Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

Îl invit pe domnul deputat Mircea Irimescu pentru a-şi prezenta declaraţia şi îl rog să se pregătească pe domnul deputat Andrei Sava.

Domnule coleg, microfonul este al dumneavoastră. Vă rog.

Domnul Mircea Irimescu:

Bună dimineaţa!

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

"Victimă colaterală"

Stimaţi colegi,

Recenta bătălie politică, legată de încercarea de demitere a preşedintelui României, ca toate războaiele, a făcut şi victime "colaterale". Una dintre ele este Institutul Cultural Român.

Subordonată, printr-o lege discutabilă, preşedintelui ţării, instituţia menită a reprezenta oficial cultura română în străinătate a fost trecută "de urgenţă", cu ajutorul unei ordonanţe guvernamentale, în subordinea Senatului României. Decizia a fost contestată la Curtea Constituţională, care a constatat încadrarea ei în legea fundamentală a României. Drept urmare, conducerea ICR a demisionat în bloc, politizând prin asta excesiv această chestiune. Dezbaterile parlamentare pentru aprobarea prin lege a ordonanţei guvernului au demonstrat acest lucru şi au deschis calea unei vii dezbateri pe tema menirii Institutului Cultural Român.

Între aprecierile la superlativ şi contestările vehemente, ca întotdeauna, stă adevărul, în România insuficient evidenţiat şi susţinut. Beneficiind de alocaţii financiare publice apreciabile - singura instituţie al cărei buget şi structură organizatorică nu au fost afectate de criză - ICR-ul a încercat, în ultimii ani, o nouă abordare a promovării culturii române în afara graniţelor noastre. Rezultatele acestei noi politici culturale nu se văd cu uşurinţă din interior şi sunt dificil de evaluat şi din exteriorul ţării.

Printr-o prestaţie care excludea aproape orice formă publică de a da seamă, s-a încercat prezentarea în străinătate a unei Românii normale, conectate cultural timpurilor pe care le trăim. Politica tradiţională de sprijinire culturală a comunităţilor româneşti din afara graniţelor a fost ajustată structural, promovarea clasicilor culturii române a încetat. În noua abordare, România trebuia să dovedească, nu se ştie de ce, că este un izvor de creaţie în cadrul curentelor moderniste ale lumii. La asta mai trebuie adăugat că, doi foşti lideri importanţi ai ICR, preşedintele Horia Roman Patapievici şi vicepreşedintele Mircea Mihăieş, s-au implicat direct în viaţa politică din România, publicând editoriale săptămânale în presa angajată. În orice democraţie a lumii, astfel de abordări ar fi stârnit dezbateri şi nu trebuie să ne mire că asta s-a petrecut şi la noi. Comportamentul elitist agresiv, respingerea oricăror forme oneste de critică şi dialog, statutul salarial privilegiat şi partizanatul deschis al membrilor conducerii ICR, imposibil de tolerat în oricare ţară a Uniunii Europene, au născut şi la noi reacţii critice fireşti. Guvernul a făcut un gest de normalitate când a încercat o modificare a cadrului juridic de funcţionare a instituţiei.

Înainte de abordarea unor subiecte de discuţie legate de activitatea ICR, evidenţiate de luările de poziţie din media românească, ar fi bine să discutăm o problemă de fond: se poate face promovarea în străinătate a culturii române după modelele aplicate în cazul marilor culturi europene? Credem că nu. Trebuie să găsim o modalitate impusă de specificul poziţiei României. Dorinţa legitimă de a elimina vechile noastre complexe culturale în faţa străinătăţii nu trebuie să ne afecteze simţul critic în această abordare; subunităţile din străinătate ale ICR nu pot şi nu trebuie să copieze structurile franceze, germane, spaniole sau britanice de acelaşi tip. Nu avem aceeaşi "marfă de export", nu avem forţa altor ţări. Noi trăim o altă realitate, avem de umplut golurile create de alte necesităţi.

Institutul Cultural Român, negreşit, trebuie să sprijine cultura română în marile centre politice ale lumii şi să ajute prin asta eforturile diplomatice ale ţării noastre. Asta o fac toate statele şi trebuie să o facă şi al nostru, cât mai bine poate. Însă, la fel de importante sunt acţiunile culturale a căror necesitate izvorăşte din specificul existenţei noastre, până acum neglijate. Avem comunităţi româneşti compacte rămase, prin jocurile istoriei, în afara hotarelor, supuse de zeci de ani unor presiuni deznaţionalizatoare; avem o nouă emigraţie în apusul Europei, creată în ultimele două decenii, cea mai importantă din toată existenţa noastră, expusă unor tratamente care-i creează alarmante complexe de inferioritate; vârfurile culturii noastre, indiferent de epoca istorică căreia îi aparţin, trebuie sprijinite pentru a-şi găsi locul ce-l merită pe scara de valori a lumii. Modul în care se planifică politicile culturale ale ICR şi cum se achită de importantele sarcini pe care le are trebuie supuse anul unor analize publice în faţa unor foruri cu putere de decizie. Şi acestea nu pot fi decât comisiile pentru cultură reunite ale celor două Camere ale Parlamentului României.

Nu insist pe neinspirata încercare de a subordona ICR-ul Senatului României, pentru că ea a fost îndreptată de amendamentele responsabile care vor modifica proiectul de lege. Institutul Cultural Român trebuie să devină o instituţie publică autonomă, supusă unui control firesc al Parlamentului României, prin structurile sale specifice. Pledează pentru aceasta întreaga istorie a acestui for cultural, inclusiv perioadele în care a funcţionat ca Fundaţie Regală sau ca Fundaţie Culturală, după revenirea la democraţie din 1989. Şi exemplele din alte ţări ne recomandă o astfel de soluţie.

Cele amintite vor să arate că recenta schimbare din viaţa Institutului Cultural Român este departe de a fi, în primul rând, una politică. Există motive temeinice pentru amendarea legislaţiei care a reglementat până acum activitatea acestei importante instituţii de stat. Aşezarea lucrurilor pe un nou făgaş este un pas spre realizarea binelui nostru naţional. Să nu ne fie jenă a-l împlini, pentru că aşa procedează marea majoritate a popoarelor lumii contemporane.

Vă mulţumesc.

Domnul Ioan Oltean:

Mulţumesc, domnule deputat.