Parliamentary debates

Domnul Mircea Duşa:

Bună dimineaţa!

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Deschidem şedinţa dedicată declaraţiilor politice. Astăzi, începem cu Grupul parlamentar al PSD-PC şi are cuvântul doamna deputat Iordache Luminiţa.

Doamna Luminiţa Iordache:

Bună dimineaţa!

Declaraţie politică - "România, încotro?"

Au trecut 20 de ani de la revoluţie! Am intrat în Nato! Am intrat în Europa! Circulăm liber. Dar ce câştig avem când ne uităm la vecinii noştri europeni că trăiesc mult mai bine ca noi!

Când ne uităm la ei şi vedem că, de fapt, chiar dacă sunt în criză, nu au problemele noastre. Lor, vecinilor noştri europeni, nu le e frică de ziua de mâine! Nu stau cu inima strânsă că nu vor avea ce să le pună pe masă copiilor de mâncare, că nu vor avea bani de medicamente, că nu vor avea bani de întreţinere. Nu, nu au această grijă, pentru că, chiar dacă îşi pierd locurile de muncă, cineva are totuşi grija lor.

Trăiesc poate mai puţin bine în perioada de criză, dar trăiesc mai bine ca noi. Mult mai bine ca noi! De ce? Ne-am întreba. Păi cum, la ei nu e criză? La ei nu s-au redus locurile de muncă? Nu au dat faliment atâtea firme? Băncile nu o duc tot mai rău? Ba da. Aşa s-ar părea. Dar grija faţă de cetăţeanul ţării lor nu îi lasă pe guvernanţi să doarmă noaptea! Poate că au chiar coşmaruri că mâine vor fi aruncaţi peste bordul bărcii care guvernează! Şi gândesc guvernanţii lor la măsuri anticriză. Şi le mai pun şi în practică. Şi ne întrebăm de ce. Pentru că îşi iubesc poporul! Pentru că de asta au fost aleşi, să le apere siguranţa zilei de mâine.

Dar la noi? Ne lăudăm cu tot felul de legi şi ordonanţe. Ne lăudăm că tot ce facem, facem să îi fie bine românului de rând. Noi, guvernul, ne lăudăm că suntem la cârma ţării tocmai pentru că suntem cei buni. Vrem să eliminăm privilegiile parlamentarilor, vrem să eliminăm pensiile speciale, vrem să reducem numărul bugetarilor, vrem să..., vrem să... Dar, de fapt, nu facem nimic, pentru că nici nu vrem sau chiar nici nu putem. Atât facem. Vorbe goale, demagogice, împrumuturi de la FMI, de la bănci, numiri pe funcţii a clientelei politice, atacuri la opoziţie, consultări pe vorbe goale. Asta în timp ce săracul român e din ce în ce mai trist, mai supărat, mai sărac, mai flămând, mai înfrigurat, mai dezamăgit, mai încrezător parcă numai în vorbele cântecului care spune că nu s-a născut în locul potrivit!

Păi cu ce am greşit noi, românii, care am votat şi care nu am votat? Păi cum eu, român în ţara mea, să nu mai am niciun drept? Nici măcar dreptul de a munci? Că de-1 am, îl am numai aşa, ca să zic că am ceva. Unde să muncesc când toate firmele sunt în faliment? Ce mi-a mai rămas să fac? Să iau calea străinătăţii ca şi copiii noştri?

Ce să mai sper eu, student la medicină, care după ce depun jurământul lui Hipocrat, trăiesc cu familia mea din 200 de euro şi asta în condiţiile în care pot sta la părinţi! Că de, casa visurilor mele e numai în vis. Programul "Prima casă" nu e pentru noi, ci tot pentru cei ce au bani să-şi poată plăti ratele.

Ce să mai sper eu, profesor, când nu îmi ajung banii nici să mă îmbrac de la second-hand. Când nu îmi primesc salariul nici măcar pe luna muncită. Cum mai pot scoate eu generaţii de vârf când mă duc la şcoală flămând şi sărac şi mă uit cu tristeţe la maşinile copiilor de îmbogăţiţi peste noapte? Cu frica să spun adevărul despre noi, dascălii, mai ales când ministrul nostru zice cu nonşalanţă că: "profesorii nu mor de foame". Şi mai ales când pune accentul pe o anumită silabă ca şi cum e departe de el limba română. Tocmai el, ministrul învăţământului!

Şi eu, funcţionar public, cum să stau degajat în slujba cetăţeanului când nu ştiu dacă mâine mai am serviciu? Că nu-i aşa? Trebuie să dispară 100.000 dintre noi! Doar noi suntem aceia care golim nemeritat bugetul!

Dar noi, pensionarii? Vai de capul nostru şi al copiilor noştri, cei care avem copii. Că de nu am avea copii, am muri de inaniţie. Că din pensiile noastre dacă ne ajung banii pentru întreţinere. De mâncat, mâncăm mai puţin, haine nu ne mai trebuie, iar de medicamente... dacă tot murim, la ce să le mai consumăm degeaba? Dar cei, săracii, care nu au copii? Vai de capul lor! Cine mai are milă de ei? Ce dacă am contribuit la stat? Nu am consumat destul?

Dar pensionari sunt şi la ţară. Mai săraci şi mai amărâţi pe zi ce trece. Le-a mai rămas credinţa în Dumnezeu şi ziua de duminică la slujbă. Când preoţii se roagă pentru mai marii noştri să le dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! Şi noi pensionarii ne rugăm să le dea Dumnezeu minte şi dragoste de neam.

Ţăranii? Nici nu mai ştim dacă există ţărani. Există numai câmpuri goale, sărăcie, foame, arşiţă vara şi frig iarna. Noroc de arendaşi că ei mai au din ce trăi. Din neputinţa ţăranului de a face faţă vremurilor şi care nu mai visează nici măcar ca un prunc de-al lui să ajungă domn cu carte. Că de, şi şcoala a devenit un lux pe care nu ni-l putem permite.

Şi mă întreb. Oare eu, Guvern, îmi iubesc poporul care m-a votat? Oare sunt în slujba lui cu adevărat? Oare nu am jurat strâmb când m-am cocoţat pe fotoliile de la Guvern?

Oare românii ăştia cât o să mai creadă în minciunile acestui Guvern şi oare când românii o să întrebe: "tu, Guvern, ce faci pentru noi?" Ce o să răspunzi? Că doar voi, cei din Guvern, tot români sunteţi şi ne putem pune cu toţii întrebarea "România, încotro?".