Parliamentary debates

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Domnul deputat Acsinte Gaspar. Se pregăteşte domnul deputat Vasile Vetişanu.

Domnul Acsinte Gaspar:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În intervenţia mea, aş dori să mă refer la o problemă de strictă actualitate şi de o importanţă covârşitoare pentru viaţa noastră parlamentară.

Este vorba de raporturile pe care Constituţia le stabileşte între forul legislativ şi Guvern, despre poziţia şi funcţiile celor două autorităţi publice în sistemul politic românesc, în concordanţă cu principiile generale ale democraţiei constituţionale într-un sistem democratic pluralist.

În discursul rostit în faţa Parlamentului României la 11 decembrie 1996, cu ocazia prezentării Programului de guvernare şi a listei Guvernului, domnul Victor Ciorbea, candidatul desemnat de Preşedintele ţării pentru funcţia de prim-ministru, afirma: "În următoarele 6 luni, Guvernul va elabora şi va pune în aplicare o serie de programe, a căror haină legislativă va fi croită împreună cu dumneavoastră, parlamentarii României".

Această aserţiune a viitorului prim-ministru lăsa să se întrevadă, pe de o parte, stabilirea, în limitele constituţionale, a unui cadru de conlucrare între Parlament şi Executiv, iar, pe de altă parte, hotărârea din urmă de a transpune, fără întârziere, programul de guvernare în măsuri legislative.

Din păcate, perioada ce a urmat ne-a oferit o cu totul altă concepţie a Executivului cu privire la raporturile sale cu Parlamentul în ceea ce priveşte derularea procesului legislativ în ansamblul său.

Aşa cum sunt reglementate în Constituţia României din 1991, raporturile Parlamentului cu Guvernul sunt circumscrise funcţiei de control parlamentar. Rezultă, aşadar, prin definiţie, că între cele două autorităţi, autoritatea publică care are vocaţia şi instrumentele constituţionale pentru a se impune în raport cu Guvernul este Parlamentul.

Din momentul în care Guvernul a fost învestit cu votul de încredere, prin voinţa suverană a reprezentanţilor naţiunii, acesta este dator să-şi transpună programul de guvernare în primul rând prin măsuri legislative, Parlamentul fiind cel care îi validează iniţiativele. În nici un caz, Constituţia nu a creat un mecanism instituţional graţie căruia Guvernul ar avea prerogativa să se substituie în vreun fel funcţiei esenţiale a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării.

Guvernul este dator să adopte măsuri pentru punerea în executare a legilor votate de Parlament. De aceea, este absurd să se creadă că funcţia legislativă se află în echilibru cu funcţia executivă, că, altfel spus, "a face legea" este egal cu "a o executa". Executarea legii este, prin definiţie, subordonată legiferării. În anumite condiţii Parlamentul poate, totodată, autoriza Guvernul să emită norme cu putere de lege, prin ordonanţe.

Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament şi Guvern, în virtutea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei funcţii legislative. Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin lege, Guvernul neavând, potrivit Constituţiei, o putere de reglementare proprie, cu excepţia sferei hotărârilor pentru organizarea executării legilor, care, însă, nu au caracter legislativ, ci numai executiv. Legea de învestire a Guvernului cu o anumită competenţă legislativă poate fi o lege specială de abilitare. Numai în situaţii excepţionale, când nu a fost posibilă adoptarea în prealabil a unei asemenea legi, Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă.

Inventiv până la limita extremă a jocului politic, ce frizează abuzul constituţional , Guvernul Ciorbea a recurs, din raţiuni numai de el ştiute, la folosirea excesivă a ordonanţelor de urgenţă, preluând de fapt, funcţia legislativă a Parlamentului.

O simplă situaţie comparativă în ceea ce priveşte emiterea ordonanţelor de urgenţă de către Guvernul condus de primul-ministru Nicolae Văcăroiu şi Guvernul condus de primul-ministru Victor Ciorbea, arată că în perioada 1992-1996, Guvernul Văcăroiu a emis, în 4 ani de guvernare, 19 ordonanţe de urgenţă, dintre care 7 au ca obiect rectificarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, în timp ce actualul Guvern a emis 51 de astfel de acte normative, dar într-un interval de numai nouă luni. La acestea se mai adaugă şi cele 70 de ordonanţe emise în baza legilor de abilitare.

Ne exprimăm nedumerirea că, la nivelul Guvernului, nu se cunosc prevederile Constituţiei, potrivit cărora ordonanţele de urgenţă se pot emite numai în cazuri excepţionale, când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi cu procedură de urgenţă, nici chiar prin modalitatea angajării răspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege. Este datoria Guvernului ca, în asemenea situaţii, să justifice caracterul excepţional al recurgerii la ordonanţele de urgenţă, pentru a oferi Parlamentului posibilitatea aprecierii justeţii adoptării măsurii respective. Or, Guvernul Ciorbea ignoră voit o asemenea cerinţă firească.

Sunt numeroase ordonanţe care, prin obiectul reglementării, nu justificau recurgerea la această procedură. Au devenit celebre, ajungând până la Consiliul Europei, cele două ordonanţe de urgenţă privind modificarea şi completarea Legii învăţământului şi Legii administraţiei public locale.

Dincolo de cifrele şi situaţiile statistice comparative, rezultă nu numai lipsa de profesionalism a actualului Guvern şi incapacitatea sa organizatorică de a-şi aduce la îndeplinire angajamentele asumate în faţa Parlamentului, dar şi lipsa voinţei politice de a se conforma programelor pe baza cărora a căpătat votul de încredere al forului legislativ.

Rezultă, astfel, o discrepanţă uriaşă între promisiuni şi realizări, care demonstrează, cât se poate de evident, nerealismul angajamentelor, intenţia clară de a înşela nu numai pe alegători, dar şi pe cei care au acordat votul lor de încredere actualului Guvern. Ceea ce este extrem de grav şi doresc să atrag atenţia asupra acestui lucru, este faptul că o asemenea optică sau strategie de a guverna ţara continuă.

Încercând să motiveze excesul Guvernului în emiterea de ordonanţe de urgenţă, unii lideri ai formaţiunilor politice majoritare dădeau asigurări că această practică va înceta odată cu începerea sesiunii din toamna acestui an, când Parlamentul va fi repus în funcţia sa principală, şi anume aceea de unică autoritate legiuitoare a ţării.

În realitate, lucrurile stau altfel. După 1 septembrie, Guvernul a continuat să adopte ordonanţe de urgenţă şi nu sunt semne că va înceta această practică, atât de gravă.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Faţă de cele arătate, considerăm că în cadrul constituţional existent, Guvernul nu este învestit, chiar dacă se bucură de o susţinere parlamentară lejeră, să "submineze" Parlamentul, impunându-i măsuri situate în afara jocului politic democratic, cum ar fi: pretenţia de a i se delega puterea legislativă, de a emite ordonanţe de urgenţă fără justificarea intervenţiei unei situaţii excepţionale ş.a.

Statul de drept, pe care ne străduim să-l consolidăm şi să-i dam substanţă prin activitatea autorităţilor publice, presupune stabilirea unor legături optime între forul legislativ şi Guvern, în cadrul constituţional stabilit, şi nu subordonarea Parlamentului de către Guvern.

Grupul parlamentar al PDSR urmează să-şi definească o poziţie fermă în legătură cu dezbaterea în Camera Deputaţilor a proiectelor de legi pentru aprobarea ordonanţelor de urgenţă, mergând până la neparticiparea la acele şedinţe consacrate unor astfel de proiecte.

Vă mulţumesc. (Aplauze)