Parliamentary debates

Domnul Ben-Oni Ardelean:

Din partea Grupului parlamentar al USR, domnul deputat Mihai-Cătălin Botez.

Domnul Mihai-Cătălin Botez:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

De mai bine de un an şi jumătate, alături de obişnuitele dezbateri pe teme economice, facilitate în ultima vreme de tot felul de revoluţii fiscale şi fonduri suverane, asistăm la o dezbatere pe marginea reformei justiţiei. Legile justiţiei, Codul penal, Codul de procedură penală, toate sunt modificate sub pretextul unor reforme cerute de nimeni, dar bazate pe anumite pretexte, adeseori inventate.

Totuşi, astăzi nu vreau să vorbesc despre spiritul reformator al coaliţiei majoritare, ci despre o altă problemă şi anume, recuperarea prejudiciilor în cazul hotărârilor definitive.

Datele ne spun că există aproximativ un miliard de euro, bani ce trebuie recuperaţi ca urmare a deciziilor definitive ale instanţelor judecătoreşti, în total 990 de hotărâri judecătoreşti definitive trimise Ministerului Finanţelor de către ANAF, pentru a fi puse în aplicare.

Ca un fapt divers, un miliard de euro este valoarea Spitalului Republican, cuprins în Programul de guvernare sau contravaloarea a trei spitale regionale, la fel, menţionate în Programul de guvernare, şi despre care nu se mai ştie nimic.

Rolul unui sistem penal în cele mai multe state este, în primul rând, de pedepsire a unui infractor, de a proteja societatea de repetarea unor fapte ce ar putea să dăuneze societăţii, reeducarea celui care a săvârşit fapta, dar şi recuperarea eventualelor prejudicii aduse statului.

Deşi mai avem multe de învăţat, se pare că în ceea ce priveşte lupta anticorupţie, până acum suntem un exemplu bun.

Însă recentele schimbări legislative în ceea ce priveşte Legile justiţiei sau Codul de procedură penală par să ne îndepărteze de la a mai fi un exemplu pentru statele din jur. Însă aceasta este o altă discuţie.

Totuşi, de ce statul nu reuşeşte să recupereze prejudiciile? Nu se doreşte. Nu există capacitatea de a face acest lucru.

Există un adevărat paradox al statului român. În jur de 30% din numărul total de angajaţi lucrează la stat. Totuşi, dacă în anumite locuri aparatul funcţionarilor este supradimensionat, în alte locuri - poliţie, educaţie, sănătate - aparatul este subdimensionat. Iar specialiştii care au rămas pleacă din sistem, atunci când se iveşte oportunitatea.

Situaţia ANAF este similară cu cea a domeniilor enumerate mai devreme - un aparat subdimensionat, cu multe alte atribuţii, cu sisteme informatice ineficiente. Trebuie să pună în aplicare sentinţe judecătoreşti pentru care nu a fost pregătit.

Trebuie să înţelegem că recuperarea prejudiciilor este o parte integrantă a pedepsei.

Statul nu poate lăsa impresia că poţi fura milioane de euro, pentru ca mai apoi să petreci un an sau doi la închisoare, pentru ca în cele din urmă să te retragi liniştit la pensie, cu milioanele obţinute în mod fraudulos.

Ce lupte vrem să ducem? Cum vrem să modernizăm România? Ducând lupte crâncene împotriva unor abuzuri închipuite sau a unor state paralele inexistente? Sau creând un sistem public care funcţionează adecvat şi care oferă un exemplu pentru toată societatea?

Răspunsurile la întrebările acestea ne vor spune cum va arăta România peste câţiva ani.

Vă mulţumesc.

Mihai Botez, deputat al USR de Vaslui.

Domnul Ben-Oni Ardelean:

Mulţumesc, domnule deputat.