierarhia administrativă, superpolitizată, nu se lasă nici ei mai prejos. S-a ajuns până acolo cu găinarocraţia, încât primarul unei comune din judeţul Buzău, condamnat la 9 ani închisoare pentru furtul a 21.500 metri cubi de masă lemnoasă, a 200 de cupoane agricole şi pentru alte abuzuri incalificabile funcţionează bine merçi, nederanjat de nimeni. Ba, mai mult, pe perioada de 3 luni cât a fost reţinut în beciurile poliţiei, a semnat statele de plată, luându-şi leafa ca şi cum acolo, în arest, ar fi lucrat în folosul obştii care s-a procopsit alegând un asemenea specimen.

Şi ca să ne fie clar că în materie de banditocraţie depăşirea oricăror limite este emblematică pentru România postrevoluţionară, vă aduc la cunoştinţă, stimaţi colegi, dumneavoastră şi opiniei publice, că putem intra în cartea neagră a recordurilor, tâlharocraţiei, întrucât se fură chiar şi de unde nici cu gândul nu gândiţi, adică de la gura celor mai oropsite fiinţe pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ, de la cantina săracilor.

Am crezut iniţial că ziarele "Ultima oră" şi "Expresul de Buzău" exagerează în goana după senzaţional, dar controlul efectuat recent de Camera de Conturi Buzău, la primăria municipiului, a descoperit că numai în cursul anului 2001, de la cantina săracilor s-a furat suma de 2 miliarde lei. Dacă se fură în halul acesta şi de la supa săracilor, ca un corolar al jafului indescriptibil asupra patrimoniului public şi a banului public, întrebarea legitimă pe care ne-o punem este: "poate o societate să se prăbuşească mai jos de atât?". De precizat că firma care a prejudiciat cantina nefericiţilor rămaşi pe drumuri cu 1 miliard din cele două furate este prezentă în fiecare an pe ordinea de zi a consiliului local, pentru acordarea unor înlesniri la plata obligaţiilor fiscale către bugetul local, aşa cum s-a întâmplat şi în şedinţa din 28 martie a.c.

Cum îşi permit unii să comită asemenea fărădelegi, fără să fie traşi la răspundere de nimeni? Răspunsul ni l-a dat, în alt veac, fabulistul Grigore Alexandrescu: "Când mantaua domnească este din piei de oaie, atunci judecătorii, fiţi siguri, că despoaie!"

Şi întrucât toate condiţii marasmului sunt îndeplinite cu brio, nu ne-a mai rămas decât să strigăm şi noi la unison: Vivat, crescat, floreat nostra infractocraţia!

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Doamna deputat Popa. Urmează domnul deputat Mircea Ifrim.

Doamna Constanţa Popa:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Ziua mondială a apei, pe care am sărbătorit-o recent a readus în discuţie o problemă care preocupă încă doar specialiştii şi uneori guvernele: importanţa protecţiei mediului. După fenomenul încălzirii globale, resimţită din plin şi la noi, o altă problemă gravă a apărut: reducerea cantităţii de oxigen din conţinutul oceanelor. Oceanul de sud, supranumit "plămânul planetei", care reprezintă un factor cheie în menţinerea echilibrului tuturor apelor lumii sărăceşte în mod constant în oxigen, cu reprecursiuni extrem de grave asupra mediului, în totalitatea lui.

Numeroase reglementări internaţionale, europene sau naţionale pledează pentru colaborarea între statele lumii, în vederea conservării mediului, pentru sensibilitatea guvernelor şi a publicului, în vederea soluţionării problemelor legate de mediul înconjurător şi în mod special de apă.

Conform raportului Fondului Naţiunilor Unite pentru populaţie, la nivel planetar anual mor 12 milioane de oameni din cauza folosirii apei insalubre. Câţi dintre aceştia sunt din România?

În Bucureşti se consumă anual 1,63 milioane metri cubi de apă, dar încă mai există străzi fără alimentare curentă de apă, care se aprovizionează cu apă din fântâni, fântâni de multe ori poluate.

Deşi suntem asiguraţi că apa distribuită la robinetele din casele noastre este potabilă, nu trebuie să fii specialist ca să observi că are suspensii solide de multe ori, un miros necorespunzător, insuportabil, de cele mai multe ori de clor, hiperclorurarea înlocuind alte etape de tratare a apei la noi.

În ţară, mai ales în mediul rural, în tot mai multe localităţi alimentarea cu apă este deficitară, atât cantitativ, dar mai ales calitativ.

Există circa 65.000 de substanţe chimice care poluează chimic apele lumii, una dintre cele mai periculoase substanţe fiind D.T.T.-ul, care se găseşte din abundenţă în solul şi apele din întreaga lume, dar şi la noi, iar relaţia dintre poluarea chimică a apelor şi sănătatea populaţiei a fost demonstrată şi, din nefericire, chiar probată.

Anul 2002 se anunţă a fi un an sărac în precipitaţii şi, de aceea, sunt necesare măsuri urgente pentru gospodărirea eficientă a resurselor de apă, protecţia calităţii apelor şi controlul permanent al calităţii apei.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Îl invit pe domnul deputat Mircea Ifrim şi, ultimul vorbitor, Corneliu Ciontu.

Domnul Mircea Ifrim:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţia mea se referă la inconsecvenţa ce se manifestă în mod concret, privind opţiunea statului la trecerea într-o economie de piaţă reală.

La ora actuală doresc să semnalez faptul că nu se face distincţie între banul public şi cel privat, nerespectându-se integritatea acestor două categorii de fonduri. Banul privat, de foarte multe ori trece în domeniul public şi invers.

În acest context am să dau un exemplu: ştergerea datoriilor la fondul de sănătate la SIDEX Galaţi, odată cu privatizarea, a atras grave prejudicii în sistemul asigurărilor de sănătate.

Ceea ce plătesc cetăţenii şi angajatorii, respectiv 14% din venit pentru fondul de sănătate este un ban privat. S-a înfiinţat Casa de Asigurări de Sănătate, tocmai pentru a trece de la bugetul de stat la un buget care să aparţină cetăţeanului şi care să revină integral cetăţeanului pentru păstrarea sănătăţii sale.

Faptul că acest ban privat este gestionat de stat – şi dădeam exemplul de mai sus – atrage după sine colapsul în care se găseşte finanţarea sistemului de sănătate.

Tot un exemplu reprezintă acordarea a 15 miliarde de lei la Reşiţa, din banul public, pentru plata salariilor unor muncitori care de acum lucrează în sistemul privat. Şi, de asemenea, încercarea de a realiza un hibrid între stat şi privat, pentru a se putea lua credite imense de la stat. Tot în acest context sunt şi cele 100 de milioane date instituţiei private a tutunului.

De asemenea, aş sublinia faptul că nu se respectă principiile concurenţei care într-o economie de piaţă dau competitivitatea.

TAROM-ul este subvenţionat în întregime de către stat şi se află, de fapt, într-o degringoladă. Dar nu numai atât! El nu permite altor companii concurenţa. De pildă, Angher Air Line nu are dreptul să facă decât un singur zbor: Oradea – Bucureşti, deşi s-a oferit să facă mult mai multe.

De asemenea, nu are dreptul să scadă preţurile la bilete sub TAROM. Trebuie să menţină aceste preţuri – şi vă dau doar exemplu Oradea – Bucureşti şi retur este 150 dolari, în timp ce drumuri externe până la Bruxelles sunt de 250 dolari.

Aceste aspecte aş dori să stea în atenţia autorităţii pentru privatizare şi a celorlalte foruri, întrucât ele, alături de corupţia care există, pun sub semnul întrebării dezvoltarea noastră economică şi incontestabil integrarea în structurile europene.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

(Domnul deputat Corneliu Ciontu coboară de la pupitrul prezidiului la tribună pentru a-şi prezenta intervenţia)

Nu mai avem preşedinte de şedinţă, da.

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

Voi începe această declaraţie, amintind un adevăr absolut al lumii civilizate, de la Montesquieu încoace: "Într-o societate democratică puterea politică are trei dimensiuni: legislativă, executivă şi judecătorească". Această construcţie tripartită garantează funcţionarea sistemului democratic, fiecare segment al puterii având dreptul şi totodată obligaţia de a le controla pe celelalte.

Însă, principiul separării puterilor în stat nu poate funcţiona, dacă una dintre puteri tinde să le subordoneze pe celelalte, acesta fiind cel mai scurt drum către dictatură.

De aceea a fost nevoie să enunţ acest veritabil ABC al statului de drept.

De aceea, în anul 2002, în Parlamentul României, trebuie reafirmate principii acceptate în Europa de peste un secol. Pentru că, din nefericire, în România postdecembristă s-a creat o tradiţie periculoasă. Executivul şi-a depăşit constant prerogativele constituţionale şi a încercat să-şi subordoneze legislativul. Iar cea mai folosită metodă a fost cea a ordonanţelor simple sau de urgenţă.

Dar dacă toate guvernele din 1990 până în prezent au folosit această metodă, în mandatul actualului Guvern ne confruntăm cu o adevărată explozie.

Ignorând rolul Parlamentului de deţinător al suveranităţii poporului, Guvernul PSD a reuşit performanţa de a emite 258 de ordonanţe de urgenţă în mai puţin de un an şi jumătate.

În acest mod s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, Guvernul transformându-se într-un veritabil corp legislativ.

Conform art. 114 alin. 4 din Constituţia României "numai în cazuri excepţionale Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă".

Este imposibil de susţinut că pe timp de pace, fără transformări sociale fundamentale au existat 258 de cazuri excepţionale care au cumulat toate prevederile constituţionale.

Un exemplu elocvent pentru abuzul guvernamental îl reprezintă Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Deficienţele acestui act normativ sunt multiple, atât în formă, cât şi în fond.

Se confruntă România cu o recrudescenţă frenetică a organizaţiilor şi simbolurilor fasciste? Evident că nu!

Atunci, ce caz excepţional justifică această ordonanţă de urgenţă?

Mai mult, Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002 instituie mai multe infracţiuni, completând astfel corpusul normativ penal.

În acest mod, reputaţii jurişti guvernamentali, unii având pretenţii paterne faţă de Legea fundamentală a statului, încalcă încă o dată prevederile constituţionale, deoarece, conform art. 72 alin. 3 lit. f) din Constituţie: "infracţiunile, pedepsele şi regimul acestora se reglementează prin lege organică".

Ignorarea Constituţiei, a drepturilor omului şi chiar a tehnicii de redactare a actelor normative nu se opreşte aici. Conform art. 6 din ordonanţa în discuţie: "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi".

Fără a se defini termenii, aşa cum se procedează în orice normă juridică, se instituie o infracţiune care ne transformă pe toţi în potenţiali infractori.

Ce este holocaustul în contextul acestei ordonanţe? Pentru că orice cuvânt are o anumită arie semantică. Orice normă trebuie să prevadă sensul la care se referă. La ce semnatică a holocaustului se referă norma guvernamentală? Este holocaustul în viziunea evreilor, al americanilor, al ruşilor, al nemţilor, al arabilor? Este holocaustul istoricilor, al politicienilor? În consecinţă, care sunt efectele care nu trebuie contestate sau negate?

Această ambiguitate legislativă este o veritabilă încălcare a drepturilor omului. Dacă Guvernul hotărăşte că într-un loc sau altul a fost holocaust, că o personalitate sau alta a participat la holocaust, vor putea istoricii să demonstreze contrariul? Nu! Pentru că, astfel, în concepţia guvernamentală ar deveni infractori.

Să nu fiu greşit înţeles! Poporul evreu a fost victima nevinovată a industriei morţii, creată de nazişti. Este un adevăr istoric tragic, care împietează asupra condiţiei umane, în general.

Episodul sumbru din anii 1940 ai secolului trecut rămâne o pată neagră în istoria umanităţii şi datorită ferocităţii şi dimensiunilor sale nu va fi niciodată îndeajuns blamat.

Dar este la fel de adevărat că poporul român nu poate fi învinovăţit pentru holocaust. Românii nu au avut nici o legătură cu crimele naziste! Iar în România anului 2002, organizaţiile şi simbolurile fasciste, extremiste sau xenofobe sunt practic inexistente.

În consecinţă, Ordonanţa de urgenţă nr.31/2002 nu se justifică, nici constituţional şi nici prin prisma realităţilor sociale.

În final, recomand membrilor Guvernului să reziste tentaţiei de a rescrie istoria. Oamenii de ştiinţă, istoricii sunt aceia care stabilesc adevărul istoric, iar miniştrii sunt aceia care trebuie să aplice legea în spiritul şi litera sa şi cu stricta respectare a prevederilor constituţionale.

Amintesc o dată în plus, domnilor miniştri, că Parlamentul emite norma juridică, iar Guvernul doar o aplică. În consecinţă, torentul de ordonanţe de urgenţe trebuie să înceteze, pentru că doar în acest mod în România se poate instaura o normalitate instituţională, un veritabil stat de drept.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Cu aceasta, prima parte a şedinţei s-a încheiat.