Parliamentary debates

Domnul Ben-Oni Ardelean:

Dau cuvântul, din partea Grupului parlamentar al PNL, doamnei deputat Antoneta Ioniţă.

Mulţumesc.

Doamna Antoneta Ioniţă:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Insulino-dependenţa versus ministero-indiferenţa".

Diabetul de tip I, adică insulino-dependent, pare o noţiune arhicunoscută în lumea medicală, întrucât în România această boală apare din ce în ce mai des şi din ce în ce mai devreme. Au fost diagnosticaţi cu diabet bebeluşi de numai câteva luni, iar odată cu acest diagnostic se schimbă întregul univers al pacientului şi al familiei sale. Fiecare zi, fiecare oră devin o luptă pentru a pune în acord glicemiile cu numărul de carbohidraţi consumaţi şi cu insulina pe care bolnavul este obligat să şi-o injecteze. Este o luptă pe care o vor purta toată viaţa, pentru că diabetul de tip I nu se vindecă.

Am urmărit reportaje despre acest subiect, am citit materiale despre drama pacienţilor insulino-dependenţi, am cunoscut oameni care suferă de această formă de diabet. În fiecare zi sunt obligatorii înţepături pentru a verifica nivelul glicemiei, cea care arată dacă este nevoie de insulina fără de care nu poţi trăi.

Bolnavii de diabet de tip I au nevoie de ace, de testere pentru diabet şi de diferite tipuri de insulină, pentru a lupta cu o boală care nu se vede, dar care în timp îi poate ucide. Au nevoie de injecţii cu Glucagon, pentru situaţia în care apare starea de inconştienţă generată de coma diabetică, doar că acest medicament sau altul similar nu se găseşte în România. Pacienţii sunt obligaţi să-l cumpere din ţări precum Ungaria, Bulgaria, Austria, la preţuri ce variază în jurul sumei de 25 de euro, devenind, din nevoia de supravieţuire, un fel de mici importatori de medicamente.

Diabetul de tip I face ravagii în rândul copiilor. Netratată corespunzător, boala avansează rapid şi generează complicaţii care duc la orbire, insuficienţă renală sau amputarea membrelor superioare sau inferioare.

Aceşti copii au dreptul la o viaţă normală, singura condiţie fiind aceea ca statul să înţeleagă că e mult mai ieftină prevenţia decât tratarea complicaţiilor.

Am văzut de curând un purtător de cuvânt de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate care încerca să justifice lipsa acelor şi a testerelor pentru diabet prin bugetul insuficient. Acel domn vorbea din biroul său frumos mobilat despre drama copiilor bolnavi de diabet, cu detaşarea omului pentru care pacienţii devin nişte simple cifre, iar durerea se poate cuantifica în statistici seci. Cerea înţelegere şi făcea apel la raţiune când vorbea despre bugetul Casei, uitând că fostul şef de la CNAS a fost arestat de curând, într-un amplu dosar de corupţie, instrumentat de DNA.

În România zilelor noastre, copiii se chinuiesc cu o boală care în alte ţări din Europa este abordată cu totul diferit. Acele, testerele sau insulina nu mai reprezintă o problemă. În plus, se oferă gratuit senzori de testare a glicemiei, o tehnologie nouă prin care pacientul nu trebuie să se mai înţepe, ci poate să verifice în timp real glicemia, direct de pe telefonul mobil. Aceşti senzori se pot procura şi în ţara noastră, cu preţul de 1.000 de euro, plus consumabilele, în valoare de 200 de euro, lunar. Bani prea mulţi pentru o mare parte dintre familiile ce trăiesc drama diabetului de tip I.

Ce face în tot acest timp Ministerul Sănătăţii? Ceea ce ştie mai bine: promite. Avem parte de promisiuni de tot felul, promisiuni care nu ţin de cald, nu dau speranţă, nici măcar nu uşurează durerea cauzată de una dintre bolile cele mai des apărute la copii. Este de fapt tot ceea ce ne oferă Ministerul Sănătăţii: tratează insulino-dependenţa cu ministero-indiferenţa.

Deputat al PNL de Brăila, Antoneta Ioniţă.

Domnul Ben-Oni Ardelean:

Vă mulţumesc foarte mult, doamnă deputat.