Parliamentary debates

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Domnul deputat Vasile Vetişanu.

Se pregăteşte domnul deputat Mihai Hlinschi. Este aici? Da.

Domnul Vasile Vetişanu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

În intervenţia mea politică din 11 februarie 1997, în Camera Deputaţilor, la împlinirea a 50 de ani de când, sub ameninţarea baionetei sovietice şi a haidamacilor comunişti români a fost abolită monarhia în România, arătam că regele Mihai I, ca rege al românilor, născut în România, a fost silit să abdice. Urmarea a fost că tăvălugul comunist a nivelat toate conştiinţele, deformându-le treptat şi împingând neruşinarea până la prohibirea şi ponegrirea tradiţiei istorice a monarhiei în ţara noastră.

Acum, la zece ani de la răsturnarea prin revoluţie regimului comunist, ne dăm seama că în primii ani de după revoluţie, în 1990, dacă monarhia şi-ar fi reluat locul, ţara şi destinul ei ar fi fost altul în faţa întregii lumi.

Din păcate, regimul celor 7 ani săraci, regimul neocomunist iliescian, a procedat ca şi stăpânii lui de dinainte. A ajuns până la momentul ruşinos al negării cetăţeniei române a regelui Mihai şi până la refuzul de a i se permite acestuia intrarea în ţară, fiind întors de pe aeroport. În schimb, în 1990 s-a dat cale liberă minerilor, pentru ca ei, şi prin ei, prin bravurile lor săvârşite să intrăm în Europa.

Un binecunoscut personaj politic, personaj de pseudoistorie în linie ceauşistă le-a adus acestora chiar şi mulţumiri. În loc să salute un rege, a salutat şepcile minereşti.

Amintind toate acestea, simţim o durere în suflet, căci în vreme ce ţările vecine ca Bulgaria îşi primea cu onoruri regele, iar Ungaria căuta cu înfrigurare un rege pe continent, în persoana lui Otto de Habsburg, numai pentru a deveni regat, românii, slugi robite unei ideologii satanice, îşi alungau propriul rege.

Tot cu durere în suflet arăt că nici după 1996 nu s-a făcut tot ceea ce s-a acceptat să se facă pentru revenirea în ţara lui a regelui hărăzit de Dumnezeu României. S-a tergiversat mereu.

Este surprinzător să constatăm azi, în ziua de 7 decembrie 1999, că regele Mihai I nu a putut vorbi de 1 Decembrie, Ziua Naţională, în Parlamentul României, aşa cum au cerut prin semnătura lor un număr de 53 parlamentari din coaliţie.

De ce? E firesc să ne întrebăm. De ce în ciuda faptului că s-au făcut toate demersurile necesare şi Preşedinţia şi-a dat, alături de deputaţi acordul, Senatul şi Guvernul au prelungit nemotivat rezolvarea în timp util a acestei probleme. Nu cumva, chiar prin Senat îşi vântură şi îşi duc viaţa dintre acei care au reţinut din învăţăturile dascălilor lor, ori al părinţilor, că monarhia este reacţionară şi că regele e cel mai mare moşier al ţării?

Să dea Domnul, cum se spune, să greşim, dar este inexplicabil ceea ce s-a petrecut, după cum este şi inadmisibil ca într-o ţară ce, se ştie a democraţiei, şi că ei nu-i poate fi teamă de adevărul pe care istoria nu-l poate refuza, n-a putut vorbi de Ziua Naţională regele Mihai I.

Consideraţi, Majestate, că în ziua de 1 Decembrie 1999, această istorie, întemeiată numai pe adevăr, nu pe teamă, v-a invitat la tribuna Parlamentului să luaţi cuvântul de Ziua Naţională a României.

Vă mulţumesc.

O voce din stânga sălii:

A uitat când scria la "Flacăra" tot ceea ce scria!?

Domnul Vasile Vetişanu (plecând de la tribună):

Tot de rege scriam!