Parliamentary debates

Domnul Valeriu Ştefan Zgonea:

Domnule deputat, aveţi cuvântul. Mulţumesc mult de tot.

Vreau să vă mai informez că din partea Partidului Social Democrat au mai depus în scris: doamna Manuela Mitrea, domnul Cristian Rizea, domnul Liviu-Bogdan Ciucă, domnul Ion Călin.

Domnule deputat, aveţi cuvântul.

Domnul Mircea Irimescu:

Declaraţia mea politică se intitulează "Oboseala democraţiei".

Stimaţi colegi,

În 1990, mulţi au fost şocaţi atunci când unul dintre actorii principali ai evenimentelor care au condus la căderea comunismului anunţa - ce-i drept, pentru străinătate - că vor fi necesare două decenii până la instaurarea unei democraţii veritabile în România. Deşi susţinerea bătrânului politruc a produs nemulţumiri prin punerea la îndoială a capacităţii noastre de a ne construi o societate la nivelul celor din ţările Europei Occidentale, în scurt timp românii au ajuns să creadă predicţia eminenţei cenuşii a grupului care a profitat de revolta populară şi a smuls puterea de la Ceauşescu. Dusă în eroare de marile dezinformări care se practicau atunci, o mare parte dintre cetăţenii României s-a resemnat şi a crezut că, aşteptând şi răbdând douăzeci de ani, va ajunge să se bucure de avantajele unei societăţi libere şi deschise. Pentru că, pentru numeroşi cetăţeni, la nivelul de instruire pe care-l aveau în 1990, democraţia însemna pe lângă alte avantaje, în primul rând bunăstare.

Acum, la încheierea perioadei de aşteptare prezise, foarte puţini au ajuns în postura de a se bucura de o viaţă îndestulată. Cei care aşteptau ca, an de an, democraţia să se întărească şi să se perfecţioneze de la sine au toate motivele să constate că s-au înşelat. Dimpotrivă, în timpul celor 20 de ani, democraţia noastră, în multe privinţe, pare să se fi uzat căci, prin definiţie, o democraţie în condiţii de sărăcie prelungită nu poate fi apreciată decât ca debilă şi precară.

Este limpede că, în România, dezvoltarea şi întărirea democraţiei nu s-a făcut şi nu se face liniar, constant, în sensul benefic al unei continue perfecţionări. Ca-n aproape toate ale noastre şi aici avem suişuri şi coborâşuri. N-ar fi de mirare chiar să mai apară cineva şi să ne facă predicţia că abia peste alţi douăzeci de ani vom ajunge la fericire.

Dacă privim perioada interbelică a ţării noastre descoperim că şi atunci, de la entuziasmul firesc de după împlinirea statului unitar până la suprimarea democraţiei din 1938, au trecut tot 20 de ani. Şi atunci s-a mizat, cu un optimism parcă fără margini, pe promovarea ţării noastre în grupul select al ţărilor cu economie prosperă, cu niveluri de trai şi civilizaţie de vârf, idealuri rămase nerealizate până astăzi. Atunci, ca şi acum, dovada pregnantă a neîncrederii populaţiei în democraţie era condamnarea cvasiunanimă de către aceasta a disputelor parlamentare considerate păguboase.

Pentru omul simplu al anilor premergători celui de-al doilea război mondial şi, în egală măsură, pentru cetăţeanul de nivel mediu al României de astăzi, toate tarele politicianismului sunt întrupate în viaţa parlamentară pe care din acest motiv o condamnă. Declarând că nu are încredere decât în biserică şi armată, de fapt el nu are încredere în nimic. Pentru că se simte păcălit de cei pe care i-a ales, urăşte cu sinceritate întreaga clasă politică a ţării. Nu are nimeni răbdare să vadă că aceasta (compusă şi din oameni pricepuţi, oneşti şi bine intenţionaţi) este, ca şi justiţia sau agricultura, presa sau învăţământul, sănătatea sau ordinea publică, sistemul bancar sau serviciile publice, aşa cum este societatea românească în ansamblul ei. Nici mai bună, nici mai rea.

De cele mai multe ori, oamenii reacţionează instinctiv la realităţile cu care se confruntă. Ideea că democraţie = bogăţie, încet-încet, s-a pierdut pe drum. Aşteptând trecerea celor douăzeci de ani, greutăţile susţinerii unui trai decent au devenit, pentru milioane bune de oameni, din ce în ce mai mari şi mai dificil de trecut. Prin asta, creditul acordat democraţiei a luat o mare lovitură, lăsând locul unei suspiciuni generalizate care nu se ştie unde ne va duce. Democraţia pare că mai subzistă la noi doar datorită conjuncturii internaţionale în care ne aflăm şi asta pentru că răul care-i atacă din interior substanţa are destule surse din care-şi trage seva.

După mai bine de două decenii de la instaurarea democraţiei, pe lângă injustiţia socială cu care se confruntă zilnic, românul vede multe alte lucruri în măsură să-l facă să considere că democraţia, nu numai că nu-i aduce ceea ce aşteptă, dar îl costă prea mult şi, în plus, este şi ineficientă. Vede un şef de stat care, la fel ca şi cel din 1938, guvernează ţara prin interpuşi şi prin controlul discreţionar al serviciilor secrete. Vede un proces de îmbogăţire de neadmis a celor care au intrat în politică sau conduc sindicate şi o lentă tendinţă de restrângere a drepturilor cetăţeneşti. Vede şi aude că lucrările publice sunt mijloace de spoliere a bugetului de stat. Vede un dezmăţ de netolerat în cheltuielile din campaniile electorale. Vede o presă derutantă şi o prăbuşire a serviciilor publice ale ţării. Vede o ţară care s-a dezvăţat să mai muncească, care are aproape jumătate din terenul agricol în paragină, care trăieşte din îndatorare zilnică. Şi, cel mai important, vede că lui şi familiei sale nu-i ajung mijloacele pentru masă şi casă omeneşti.

Dincolo de forma regimului politic, cât se mai poate miza pe răbdarea acestui om? Să privim în istorie şi s-o spunem cinstit: foarte puţin...Tocmai pentru că, aidoma celor întâmplate altădată, democraţia noastră pare a fi obosit din nou. Dacă pericolul prăbuşirii ei nu-i de actualitate, meritul nu este al nostru. Noi nu facem nimic pentru credibilitatea democraţiei, nici măcar nu luăm în calcul răul care ne paşte: probabilitatea de a ajunge în Parlamentul României, prin mijloace democratice, forţe politice antidemocratice care ar accentua şi mai mult declinul democraţiei. În istoria noastră s-au mai întâmplat astfel de evenimente şi preţul pe care l-am plătit a fost imens. Deşi nu pare să fie afectată de aceste lucruri, conducerea politică a ţării are obligaţia să ţină seama de experienţele secolului trecut şi de realităţile contemporane. Altfel se va încărca cu o răspundere enormă în faţa posterităţii.

Vă mulţumesc.

Domnul Valeriu Ştefan Zgonea:

Mulţumesc, domnule deputat.