Parliamentary debates

Domnul Dan-Ştefan Motreanu:

Îl invit la microfon pe domnul deputat Angel Tîlvăr. Se pregăteşte domnul deputat Cristian Chirteş.

Domnul Angel Tîlvăr:

Vă mulţumesc foarte mult, domnule preşedinte.

Mi-am intitulat declaraţia politică de astăzi "Încă nu este prea târziu să ne apărăm copiii".

Distinse domnule preşedinte de şedinţă,

Stimate doamne şi stimaţi domni deputaţi,

Departe de a se fi rezolvat, problema elevilor bătuţi, jefuiţi sau chiar ucişi în incinta sau în apropierea unor instituţii de învăţământ capătă, din nefericire, o amploare nedorită în ţara noastră. Periodic, aflu de alte şi alte cazuri de astfel de acte de violenţă şi nu pot să nu mă întreb: când se vor termina toate astea?

Sunt, oare, instituţiile statului nostru atât de puţin pregătite să facă faţă fenomenului violenţei în şcoli? Sau este vorba, pur şi simplu, de o nepăsare generalizată faţă de ceea ce se întâmplă cu aceşti copii şi tineri nevinovaţi?

Şi într-un caz, şi în celălalt consider că trebuie să se acţioneze rapid, până când actele de agresiune nu devin o constantă în şcolile noastre, determinându-i pe mulţi dintre părinţii elevilor să-şi împiedice copiii să mai meargă la cursuri pentru a-i proteja.

Am crezut că după celebra întâmplare de acum câţiva ani, când la Liceul "Jean Monnet" s-a aruncat o grenadă, ne vom mobiliza suficient de bine, astfel încât lucruri de genul acesta să nu mai poată fi posibile. Iată că m-am înşelat, agresiunile cu victime elevi continuând să se producă fie în Craiova sau în Ploieşti, fie în Bucureşti sau, cel mai recent, în Drobeta-Turnu Severin.

Nu acuz pe nimeni în mod special pentru această stare de lucruri, pentru că, în faţa unor acte de o asemenea gravitate, toţi suntem vinovaţi în mod egal: părinţii, profesorii pentru că nu-şi fac, poate, aşa cum se cuvine datoria de educatori, autorităţile publice locale şi conducerile instituţiilor de învăţământ, pentru că nu depun suficiente eforturi în a asigura paza eficientă a acestora, justiţia pentru că este, probabil, prea tolerantă cu agresorii care ajung în faţa sa, iar noi, parlamentarii şi membrii Guvernului, pentru că ar trebui, probabil, să înăsprim până la limita maximă posibilă sancţiunile legale prevăzute de Codul de procedură penală pentru asemenea infracţiuni.

Ceea ce mă preocupă în cel mai înalt grad nu este însă o listă de reali sau de virtuali vinovaţi, întrucât nu ar ajuta la nimic. Ceea ce cred că trebuie întreprins, într-adevăr, este o mobilizare masivă a tuturor factorilor implicaţi pentru construirea şi pentru implementarea unui plan de măsuri eficient, astfel încât acest oribil fenomen să se diminueze rapid, până la dispariţia sa.

Atrag, respectuos, dar ferm atenţia asupra faptului că oricare dintre noi, cei care suntem părinţi, ne putem găsi într-o bună zi în situaţia de a ne vizita la spital copilul grav agresat în şcoală sau în proximitatea acesteia. Mă rezum doar la acest exemplu, deoarece nu doresc nici măcar să mă gândesc la situaţiile mult mai tragice cărora copiii de vârstă şcolară le pot cădea victime inocente.

Dar, dacă eu nu vreau să mă gândesc la asemenea grozăvii, nu înseamnă că ele nu se pot petrece oricând, în cazul în care noi, cei care suntem chemaţi să veghem asupra viitorului acestor tineri, nu vom dovedi mult mai multă fermitate în a preveni şi a combate acest odios flagel al violenţei în unităţile şcolare şi în proximitatea acestora.

Vă mulţumesc foarte mult.

Domnul Dan-Ştefan Motreanu:

Vă mulţumesc şi eu.