Parliamentary debates

Şedinţa a început la ora 10,04.

Lucrările şedinţei au fost conduse de domnul deputat Laurenţiu-Dan Leoreanu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistat de doamna deputat Oana Murariu şi de domnul deputat Vasile-Daniel Suciu, secretari ai Camerei Deputaţilor.

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Sărut mâna!

Bună dimineaţa!

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declar deschisă şedinţa de astăzi a Camerei Deputaţilor şi vă informez că, din totalul celor 330 de deputaţi, până în acest moment, şi-au înregistrat prezenţa 151.

Ordinea de zi şi programul de lucru au fost distribuite electronic şi afişate pe pagina de Internet a Camerei.

Astăzi avem înscrise dezbateri asupra iniţiativelor pentru care comisiile permanente au propus respingerea.

Vă reamintesc programul de lucru pentru astăzi - între 10,00 şi 11,30 - dezbateri asupra iniţiativelor legislative; între ora 11,30 şi ora 12,00 - pauză; de la ora 12,00 - votul final.

Dacă sunt observaţii în legătură cu ordinea de zi? Nu.

Nefiind observaţii, în continuare, voi dau cuvântul domnului deputat Varujan Pambuccian, liderul Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, pentru prezentarea unei intervenţii.

Vă rog, domnule deputat, lider al Grupului minorităţilor naţionale.

Domnul Varujan Pambuccian:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Vă rog să-mi permiteţi să-mi scot masca, pentru că... lucrurile despre care vreau să vă vorbesc astăzi, stimaţi colegi, au o semnificaţie extrem de profundă, atât pentru poporul armean, cât şi pentru umanitate.

Cu 106 ani în urmă, pe 24 aprilie, în Imperiul Otoman, poporul armean începea să urce o Golgotă la capătul căreia se găsea neantizarea sa.

A început în Istanbul, acolo unde au fost ucişi, pe 24 aprilie - întemniţaţi şi mai târziu ucişi -, intelectualii armeni cei mai importanţi din Imperiu, oameni politici, membri ai Parlamentului.

Unul dintre ei, cu o seară înainte, fusese cu prietenul său, care îi semnase deja mandatul de arestare, într-o discuţie foarte cordială, la un restaurant.

A fost un gest de un cinism extraordinar, numai că el avea să pălească în curând în raport cu tot ce a urmat. A urmat dezarmarea şi arestarea soldaţilor şi ofiţerilor armeni din armata otomană, urmată de uciderea lor, şi au urmat ani de nesfârşite convoaie, prin care, sub pretextul unei strămutări, erau duşi către deşerturile Siriei, ucişi pe drum, iar cei puţini care ajungeau la destinaţia unde li se promisese un nou început erau ucişi acolo. Au fost omorâţi 1.500.000 de armeni.

Sigur, a existat o alternativă - alternativa de a renunţa la religia creştină, la cultură şi la limbă, numai că...

Au fost, au fost şi puţini care au făcut lucrul acesta şi care astăzi trăiesc mai departe pe acele pământuri, sub alt nume, care practică creştinismul ca şi cum ar fura, şi astăzi, care îşi vorbesc şi limba acasă, dar cei mai mulţi au avut un răspuns foarte simplu - decât să-mi pierd sufletul mai bine îmi pierd trupul. Şi au urmat această cale a Golgotei, arătând că erau cu adevărat fiii poporului care a născut primul stat creştin al lumii, la 301, în care creştinismul era unica religie a acelui stat.

Sigur că statisticile pot să spună foarte multe lucruri. Numai că eu mă trag dintr-o familie care a reuşit să se salveze din genocid şi pentru mine statisticile sunt importante, dar este importantă şi povestea familiei mele, pe care o să v-o spun pe scurt.

Familia mea a trăit în Adana. A trăit bine în Adana, oarece timp, destul de îndelungat, generaţii. De acolo vine şi numele nostru - se ocupau cu afaceri legate de bumbac.

Într-o zi, străbunicul meu, Mesia, a fost ucis cu sălbătăcie, bunica şi bunicul au fost luaţi în convoi. Bunica a reuşit în ultimul moment să-l arunce pe unchiul meu într-o groapă cu copii armeni ucişi, de unde a fost salvat de o prietenă a ei de origine musulmană şi crescut până la vârsta de câţiva ani, când au fost regăsiţi bunicii mei şi unchiul meu a fost returnat lor. După ce a ajuns în România, a fost unul dintre marii anatomopatologi ai României şi a predat la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti timp de aproape 50 de ani.

Tatăl meu s-a născut pe drum. Bunica a avut foarte mult noroc. De obicei, femeilor gravide li se spintecau burta şi erau lăsate să agonizeze.

Nu ştiu ce forţă a avut bunicul meu şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut şi ajutorul unui prieten arab din Damasc, care i-a ajutat să fugă din convoi.

Tata s-a născut lângă Damasc, într-un staul, după care a fost ascuns de familia acestui om, care şi-a riscat viaţa lui, a familiei lui şi viaţa familiei mele, pentru că exista o lege în Imperiu care îi condamna la moarte pe toţi cei care ajutau armenii. A fost dusă familia mea de acest prieten al lor pe un vas franţuzesc, care a oprit în Cipru. Şi acolo au aşteptat, pentru că ei tot sperau că se vor întoarce în ţara lor, căreia îi erau loiali, în care îşi doreau să-şi continue viaţa şi credeau că acesta a fost doar un accident nebun al istoriei.

Nu s-au mai întors. Şi au avut un al doilea noroc extraordinar, care se datorează Guvernului României Mari, din acel moment, Guvernului liberal, condus de Brătieni, care a făcut ca România să fie primul stat din lume care să accepte refugiaţi armeni din Imperiul Otoman.

Tot atunci a fost înfiinţată Uniunea Armenilor din România - pe care, aşa cum dumneavoastră reprezentaţi astăzi urmaşii Brătienilor de atunci, aşa o reprezint eu astăzi în Parlamentul României; Uniunea noastră are, de aceea, peste 100 de ani - care a avut un singur rol, să ajute la integrarea - atât de înţelepţi au fost oamenii aceia de atunci - să ajute la integrarea rapidă a refugiaţilor armeni în naţiunea română.

A fost un gest extraordinar, pe care niciodată un armean trăitor din România sau din lumea aceasta n-o să-l uite.

Pentru ca acest genocid să poată să dea reparaţia morală şi să poată să însemne o revenire la normal, o ieşire din acest Purgatoriu al sufletelor celor ucişi atunci, dar şi al sufletelor celor trăitori astăzi, un număr mare de state ale lumii au recunoscut genocidul ca atare. Şi am să-mi fac o datorie din a le citi.

Cel mai aproape de noi este Parlamentul European, în care toate grupurile politice de aici au membri care atunci au votat Rezoluţia acestui Parlament şi vă mulţumesc pentru asta; în 2015 se întâmpla.

După aceea, un număr de state europene - Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Olanda, Portugalia, Slovacia şi Suedia - au recunoscut genocidul armean ca atare.

În anul 2019, Congresul American a făcut acest gest, întărit de Declaraţia Preşedintelui Statelor Unite, de sâmbătă, 24 aprilie anul acesta.

Din cele 50 de state americane, 49 au recunoscut genocidul ca atare. Excepţie face Mississippi, în mod de neînţeles.

Există un număr mare de state ale lumii care au făcut acelaşi lucru - Armenia, Argentina, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Elveţia, Liban, Paraguay, Rusia, Siria, Uruguay şi Venezuela.

Papa Francisc a dat acest semnal către întreaga lume catolică în anul 2015, iar marile familii politice europene au făcut deja acelaşi lucru. Familii cărora le aparţineţi.

Privind toate aceste declaraţii, am constatat că ele au în comun - şi spun asta pentru o eventuală declaraţie a Parlamentului României, vreodată; sper să întâmple înainte ca toată planeta să recunoască acest genocid - trei puncte comune, toate trei absolut normale pentru specia umană: omagierea memoriei victimelor - acesta a fost primul; proclamarea zilei de 24 aprilie ca Zi a Genocidului Armean; respingerea oricărei încercări de negare a lui.

La aceste două puncte eu aş adăuga, dacă se va întâmpla lucrul acesta vreodată, omagierea Guvernului liberal al României Mari din 1919, care a făcut ca România să fie primul stat care a recunoscut genocidul armean şi omagierea Uniunii Armenilor din România din 1919, care, prin sprijinul dat integrării armenilor refugiaţi atunci, a creat un număr de personalităţi armene pentru cultura, ştiinţa, politica românească şi a reuşit - iarăşi, un lucru important - să facă din aceşti refugiaţi oameni de ispravă, membri ai naţiunii române.

Vreau... vreau să le mulţumesc preşedintelui Camerei Deputaţilor şi membrilor Biroului permanent că mi-au permis să vă vorbesc de la această tribună şi că au îngăduit un lucru pe care l-am rugat atunci - ca grupurile parlamentare să poată să-şi exprime poziţia în această chestiune. Un lucru care pentru mine este extrem de important.

Dragii mei,

Vreau să vă spun un lucru pe care nu l-am mai mărturisit până acum niciodată de la această tribună.

În înţelesul Proclamaţiei de la Alba Iulia, naţiunea română este formată din mai multe popoare. Fiecare dintre noi reprezintă un asemenea popor. Eu reprezint poporul armean, colegii de la UDMR - poporul maghiar, colegii mei din Grupul parlamentar - fiecare, alt popor, dumneavoastră - poporul român.

Şi vreau să mă adresez celor care reprezintă poporul român în marea naţiune română, spunându-vă aşa: că să te naşti român în România este un lucru firesc; să te naşti armean în România este un miracol. Acesta este un miracol pe care noi îl transmitem, generaţie după generaţie, tuturor celor care se nasc armeni aici, ca să ştie şi să înţeleagă cât de extraordinar lucru este să faci parte din naţiunea română.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Din partea Grupului nostru parlamentar va vorbi domnul Vexler.

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Da.

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Înscris la cuvânt, domnul deputat Chelaru Mircia, Grupul AUR.

Domnul Mircia Chelaru:

Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Doamnelor şi domnilor,

Suntem în Săptămâna Patimilor, a suferinţelor celui care a făcut posibil ca noi să avem o identitate îndumnezeită.

L-am ascultat cu frăţietate, nu ne cunoaştem de azi, de ieri, iar luarea mea de cuvânt vine doar să întregească ceea ce a spus. Pentru că asemenea momente ale întunericimii istoriei nu trebuie uitate, nu trebuie abandonate.

Noi nu facem recurs la memorie doar pentru a ne tângui. Facem recurs la memorie pentru a înzdrăveni starea de moralitate publică internă sau internaţională.

Paranteză la ceea ce a declarat preşedintele Biden - colegul nostru n-a amintit reacţia lui Erdogan. Domnul Erdogan a cerut lui Biden să-şi retragă cuvântul, ca şi cum 1.500.000 de armeni, oameni ai focului, un popor ancestral, născut odată cu timpul, la fel ca şi sorgintea noastră străbună, n-ar fi existat.

Am fost foarte atent la comparaţia pe care a făcut-o cu privire la elementul, nu compozit, elementul bine structurat al poporului român şi vă spun cu toată seninătatea sufletească a acestui moment: nu numai dumneavoastră v-aţi găsit loc în sânul, în vatra, în cuibul neamului românesc. Să nu uităm ce s-a întâmplat în Imperiul Bizantin pe timpul iconoclastiei, când sute de mii de la sud de Dunăre fugeau din Imperiul Bizantin pentru a-şi găsi adăpost în acest spaţiu. Aşa s-a întâmplat şi cu armenii năpăstuiţi, care şi-au găsit loc datorită faptului că aici sălăşluieşte un popor blând, iubitor şi a toate primitor, cum spunea Eminescu.

Numai omenia şi bunătatea acestui popor au permis ca noi să fim mereu împreună în milostenie.

Avem vocaţia bunătăţii. Şi trebuie să repet acest lucru pentru cei care încearcă în anumite situaţii să acuze mereu poporul român de lucruri pe care nu le-a făcut niciodată. Cea mai mare nenorocire este să extrapolezi de la parte la întreg.

Din acest punct de vedere, momentul de astăzi este de a ne reconstitui nu doar memoria istorică, ci şi obligaţia noastră morală de a preveni, de a nu mai permite.

Sunt născut în Iaşi şi, copil fiind, mergeam la Biserica Armenească, care, cu ajutorul domnului Vosganian, a primit şi ea chip exterior minunat.

Ei, bine, n-a existat nicio diferenţă între cine a intrat în acea biserică de rit vechi sau Biserica Albă de pe Lăpuşneanu.

Aceasta este adevărata stare de trăire. Acest popor cuminte, blând şi iubitor întotdeauna nu va ridica sabia împotriva nimănui.

Dar nici n-o să mai acceptăm să ni se nege atât identitatea, cât şi existenţa noastră în acest spaţiu.

Există negaţionişti ai poporului român în ziua de astăzi, dimprejurul nostru, distinse prietene.

Suma compozită a poporului nu este numărul, ci trăirea integrată.

Iată de ce astăzi - astăzi, spun - în numele Grupului pe care îl reprezint - unora le sună mai abitir, alţii încearcă să-l maculeze, să-l diabolizeze - în numele acestui Grup al Unităţii Românilor, vă spunem, sunteţi acasă, sunteţi în marea familie a neamului românesc, fără nicio diferenţiere. Nu doar titlul de cetăţean, conform Constituţiei, vă face egalii noştri, ci omenia, comportamentul dumneavoastră, loialitatea dumneavoastră, puterea de creaţie, inteligenţa aplicată, astea ne fac să fim nu numai supravieţuitori ai istoriei, ci cei care am depăşit împreună marile momente de cumpănă ale acestei ţări.

Aşadar, domnilor, iată cum o zi a tristeţii istorice poate să reprezinte, prin ceea ce înţelegem fiecare în timpul prezent, dar mai ales să proiectăm timpul care vine cu dragoste, cu omenie, cu pace şi credinţă într-un Hristos!

Amin! (Aplauze.)

O voce de la PSD:

Bravo! (Aplauze.)

Domnul Mircia Chelaru:

Domnilor, să aveţi o zi de aur! (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Îl invit acum la microfon pe liderul Grupului UDMR, domnul deputat Csoma Botond.

Domnul Csoma Botond:

Stimaţi colegi,

Am aflat pentru prima oară despre genocidul armean din cartea lui Franz Werfel - "Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh". Am citit-o acum cred că vreo 20 de ani. A fost pentru mine o experienţă personală foarte dureroasă când am văzut, în acea carte, ce s-a întâmplat cu poporul armean în Imperiul Otoman, cum au fost ucişi politicieni, intelectuali, comercianţi şi oameni de rând, în baza unui plan pus la punct şi conceput până la cel mai mic detaliu.

În 2015 am avut şansa să vizitez Armenia şi, în capitala acestei ţări, m-am dus la Muzeul Genocidului, unde am văzut încă o dată acele orori prezentate amănunţit, care s-au întâmplat în Imperiul Otoman.

În ultima cameră a muzeului, în ultima sală a muzeului, înainte de ieşire, am observat pe perete un citat din Adolf Hitler. Potrivit acestui citat, Adolf Hitler, la o conferinţă a Partidului Nazist, în 1938, ar fi spus că: vedeţi, poporul armean a fost nimicit, dar la 23 de ani de la aceste evenimente nimeni nu-şi mai aduce aminte.

A folosit acest argument pentru a spune că putem face acelaşi lucru şi evreilor. În acest context a fost acest citat, a folosit acele orori pentru a spune: ne va fi şi nouă uşor pentru că nu-şi va aminti nimeni dacă "purcedem la treabă" şi dacă comitem aceleaşi atrocităţi pe care le-au comis şi alţii înaintea noastră.

Cred că învăţătura pe care o putem trage - nu numai din acest citat, din toate ororile istoriei - este că nu trebuie să lăsăm ca oamenii să uite, trebuie să vorbim, cred că şi în şcoli trebuie să vorbim despre acest genocid. Pentru că prin educaţie cred că putem stopa, putem ajunge într-o situaţie în care aceste orori, aceste atrocităţi nu se vor mai repeta, nici în fostul Imperiu Otoman, nici în alte locuri de pe pământ.

UDMR este solidar cu poporul armean.

Şi sperăm că memoria genocidului va fi vie.

Mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Îl invit pe domnul deputat Solomon Adrian, Grupul PSD.

Domnul Adrian Solomon:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Mi-am luat o pauză după discursul domnului Pambuccian, pentru că era aproape imposibil să poţi să fii cu mintea limpede după ceea ce a povestit, şi a povestit din experienţa, să zicem, familiei sale. E doar experienţa în mic a ceea ce a trăit un popor întreg, un popor care până în 1915 trăise în bună pace în interiorul Imperiului Otoman, la fel ca toţi creştinii şi toţi ceilalţi de alte confesiuni.

Ce s-a întâmplat în noaptea de 24 aprilie 1915 e poate începutul unei serii întregi de acţiuni împotriva unor minorităţi, a unor popoare întregi care s-au succedat în prima jumătate a secolului al XX-lea, peste tot în Europa.

Talaat Paşa a dat un ordin care decapita poporul armean în ceea ce avea el mai înalt din punct de vedere intelectual, politic, economic, rămânând, să spunem, această comunitate care număra mult mai mult decât un milion şi jumătate de oameni, rămânând aproape fără lideri.

Ce a urmat? Au urmat o serie întreagă de convoaie ale morţii, de sute de mii de oameni încolonaţi, fără niciun fel de provizie, nici apă, nici alimente, nici asistenţă medicală, din nord-estul Turciei de astăzi, Anatoliei, către Deşertul Sirian. Adevărate convoaie ale morţii, pe care, dacă suntem un pic atenţi, peste câteva zeci de ani, 20 de ani, le-am văzut şi prin nordul ţării noastre, şi prin sudul Poloniei, şi prin toate zonele unde naziştii, fasciştii au luat exemplul lui Talaat Paşa drept temei în ceea ce aveau ei de desăvârşit.

Vreau să vă citesc câteva cuvinte din memoriile unui ambasador al Statelor Unite din Primul Război Mondial, la Constantinopol: "Orice fel de crime ar putea concepe cele mai perverse instincte ale minţii umane şi orice fel de metode rafinate de persecuţie şi injustiţie ar putea concepe cea mai degradantă imaginaţie, ele au devenit nenorocirile zilnice ale acestui popor devotat. Sunt convins că nu a existat episod mai sinistru decât acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre din trecut pălesc pe lângă suferinţele îndurate de armeni, în 1915".

Ar fi fost poate momentul să se oprească acolo aceste lucruri. Ele au continuat însă şi în Rusia sovietică, şi asupra concetăţenilor noştri, la un moment dat, sau a românilor noştri de dincolo de Prut, care au fost deportaţi şi ei în Siberia, au continuat asupra evreilor oriunde în Europa, inclusiv în România, asupra romilor, asupra tuturor celor care erau altfel decât decidenţii zilei, la un moment dat. Şi erau altfel nu pentru că se închinau altcuiva, erau altfel nu pentru că vorbeau altă limbă, ci erau altfel pentru că erau mai buni. Întotdeauna cei buni sunt ţinta unor astfel de politici de exterminare. (Aplauze.)

Ceea ce trebuie să rămână astăzi pentru noi toţi, poate că exemplul Parlamentului European va fi urmat şi de exemplul Parlamentului nostru naţional, la un moment dat, şi aş vrea să fiu membru în acel Parlament, nume precum Talaat Paşa, condamnat chiar de justiţia turcă a Imperiului, după război imediat, şi nu a Republicii Turce, condamnat la moarte pentru acele decizii, nume ca Hitler, Antonescu să nu mai revină niciodată în prim-planul politicii naţionale, mondiale şi aşa mai departe, să fim noi capabili să-i excludem pe cei care au porniri de acest tip, să fim noi capabili să spunem "Stop!" cât nu este prea târziu. Istoricii să scoată tot adevărul la lumină. Este obligaţia lor. Fără ură şi părtinire. Iar politicul, decidenţii politici, oricine ar fi ei -s-au spus nume mai devreme, n-are rost să repet - au obligaţia să lase istoricii să-şi facă datoria, iar noi, ca creştini, musulmani, evrei, ce-om fi, să fim capabili să ne cerem iertare de la cei care au supravieţuit, de la urmaşii lor şi să le promitem solemn că aşa ceva nu va mai fi posibil cât pe acest pământ va fi rasa umană.

Dumnezeu să-i ierte pe toţi!

Şi pentru că-i Săptămâna Mare, Sărbători Pascale cu pace şi lumină! (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Domnul deputat Iulian Bulai, Grupul USR PLUS.

Domnul Iulian Bulai:

"Adevărul ne va face liberi!", asta scrie în Biblie.

Rămânem muţi când auzim asemenea poveşti şi, din partea grupului nostru parlamentar, stimate domnule Pambuccian, noi vă mulţumim pentru curajul pe care l-aţi avut pentru a împărtăşi cu noi, în faţa întregii ţări, povestea familiei dumneavoastră. Din inimă mulţumim!

Românii merg în pelerinaj la Putna. Polonezii şi alte minorităţi merg în pelerinaj la Cacica. Armenii merg în pelerinaj la Hagigadar, tot în Bucovina. Am mai spus lucrurile astea. Suntem uniţi de aceeaşi credinţă, de aceeaşi cultură, de aceeaşi credinţă în umanitate.

Geniul poporului armean - dacă avem ochi să vedem asta - îl vedem peste tot.

Şi o să vă spun experienţa mea personală.

Eu vin din Roman. Acolo, cea mai frumoasă biserică a aparţinut comunităţii armene, chiar dacă ea este foarte mică acum.

Cel mai frumos palat al copiilor din toată Moldova este la Roman şi aparţine minorităţii armeneşti. Şi îmi pare rău că este prea puţin folosit.

Ne unim cu toţii în jurul acestei răni a poporului armean şi ne minunăm de ce înseamnă forţa de renaştere a acestui popor.

Noi, cei de la USR PLUS, credem în diversitate şi în forţa pe care fiecare minoritate o reprezintă într-un tot mai mare, care reprezintă România.

Voi încheia cu nişte versuri dintr-un cântec minunat al formaţiei Phoenix, care sună aşa: "Fie să renască numai cel ce har/ Are de-a renaşte, curăţit prin jar,/ Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,/ Astăzi, ca şi mâine, pururi şi acum".

Curaj, dragi fraţi armeni, suntem alături de voi!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Are cuvântul domnul deputat Grosaru Andi-Gabriel, Grupul minorităţilor naţionale.

Domnul Andi-Gabriel Grosaru:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Vorbesc în nume personal, nu vorbesc în numele Grupului minorităţilor naţionale, din partea căruia domnul Vexler va avea cuvântul.

Nu m-am gândit să iau cuvântul, dar având în vedere faptul că acum două zile Italia a sărbătorit Festa della liberazione..., este sărbătoarea în care Italia a scăpat de sub jugul fascist; pe 25 aprilie 1945, atât de la Torino, cât şi de la Milano, italienii au alungat, practic, toţi fasciştii care ocupau vremelnic Italia.

Cuvântul pe care îl iau survine ca urmare a faptului că nu suntem solidari şi nu am solidarizat niciodată cu tot ceea ce înseamnă activităţi, elemente fasciste, xenofobe, antisemite şi care au dus la destrămarea, în primul rând, a umanităţii, a păcii şi a liniştii mondiale.

Suntem solidari cu poporul armean, în aceste clipe, pentru că îmi închipui prin ce au trecut.

Mă bucur că suntem un grup compact, un grup care simte necazurile prin care trece fiecare şi prin care au trecut.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Îl invit pe domnul deputat Gheorghe Andrei Daniel, Grupul Partidului Naţional Liberal.

Domnul Andrei Daniel Gheorghe:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Amintirea acestor tragice evenimente petrecute pe 24 aprilie 1915 în Imperiul Otoman reprezintă unul din lucrurile care trebuie să ne călăuzească în tot ceea ce facem noi în politică, şi nu doar în politică.

Memoria, păstrarea conştiinţei asupra tragediilor trecutului reprezintă baza de la care putem porni către un viitor comun, iar poporul armean, întâiul popor care şi-a declarat creştinismul drept religie naţională, că tot ne găsim astăzi în Săptămâna Pătimirilor lui Hristos, este un popor care în istoria sa a urcat pe cruce, a suferit, a murit şi a înviat, iar pilda de eroism a poporului armean reprezintă unul din acele lucruri care stau la temelia unei lumi în care să reuşim să depăşim toate tragediile trecutului, să depăşim toate acele lucruri care ne despart şi care ne fac astăzi să nu putem gândi un viitor unitar, ca umanitate. Nu mă refer strict în cazul României.

Mă bucur că domnul Pambuccian a enunţat unul din principiile fundamentale ale statului naţional. Minorităţile etnice sunt parte constitutivă a naţiunii române, iar acesta este unul din lucrurile pe care le-au garantat liberalii la 1918 şi unul din principiile fundamentale ale României de astăzi. Fiecare comunitate etnică din România este parte a naţiunii române, fără doar şi poate, iar acest lucru aşa va rămâne pentru totdeauna.

România de acum 100 de ani a fost prima ţară care a acordat refugiu şi a acordat asistenţă şi susţinere armenilor.

Guvernul condus de Ionel Brătianu a găzduit un număr de până la 30.000 de persoane, plecate de pe teritoriul otoman, persoane de etnie armeană; unii au rămas aici, în România, iar alţii au mers mai departe, către Occident.

Comunitatea armeană a adus României o contribuţie uriaşă la istoria sa, la cultura sa, la ştiinţă, la artă.

Când vorbim despre armeni nu putem omite personalităţi precum Gheorghe Asachi, Ana Aslan, Garabet Ibrăileanu, Spiru Haret, liberalul care a modernizat învăţământul românesc, Vasile Morţun şi nu în ultimul rând Grigore Trancu-Iaşi, cel care la data de 25 ianuarie 1919 a fost primul preşedinte al Uniunii Armenilor din România, asociaţia comunităţii armene având, iată, un caracter istoric şi fiind una dintre acele instituţii ale comunităţilor etnice din România, minoritare, care au contribuit din plin la dezvoltarea României şi la înfăptuirea României Mari, la fel cu celelalte minorităţi etnice, aşa cum sunt ele, minorităţi naţionale de pe teritoriul României, recunoscute conform Constituţiei.

Suferinţa poporului armean trebuie să ne rămână drept pildă peste generaţii. Nu trebuie să uităm niciodată aceste tragedii care au făcut ca viaţa oamenilor să se schimbe brusc şi într-un mod brutal, de mai multe ori în timpul istoriei noastre recente, a istoriei umanităţii.

Şi, de asemenea, este esenţial să mai spunem un aspect. Guvernul liberal al lui Ionel Brătianu a dat dovada a ceea ce înseamnă un înalt simţ democratic, spirit de umanitate, spirit de compasiune şi dragoste creştină, şi nu doar creştină, dragoste faţă de oameni, în ceea ce priveşte actul deosebit prin care a asigurat asistenţă, ajutor şi susţinere comunităţii armene.

România a fost şi rămâne un model sub aspectul păstrării, apărării şi susţinerii drepturilor omului, iar comunităţile naţionale de pe teritoriul României sunt parte integrantă a poporului român.

Să nu uităm că România poate fi şi model, iar unul dintre aceste episoade istorice în care România a dovedit că poate fi model a fost acel moment când guvernarea liberală a lui Ionel Brătianu, sub sceptrul Regelui Ferdinand, a oferit ajutor fraţilor armeni.

Şi să nu uităm că, mai presus de orice, cu toţii suntem oameni, cu toţii suntem parte a unei conştiinţe a umanităţii, iar înţelegerea şi depăşirea acestor momente tulburi ale trecutului, capacitatea noastră de a sta liberi şi de a dialoga faţă în faţă, indiferent de originea noastră, indiferent de religia pe care o avem, indiferent de ţara din care provenim, reprezintă însăşi dovada unui caracter demn, dovada libertăţii depline a spiritului şi dovada faptului că umanitatea a evoluat şi a reuşit să depăşească aceste tragedii cumplite ale trecutului şi a reuşit să se îndepărteze de toate lucrurile care au înnegurat conştiinţa umanităţii în ultimele secole.

Fie ca aceste evenimente să ne servească drept model pentru ceea ce reprezintă conştiinţa noastră şi pentru ceea ce reprezintă înţelegerea unui viitor mai bun, întemeiat pe solidaritate, pe respect şi pe deplină iubire între oameni.

Suntem în Săptămâna Patimilor lui Hristos. Doresc să urez tuturor sărbători cu bine şi Dumnezeu să ne dea înţelepciunea ca niciodată să nu mai repetăm greşelile trecutului.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Vă mulţumesc şi eu.

Nu mai sunt luări de...

Domnul deputat Vexler, din partea Grupului minorităţilor naţionale.

Vă rog.

Domnul Silviu Vexler:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Undeva, în anii '50, o jurnalistă evreică, Hannah Arendt, vorbea despre "banalitatea răului". E o construcţie gramaticală poate uşor curioasă să ai în aceeaşi frază atât banalitate, cât şi rău.

Cu nu foarte mulţi ani înainte de acest mesaj al doamnei Arendt, Mihai Antonescu, pe atunci viceprim-ministru al României, spunea în deschiderea unei şedinţe a Consiliului de miniştri că îi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Şi, făcând legătura între cele două fraze, mi-am dat seama care era semnificaţia acelei banalităţi: indiferenţa faţă de rezultatul istoriei.

Şi dacă se vorbeşte adeseori despre suferinţă, dacă oamenii se concentrează extrem de mult pe cifre, pe numere, pe ceea ce s-a întâmplat, cred că mult prea puţin ne concentrăm pe cei care au suferit cu adevărat, pe cine au fost toţi acei oameni care au fost ucişi în timpul anihilării poporului armean în numeroase comunităţi armene.

M-am întrebat adeseori, m-am întrebat şi acum, cât îl ascultam pe Varujan, cine au fost cu adevărat acei oameni, ce au fi putut face ei pentru omenire?

Am crescut văzând filmele unui armean, este vorba despre Serghei Parajanov, este regizorul care mi-a marcat cariera şi traseul ulterior. Îi menţionez numele, pentru că mi-aş dori mai mult decât orice, în cazul acestei tragedii a istoriei şi a umanităţii, să aud numele celor care au murit.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au avut ocazia să viziteze Memorialul martirilor "Yad Vashem", de la Ierusalim, există o sală în care sunt redate aproape integral numele celor care au fost ucişi în perioada Holocaustului şi în fiecare an, în ziua de comemorare a victimelor Holocaustului, aceste nume sunt rostite. Evident, acest mesaj curge, şi curge permanent acolo, ca o aducere aminte, în primul rând, a victimelor, a victimelor poate chiar mai mult decât a agresorilor. O veche tradiţie evreiască vorbeşte despre nume, despre datoria pe care un evreu o are de a-şi transmite numele mai departe.

Tradiţia nu este gândită doar pentru perpetuarea numelui în sine, ci este gândită ca o tradiţie a păstrării memoriei omului, a celui care a fost şi a ceea ce a însemnat.

Şi mi-aş dori ca într-o zi, poate chiar la Bucureşti, oriunde, de altfel, să văd un astfel de memorial dedicat oamenilor care au pierit în această tragedie a istoriei, o tragedie care este mult prea puţin cunoscută, care adeseori este discutată în termeni politici şi ai relaţiilor internaţionale din lumea de astăzi şi cu mult prea puţin accent, repet, pe oamenii de atunci.

Şi cred că gestul de astăzi al Parlamentului României trebuie să fie în primul rând acesta, de a pune accent pe sufletul acelor oameni care trăiesc astăzi datorită şi acestor gesturi, datorită unor texte, datorită unor mesaje.

Şi felul în care contribuţia culturii armene, felul în care contribuţia vieţii armeneşti este percepută, se datorează şi lor, şi datorită suferinţei lor, datorită acestei amprente pe care nu o pot şterge. Vorbesc despre această amprentă, pentru că o cunosc, din păcate, mult prea bine şi mă bucură acest gest de normalitate pe care îl facem astăzi. Dar ajungem inevitabil şi la momentul când cuvintele îşi pierd sensul, sau mai bine zis nu mai au putere. Cuvintele sunt insuficiente dacă nu sunt continuate de fapte; rămân doar un fragment mic pe o bucată de hârtie. Şi datoria morală, datoria faţă de istorie, de a-i ţine minte, nu trebuie să se oprească astăzi aici.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurenţiu-Dan Leoreanu:

Vă mulţumesc şi eu.

Dacă mai sunt colegi care doresc să intervină? Nu.

Atunci intrăm în ordinea de zi.

(Domnul deputat Ciprian-Constantin Şerban solicită să ia cuvântul.)

Procedură.

Vă rog, domnule deputat.