Parliamentary debates

Doamna Rodica Nassar:

Domnule deputat Aurelian Mihai, aveţi cuvântul.

Îmi permit să vă întreb, domnule Mihăiţă Calimente, nu sunteţi trecut pe lista pe care o am în faţă. Aveţi o declaraţie politică? Da.

Urmează domnul deputat Virgil Guran, şi pe urmă domnul deputat Mihăiţă Calimente.

Domnul Aurelian Mihai:

Mulţumesc.

Bună dimineaţa!

Bună dimineaţa, doamnă preşedinte.

Bună dimineaţa, stimaţi colegi.

Declaraţie politică: "26 de ani de la comunism"

26 de ani au trecut ca ieri. În 1989 nu ştiam ce înseamnă libertatea ori să trăieşti în democraţie. Aşa eram majoritatea românilor. Trăiam cu toţii tânjind după o viaţă mai bună. Ce s-a realizat în aceşti ani? Ce a adus nou copilul numit democraţie, crescut la sânul românilor, hrănindu-se din prea puţinul dărniciei politicienilor puternici ai anilor '90?

Am aşteptat cu toţii o mare schimbare, la început de libertate, trăgând cu ochiul la Occident, ca mai apoi, în anii 2000, unii dintre noi, prea nerăbdători în a mai finanţa lipsa de reformă din ţară, cu propria noastră suferinţă, am ales să nu mai tragem nici cu ochiul la bunăstarea altora, nici să mai sperăm că România va îmbrăţişa curând o viaţă nouă şi bună pentru cetăţenii săi. Unii chiar ne-am mutat în Occident.

Am ales această cale din prea multă suferinţă şi teama unui viitor incert oferit de politicienii acelor ani, mult prea ocupaţi pentru interesele personale ale Domniilor Sale, aşa cum îi judecam atunci, şi fără să le pese de ce vrea majoritatea. Electoratul era tratat încă cu multă indiferenţă, majoritatea era doar folosită, aşa cum percepeam cu toţii acest lucru.

Timpul şi faptele noastre, ale românilor din diaspora, au demonstrat că pe măsura ambiţiei şi curajului nostru ne-am făurit o altfel de viaţă, iar România a primit în scurt timp, în anii următori emigrării, cel mai mare sprijin financiar, şi nu numai, tot din partea noastră. În tot acest timp, netrăind în România, nici spitalele nu le-am ocupat, nici sistemul de asigurări sociale şi de sănătate românesc nu l-am folosit, nici de serviciile administraţiei de acasă nu am uzat şi nici autostrăzile, bineînţeles, nu le-am tocit. Bine, vorbind de autostrăzi, nici acum nu prea avem multe, din păcate, şi nici de adăugat la acest subiect.

Practic, doar am trimis bani acasă cu nemiluita, cu vagoanele, miliarde, în valută, fără a cere de acasă nimic. Am trăit cu dorul în suflet şi cu speranţa că poate în România va fi mai bine, iar cei rămaşi acasă să aibă alt viitor, un viitor la care şi noi speram. Şi noi, cei din afara României deja, emigranţii, dar şi românii de acasă, ne-am înşelat. Speranţele acelui început bănăţean, am putea spune, din 16 decembrie 1989, în care Timişoara dădea ora exactă a libertăţii, oraş care marca cursul istoric al acestui neam, acele speranţe au rămas în acelaşi ghem. Revoluţionarii, acei tineri frumoşi de atunci, au îmbătrânit, iar ochii lor s-au umplut zilnic de lacrimi.

Mai întâi au văzut cum succesul Revoluţiei le-a fost subtilizat de politicieni cu metehne vechi, apoi şi-au văzut fabricile închizându-se, au înfruntat şomajul, încă trăind cu speranţa că vor mai apuca să construiască copiilor un viitor, ajutându-i să îşi termine şcolile. Au mai primit însă o lovitură când acei copii au emigrat, acei copii pentru care au vrut o viaţă mai bună şi pentru care, în acea iarnă din decembrie 1989, au ieşit în stradă contra celui mai aprig şi mai absurd sistem totalitar.

Lacrimile şi tristeţea din inimile lor i-a făcut să înţeleagă că au îmbătrânit prea devreme, mulţi au şi murit fără să-şi vadă copiii înapoi acasă, au murit săraci. Au fost învinşi de bunătatea şi multa lor încredere, depozitată în mâinile unora, aflaţi ocazional în politică, parcă doar pentru a pângări termenul "politică", indivizi lacomi, indivizi lipsiţi de viziune, care au adus România tot mai departe de ceea ce trebuia să fim, fără niciun pic de milă faţă de viitorul acestui neam. Partea tristă este faptul că încă se mai găsesc mulţi care să aibă impresia că lucrurile stau altfel, căutând să scape de povara lipsei de succes şi rezultate din acei ani.

În loc să fim invitaţi la masă cu ţările ai căror locuitori au primit din partea politicienilor dumnealor respectul cuvenit, cetăţeni pentru care astăzi a cumpăra o casă sau un autoturism nou a devenit un pas uşor de bifat, cetăţeni pentru care a avea un loc de muncă bine plătit este doar o chestiune de alegere, cetăţeni pentru care a face turism la sfârşit de săptămână este o sărbătoare a bucuriei sau pentru care a merge la cumpărături este doar un hobby, noi, românii, am ajuns la masa săracilor.

Oricine ar achiesa la ideea de vină comună l-aş contrazice. Nu ne merităm o astfel de soartă. Cetăţenii ar fi trebuit să cunoască o altfel de viaţă mai dreaptă, mai bună, ar fi meritat salarii cinstite, seriozitate din partea clasei politice, mai ales a celei care decide, iar cei care facem politică ar trebui să înţelegem că oamenii au aşteptări mari din partea noastră pe linia speranţelor pe care cetăţenii şi le-au depozitat în ziua votării, pe acelaşi calibru trebuie să ne şi încadrăm. Nu încape loc de îndoială. Doar noi, politicienii, avem şansa cea mai mare de a schimba în bine această ţară. Nu este uşor, trebuie mult curaj. Acolo unde un om sau un grup de oameni îşi propune să aducă ceva nou, ceva înălţător şi benefic semenilor săi răbdarea nu-şi mai are rostul său, iar dorinţa de a munci pentru a produce efecte pozitive devine arzătoare.

Închei prin a mulţumi românilor încă optimişti pentru voinţa şi dorinţa de a vedea această minunată ţară în locul meritat, iar celor aflaţi în diaspora, care şi-au ajutat dezinteresat compatrioţii, fie prin a le oferi sau a-i ajuta cu un loc de muncă, fie un spaţiu pentru şedere sau pur şi simplu i-au înţeles pe cei aflaţi în suferinţă, tuturor acestora nu am cuvinte să le mulţumesc pentru dovada de bună educaţie şi gestul umanitar în toţi aceşti ani departe de casă.

Din orice colţ al ţării sau al diasporei ne dorim cu toţii o altfel de Românie, transmiţând tuturor celor care trebuie să audă că vom apuca să ne potolim setea de a vedea că se face dreptate acestui neam.

Aurelian Mihai, deputat diaspora.