Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

Începem astăzi cu reprezentanţii Opoziţiei. Am să-l rog să poftească la microfon pe domnul deputat Valeriu Tabără, din partea Grupului Partidului Democrat-Liberal. Opoziţia.

Şi Puterea, prin domnul deputat Garda Dezideriu, să se pregătească pentru a urma la microfon.

Domnule deputat, aveţi cuvântul.

Domnul Valeriu Tabără:

Mi-aş permite o completare, domnule preşedinte: Opoziţie absolută şi Opoziţie relativă, aşa cum sunt şi adevărurile.

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Atenţie la agricultura românească!". Ea cuprinde într-o extensie de patru pagini, nu am s-o citesc în totalitate, am să depun restul, doar câteva din problemele care le-am scris în această declaraţie.

De multe ori, în ultimii 18 ani, au fost momente în care s-a crezut că agricultura românească şi-a găsit calea. Legile proprietăţii elaborate şi aprobate în anii 1991-2000 şi 2005 au reglementat, cât au făcut-o, problema restituirii şi reconstituirii proprietăţii asupra pământului. Restituirea proprietăţii nu a rezolvat însă şi capacitatea de a produce a noilor proprietari. Aceasta pentru că numai proprietatea singură nu poate face mare lucru fără a fi însoţită de măsuri care să pună în valoare astfel ca cel care o deţine să-i culeagă şi uzufructul.

Lipsa de curaj în deciziile politice luate în domeniul agriculturii a făcut ca astăzi, la nivelul anului 2008, România deşi are un potenţial agroalimentar recunoscut, să fie nu numai o importatoare de produse agroalimentare, dar să aibă şi una dintre cele mai scumpe pieţe în domeniu, dacă o raportăm la puterea de cumpărare a majorităţii cetăţenilor.

Luna februarie 2008 înseamnă o altă speranţă pentru agricultori şi locuitorii spaţiului rural românesc. Această speranţă se numeşte, de data aceasta, programul naţional de dezvoltare rurală a României, 2007-2013, care la 20 februarie 2008, aproape după un an de la depunerea la Comisia Europeană, a fost aprobat de către reprezentanţii celor 27 de state membre în cadrul Comitetului de dezvoltare rurală.

Aprobarea acestui program este rezultatul negocierilor intense cu Uniunea Europeană pentru ca acesta să fie adoptat la nevoile mediului rural românesc, unul dintre cele mai complexe din Europa.

Dacă prevederile planului naţional de dezvoltare rurală sunt corespunzătoare pentru dezvoltarea rurală românească rămâne de văzut. Este important că avem un program cadru pe care se poate construi o politică rurală coerentă. Semănător acestui program a fost cadrul creat de Legea nr.83/1993, prin care s-a putut lua măsuri de relansare a producţiei agroalimentare a României. Din păcate, această lege a fost abrogată într-un moment nepotrivit.

În urma aprobării planului naţional de dezvoltare rurală din luna martie 2008, urmează să se lanseze proiecte în cadrul a trei măsuri: 121, modernizarea exploataţiilor agricole, 123, creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere şi 322, renovarea şi dezvoltarea satelor.

Toate cele trei măsuri ar trebui să constituie prioritate absolută pentru România şi care sunt susţinute în perioada 2007-2013 cu fonduri europene în valoare de peste 8 miliarde de euro. Este bine să ştie însă de la ce se porneşte în acest moment. România este al doilea nou stat membru al Uniunii Europene după Polonia ca mărime, are la nivelul anului 2005, 34% din media p.i.b.-ului euro 25, care reprezintă aproape 1% din p.i.b.-ul total al Uniunii Europene, extrem de puţin în comparaţie cu celelalte ţări membre ale Uniunii Europene.

2. Zona rurală românească reprezintă 87,1% din teritoriu, şi 45,1% din populaţie. Din acest punct de vedere, România apare faţă de celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, cu o populaţie rurală semnificativ numeroasă, faţă de media europeană.

Sectorul agricol românesc ar trebui să fie mai important decât în marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene, acest lucru este susţinut şi de alţi doi indicatori: populaţia ocupată în agricultură şi silvicultură, 32%; ponderea mare a agriculturii în produsul intern brut, 12,1% sau dacă o raportăm la valoarea brută adăugată, 13,6%.

În acelaşi timp, în agricultura românească continuă să fie o productivitate dintre cele mai scăzute din Europa, iar deficitul balanţei comerciale a produselor agroalimentare este extrem de mare pentru o ţară cu potenţialul agrar al României: 1,3 miliarde euro la nivelul anului 2005 şi tinde către 2,5 până la 3 miliarde de euro la nivelul anului 2007.

Agricultura României mai are câteva particularităţi de care ar trebui să ţină seama dacă nu vrem să dăm greş şi de astă dată. Iată câteva dintre ele: o structură duală reprezentată de un număr mic de persoane juridice cu ferme de tip comercial, circa 18.263 de ferme, cu o suprafaţă medie de 269 de hectare, ar fi ideal pentru exploataţia agricolă românească în acest moment, ceea ce reprezintă circa 34,5% din suprafaţa arabilă a României.

Aceasta înseamnă că 0,5% din exploataţiile agricole româneşti cuprind peste o treime din suprafaţa arabilă. Restul exploataţiilor agricole mai puţin performante ocupă două treimi din suprafaţa arabilă a ţării. Dintre aceste exploataţii, 3 milioane care acoperă 30% din teritoriul agricol sunt considerate ferme de subzistenţă care în orice tip de politici agricole nu pot şi nu trebuie neglijate.

A considera pe aceşti 3 milioane de locuitori, aşa cum fac unii pseudospecialişti ai spaţiului rural românesc, ca simpli rentieri sociali, ar fi o mare eroare cu grave consecinţe pentru agricultura României. Problema fermelor de subzistenţă şi cea a reconsiderărilor este la fel de importantă precum şi cea a fermierilor din exploataţiile agricole mari şi medii care, de bine, de rău, sub o formă sau alta, s-au încadrat în economia de piaţă.

Trebuie avut în vedere că în fermele mici se găsesc majoritatea animalelor crescute în gospodărie, spre exemplu vacile pentru lapte, cele care de fapt asigură aproape 60% din cota de lapte a României. Trebuie să mai aibă în vedere faptul că spaţiul rural românesc se caracterizează printr-o populaţie dispersată în arii mari, cu spaţiu de habitat rural nesistematizat şi cu o infrastructură slab dezvoltată şi de slabă calitate. Numai 33% din rezidenţii satelor sunt conectaţi la reţeaua cu alimentare cu apă, 10% din locuitorii satelor conectaţi la sistemul de canalizare, 10% din drumurile de ţară au o calitate adecvată, nemaivorbind de reţelele şcolare, sanitare, financiare şi, mai ales, a unităţilor de creditare, extrem de slab dezvoltate în comparaţie cu reţelele urbane.

Trebuie spus că la această dată nici o bancă nu este în relaţii normale de creditare cu economia rurală. O astfel de bancă ar putea să fie în viitor CEC-ul.

Toţi aceşti factori afectează grav calitatea vieţii în zonele rurale. Totodată, acestea împiedică dezvoltarea economică, ceea ce duce la amplificarea nu numai a migraţiei de la sat la oraş, dar şi a migraţiei spre exteriorul ţării. Peste 90% din emigranţii români din Spania şi Italia provin din spaţiul rural românesc.

Aceste probleme ne obligă pe toţi cei care, într-un fel sau altul, participăm la luarea deciziilor politice ale momentului prezent şi viitor, să nu ocolim aceste probleme şi să le găsim răspunsuri. Nu trebuie uitat un lucru esenţial: ţăranul român, oriunde s-ar afla, este purtătorul de identitate şi valori naţionale care constituie structuri de mare importanţă în cadrul sistemului de valori europene şi universale. Ţăranul român, unde s-ar afla, la câmpie sau munte, este cel care gestionează şi conservă cea mai mare bogăţie a acestei ţări, pământul, care, din nefericire, în ultimii ani, este mai mult un obiect de speculă decât de producţie.

De multe ori, pământul României produce mai multe buruieni decât grâu şi mai multe necazuri decât bunăstare.

Mulţumesc.

Domnul Ioan Oltean:

Mulţumesc, domnule deputat.

Stimaţi colegi, vă reamintesc, timpul alocat este de trei minute.