Parliamentary debates

Domnul Marian Sârbu:

De la Grupul PDL, dacă este cineva? Vă rog, aveţi cuvântul.

Domnul Nicolae Bud:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Chestiunea pe care astăzi am a o vă sesiza nu am auzit-o prima dată, dar vă mărturisesc sincer că n-am ascultat, ca acum, atâtea vorbe apăsate venind din neînţelegere, uimire şi dezaprobare.

De aceea şi cred că nu am dreptul să tac, ci, sincer cu mine şi cu dumneavoastră, vin să mă explic şi să mă exprim cu voce tare.

Este vorba de un subiect care face, în ultima perioadă, audienţă mass-media şi mă obligă şi pe mine, ca şi pe alţii - după cum constat, să invit la o examinare cu luare aminte a respectivului subiect, aflat de mai multă vreme, de fapt, în atenţia publică.

Mă refer la disputa provocată de perspectiva secţionării României în regiuni, în conformitate cu deciziile luate la Bruxelles, cu aproape un deceniu în urmă.

Aşa cum se poate bănui, nu mă simt acum în situaţia de a contesta paradigma ca idee şi nici nu cred că are rost să răspundem la nesfârşit la întrebări care nu ni se pun. Plec de la ceea ce ştiu că este stabilit printr-o lege pe care am găsit-o în Monitorul Oficial la mijlocul anului 2004. Dezvoltarea regională lua în considerare existenţa unor diferenţieri calitative între legea existentă şi proiectul legislativ recent. Voci numeroase şi apăsate observă câteva lucruri, în mod evident alimentate de puncte de vedere explicate ca regiuni de dezvoltare.

Nedumeririle celor care au ţinut să mă abordeze pe această temă pornesc de la apariţia acelui nou proiect de împărţire administrativ-teritorială, intrat pe circuitul aprobărilor în Parlament şi aflat acum într-o fază avansată de dezbatere şi aprobare.

Fără a pretinde evaluări calitative, comparaţii ori aprecieri de altă natură, cei ce mi se adresează pretind să fie ascultaţi. Nu-mi este greu să sesizez în atitudinea şi limbajul lor influenţe venind dinspre comentarii publice, în care personalităţi cunoscute avansează poziţii critice, ascuţite şi asociază interpretări ce nu pot fi ignorate.

De aceea, spun eu, invit la o atentă receptare a acestor mesaje care vin dinspre cei ce ne-au trimis în Parlament, căutând a-i înţelege şi ajuta să distingă adevărul de fals, judecata la rece de gânduri înfierbântate în mod gratuit, poate să se dumirească ce e rău şi ce e bine în toate câte li se oferă pe nemestecate.

Nedumerirea semenilor mei vine de la faptul că noul proiect de lege intervine pe nepusă masă. De regulă, noul vine să amendeze vechiul, introducând ameliorări, rectificări, corecturi şi ajustări.

Se observă că proiectul de lege cel nou răstoarnă cu totul un concept avansat la vremea respectivă.

Care sunt noutăţile? Am putea sintetiza totul printr-o constatare uşor de făcut. Se are în vedere revenirea, aproape in integrum la împărţirea teritoriului ţării, la sistemul ivit în 1950, când, ca şi acum, judeţele au dispărut, apărând pe harta României acele regiuni disputate în interior de raioanele de tristă amintire. E drept, nu ni se propune reînfiinţarea lor, dar dispariţia judeţelor - noţiune, totuşi, istorică - asta da. De aici până la situaţia că minţi speculative să vadă în tot acest demers intenţia iniţiatorului de a reînvia RAM-ul de altă dată, nu mai este decât un pas.

Şi, mai rău decât asta, iată ce se poate înţelege, dacă observi cum ar urma să arate macroregiunile născute prin alăturarea unor grupe de regiuni.

Cinci la număr, macroregiunile nu au intenţia de a recompune provinciile istorice.

Cu Moldova pare a se merge în această direcţie, deşi Milcovul este lăsat pe undeva mai sus de limita sudică propusă.

Muntenia suportă o fracţionare destul de subiectivă.

Atent devii, vrei, nu vrei, când te uiţi la cum ar urma să arate Transilvania. Nu este de mirare că s-au găsit persoane care au pus alături hărţi din vremuri diferite - şi de aici până a apela la logica speculativă, ce mai rămâne?

Uitaţi-vă pe aceste documente şi veţi descoperi cât de mult seamănă aşa-zisa Macroregiune 5 cu teritoriul smuls României prin Dictatul de la Viena din august 1940.

Dacă ar fi citit memoriile lui Manoilescu despre acea însângerată zi pentru români, graficianul care a desenat această propunere ar fi fost mai atent, dacă nu de-a dreptul prudent.

N-am fost în Parlament la adoptarea legii din 2004, nu m-a întrebat nimeni ce cred, când s-a pus la cale noul proiect, dar mă puteţi înţelege cum m-am simţit între acei oameni ce-şi căutau cuvintele pentru a spune ce cred ei şi ce pot spune ei.

Suntem între noi şi pot merge cu mărturisirea până la capăt. Un domn adus de spate, dascăl la viaţa lui, mă ruga să-l cred, privirea acestei jumătăţi de Ardeal haşurat diferit de rest i-a adus aminte de ziua când au fost scoşi în şosea să-l salute pe viceamiral, intrând pe calul alb în Baia Mare.

Spun toate astea pentru că mi-au fost spuse de nişte oameni care cred că voi duce glasul lor mai departe. Le fac ştiute, cu părerea celui care crede că un lucru nou trebuie să aducă perfecţionare şi, oricum, n-aş uita să spun că fiecare-şi are sensibilităţile lui, dar să nu lăsăm nimănui dreptul de a se menaja pe sine, călcând neglijent în trăirile celuilalt.

Vă mulţumesc.

Domnul Marian Sârbu:

Mulţumesc, domnule deputat.