Parliamentary debates

Domnul Florin Iordache:

Domnul deputat Adrian Dohotaru.

Vă rog, domnule deputat, din partea deputaţilor neafiliaţi.

Se pregăteşte, din partea PSD, domnul Tudor Ciuhodaru.

Domnul Adrian-Octavian Dohotaru:

"Locuirea decentă e un drept, nu un capriciu al pieţei"

98% dintre locuinţele din România sunt private. Suntem pe primele locuri în lume în ceea ce priveşte privatizarea, ceea ce nu a condus la îmbunătăţirea condiţiilor de locuire. Dimpotrivă, jumătate dintre români stau în condiţii de supraaglomerare, de trei ori peste media UE.

Spre deosebire de noi, vienezii - pe care i-am vizitat recent la o conferinţă despre locuirea accesibilă, găzduită de Primăria din Viena şi de Uniunea Europeană - spun răspicat că locuirea trebuie să fie un drept. Şi că e necesară o reglementare mai bună din partea statului, în condiţiile în care piaţa liberă neoliberală nu funcţionează.

Neoliberalismul a fost denunţat de primarul de stânga al Vienei, de raportorul special al ONU pe locuire adecvată, de majoritatea oamenilor politici şi activiştilor prezenţi. De ce? Pentru că financializarea locuirii a transformat acest domeniu, care ar trebui să fie un drept social, în afacerea nr. 1 din lume. Bunurile imobiliare sunt 60% din valoarea activelor la nivel mondial, mai ales în ultimul deceniu, undeva la 217 trilioane de dolari, din care 75% sunt bunuri imobiliare rezidenţiale. Bunurile imobiliare rezidenţiale sunt 163 de trilioane. Locuirea a devenit o marfă şi este prima marfă a lumii, ca pondere în economia globală. Este de două ori mai mare decât PIB-ul mondial.

Totuşi, există contra-curente, mai ales unde mai există un stat social. În Viena, 500.000 de oameni, din 2.000.000, trăiesc în locuinţe publice, altele sunt subvenţionate... (Discuţii în sală.)

Mai tăceţi, vă rog, acolo, că poate vă mai educaţi şi voi.

Doar o treime din locuinţe sunt private. Viena este un model social pentru Cluj, Bucureşti, Timişoara şi alte oraşe din România, care au lăsat domeniul locuirii pe mâna invizibilă, ar zice unii, a dezvoltatorilor imobiliari şi a speculanţilor.

Ce-i drept, Viena Roşie are şi o tradiţie de un secol. Am vizitat cartiere construite de stat în anii 1920, care au grădiniţă, şcoală, teatru, centru comunitar pentru rezidenţi, club pentru vârstnici, bibliotecă, locuri de joacă ori curţi îndeajuns de spaţioase pentru a găzdui garaje publice. Atenţie, pentru biciclete, nu pentru maşini.

Transportul public în Viena costă un euro pe zi, dacă ai abonament, indiferent că e tramvai, metrou, autobuz sau tren urban. Aleile pietonale şi cicliste împânzesc oraşul. Toate sunt funcţiuni publice care lipsesc din oraşele noastre, unde 1% din ce s-a construit în ultimul an e din fonduri publice, în ceea ce priveşte locuirea.

Vreau şi la noi un model similar. Vrem o ţară ca-n afară? Cum putem taxa mai bine a doua şi a treia proprietate, pentru a aduce venituri la buget ca să oferim servicii publice de calitate? Şi cum putem reglementa preţul chiriilor? Cum putem construi locuinţe publice şi accesibile, ca în Viena sau în alte părţi?

Sunt întrebări la care încercăm să răspundem, joi, la dezbaterea Demos - "Criza locuirii la Cluj. Soluţii pentru locuinţe accesibile tuturor", găzduită la biroul meu parlamentar. După care încercăm să ne transformăm întrebările şi răspunsurile în politici publice.

Mesajul meu e clar - transformarea locuirii în investiţie, şi nu într-un drept pe care trebuie să îl garantăm tuturor erodează contractul social, destructurează ţesutul civic. Ne transformă pe toţi în darwinişti sociali care ne distrugem reciproc - indivizi contra indivizi, categorii sociale în competiţie, unii împotriva altora, ură şi pizmă în loc de solidaritate.

Trebuie să sfârşim cu asta, căci există alternative!

Cu respect, Adrian Dohotaru, deputat de Cluj.

Domnul Florin Iordache:

Mulţumesc.