Parliamentary debates

Domnul Petru Gabriel Vlase:

Domnule Popeangă, aveţi declaraţie? Poftiţi!

Domnul Vasile Popeangă:

Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă.

Declaraţia mea politică se intitulează: "Alb şi negru în sistemul sanitar".

De o grămadă de timp, sistemul sanitar românesc a avut parte de un teanc de controverse care i-au încetinit, uneori chiar frânat, dezvoltarea. Ca şi în alte domenii importante pentru societatea românească, au fost mai mereu probleme cu nivelul finanţării, cu managementul, cu competenţele, cu eşecurile profesionale ş.a.m.d.

Niciodată, nicăieri în lume, nu a fost suficientă finanţarea sistemului sanitar şi nici nu o să fie vreodată, pentru că nu există niciodată o predictibilitate câtă lume o să se îmbolnăvească ori câtă lume o să fie accidentată. Niciodată nu o să ştii dinainte ce boli or să vină la tratament în sistem ori cât de grave vor fi accidentele: una este să fie o simplă zgârietură, alta este să fie necesare câteva operaţii serioase pentru salvarea vieţii nefericitului accidentat. Niciodată nu se va putea şti care şi câte complicaţii vor fi la o operaţie relativ simplă, cum este cea de apendicită, de exemplu. Sunt atât de multe variabilele, încât este imposibil să fie cuantificat un rezultat, chiar şi aproximativ, care să dea, de exemplu, un necesar optim de finanţare a sistemului medical. Aşadar, întotdeauna or să fie nemulţumiri cu nivelul finanţării... Ce este mai rău este că, pe lângă necesarul obligatoriu, obiectiv, minim să zicem, de cheltuieli, apar mai mereu cheltuieli suplimentare. Căci nu degeaba industria farmaceutică este cea mai rentabilă după industria de armament şi cea a drogurilor, şi nu degeaba s-au inventat mânăriile în licitaţii, fie ele pentru achiziţii sau pentru banalele reparaţii şi zugrăveli.

Ce-i mai rău este că nu reuşim nici măcar să ne apreciem la justa valoare personalul medical. Am lăsat să plece crema medicinei româneşti, au rămas în ţară cei care deja s-au consacrat, cei care îşi făcuseră un nume şi cei care n-au reuşit să plece în exterior, să-şi găsească locul într-un spital din străinătate. În ultima variantă, calitatea pregătirii a fost cea care a lăsat de dorit. Da, au fost şi medici buni care, din diverse motive personale, au rămas în ţară, dar numărul lor nu este atât de mare pe cât s-ar dori. Este de înţeles: avem o singură viaţă şi nu sunt mulţi cei care au calitatea de a suporta să fie mereu "generaţie de sacrificiu". Când eşti un bun profesionist, ai măcar pretenţia ca acest lucru să-ţi fie recunoscut oficial. Până acum, acest lucru era recunoscut prin salarizare. Am avut, însă, săptămâna trecută, ocazia să ne omagiem profesioniştii măcar şi simbolic. Pentru prima dată, în ultimele decenii, Ministerul Sănătăţii le-a mulţumit public doctorilor care luptă să salveze şi să trateze într-un sistem plin de lipsuri. Au fost premiaţi medicii care au făcut şi fac performanţă în România. Numai că, pe lângă aceşti medici care pentru mii de pacienţi au fost adevăraţi dumnezei, dându-le viaţă pentru a doua oară, există şi reversul medaliei: medici care au "reuşit", prin lipsa lor de performanţă, să producă foarte multă suferinţă şi, din păcate, chiar pierderi inutile de vieţi omeneşti. Dacă avem excelenţă în medicină, avem, din păcate, şi malpraxis. Însă, ca şi în justiţie, există o mare preocupare în a pune batista pe ţambal pentru toate greşelile doctorilor, nu rareori greşeli cât roata carului fiind trecute cu vederea de către Colegiul Medicilor, găsindu-se justificări pentru mai toate situaţiile în care justificările nu îşi aveau locul, fără a jigni o inteligenţă minimală. Ce nu pricep cei care, ca şi în justiţie, acoperă greşelile colegilor de breaslă: în secunda în care decid să treacă prea uşor cu privirea peste greşelile colegilor, îi curăţă de păcatele profesionale pe vinovaţi, dar fac o imensă nedreptate celor care sunt corecţi şi buni profesionişti! Când un organism ce trebuie să decidă o eroare medicală ajunge la concluzia că nu este un caz de malpraxis, deşi este evident acest lucru, în realitate lasă un criminal să fie una cu un salvator de vieţi. Au fost multe cazurile în care, în urma unei banale injecţii sau operaţii de rutină, s-au pierdut vieţile unor oameni nevinovaţi. Găsim, din păcate, nenumărate exemple în presă, în toată ţara. Când s-a decis că nu a fost malpraxis. Colegiul Medicilor a decis că acel doctor, din a cărui neglijenţă sau neştiinţă a murit un om, poate sta pe aceeaşi treaptă cu cel care se zbate ore-n şir în sala de operaţie ca să salveze cazuri aproape imposibile. E ca şi cum s-ar decide punerea pe aceeaşi treaptă a unui păcătos cu un zeu, doar pentru că aşa vrea o comisie care ţine mai mult la o frăţie rău înţeleasă decât la adevăratul respect pentru breaslă. Dacă acela care greşeşte nu plăteşte, este o lipsă de respect pentru cei care îşi fac treaba în mod corect, conştiincios, ireproşabil!

S-au deblocat peste 5.000 de posturi de medici din septembrie încoace, insuficient însă faţă de deficit. Întrebarea este: dacă medicii cei mai buni au plecat în străinătate, pentru condiţiile de muncă, pentru respectul societăţii faţă de meseria lor şi pentru salarizare, în principiu, noi, cei care stăm în ţară, pe mâna cui rămânem?

Se fac eforturi să se îmbunătăţească acele condiţii de muncă din spitale: renovări, modernizări, achiziţii de aparatură de ultimă generaţie. Se fac eforturi să se asigure o salarizare din ce în ce mai adecvată pentru personalul medical, ca să rămână în ţară, însă nu ar fi prea mult dacă am cere să crească şi nivelul de pregătire şi de responsabilitate al celor pe mâna cărora încăpem atunci când sănătatea noastră devine suferindă.

Şi mai e un aspect: trebuie ca politica să nu mai intervină în sistemul medical. A pune pe criterii politice şefii de secţie ori directorii de clinici şi spitale trebuie să înceteze. Este un domeniu care trebuie să înveţe să devină autonom şi să se autoorganizeze, să se autoresponsabilizeze. Să-şi facă singur curăţenie în interior şi să se dezveţe de a mai băga gunoiul sub preş, iar a spune că nu există acel gunoi să iasă din practica sistemului: perfecţiunea nu există, nici măcar în sănătate! Peste tot există oameni care greşesc. Cine munceşte mai şi greşeşte, însă peste tot, dacă s-a greşit, vinovatul trebuie să plătească. Nu pentru asta au fost inventate asigurările de malpraxis? Deci, dacă societatea face eforturi să vină în ajutorul sistemului, şi sistemul e obligat să vină în întâmpinarea societăţii, ca parte componentă a acesteia. Numai aşa se poate ajunge la un echilibru, la eficienţă maximă, toată lumea să fie mulţumită şi să putem spune şi noi că medicina românească a ajuns la locul de top pe care îl merită.

Vă mulţumesc pentru atenţie.