Parliamentary debates

Domnul Ciprian-Constantin Şerban:

Domnul deputat Ioan Vulpescu.

Vă rog.

Domnul Ioan Vulpescu:

Mulţumesc.

ICR Isterizează Cultura Română tot mai mult.

Altă semnificaţie a acestui acronim eu nu îi mai găsesc. Misiunea ICR este aceea de a promova cultura română în străinătate. Nimeni nu poate face asta însă prin şefi străini de cultură. Mă tem că ICR a devenit în ultimul timp mai mult un creator de conţinut pentru TikTok şi un subiect de băşcălie. Dacă a fost ceva compromis din imaginea ICR, acel lucru este relevanţa. ICR a devenit un soi de agenţie de turism, care exportă forme de impostură managerială peste graniţă.

"Operaţiunea Lisabona" - să o numim aşa în spiritul ironiei deja create în jurul acestui episod - este doar cea mai flagrantă speţă.

Am fost şocat să constat, la dezbaterea din Parlament pe bugetul din 2023, că reprezentanţii ICR sunt mulţumiţi pentru că au o relaţie bună cu Ministerul Finanţelor. Cum se traduce această declaraţie? Că sunt mulţumiţi că au puţini bani la dispoziţie pentru promovarea culturii române. Nu e un secret că resursele sunt sub nivelul aşteptat şi normal. ICR a fost creat după modelul Institutelor Cervantes, Goethe, Francez. Comparaţi bugetele şi veţi vedea cât de străini suntem de lumea normală. Suntem străini Occidentului nu pentru că ne aflăm geografic aici, ci pentru că ne aflăm niciunde în domeniile în care ar trebui să contăm. Dacă există o vină a partidelor pentru impunerea unor manageri în fruntea instituţiilor de cultură, care nu sunt persoanele potrivite pentru acestea, fără îndoială, ea există şi este cunoscută, dar trebuie să amintim că propunerile care se fac pentru poziţiile de conducere în filialele ICR sunt făcute de preşedintele ICR, nicidecum de partide. ICR Lisabona şi alte numiri suprarealiste, care au nedumerit şi revoltat lumea culturală, reprezintă deja cazuri pierdute. Importantă e bătălia mai mare, pentru obrazul ICR ca ansamblu. Ne ajustăm însă speranţele în acord cu timpurile pe care le trăim.

Cum am putea curăţa ICR de îmbâcsirea de decadenţă după procedurile unei lumi care istoric a murit, dar care încă trăieşte de pe urmele consecinţelor ei: contraselecţie, amatorism, şefie regională şi mioritică, în loc de management occidental şi emancipator? Mă gândesc cu năduf şi regret la oameni excepţionali dedicaţi cercetării şi promovării politicilor culturale, la acei connaisseuri ai spaţiilor culturale ale lumii care asistă dezarmaţi la spectacolul gratuit în care experţii în nimicologie le iau locul. Profesionişti avem, dar îi ocolim. Idei avem, dar nu ştim să ne batem şi financiar pentru ele. Cultură avem, dar a devenit tot mai mult un prilej de tranzacţie transpartinică şi o afacere de orgolii, nu un antreprenoriat de calitate pentru România. Creatori de cultură avem, dar îi lăsăm tot mai departe de lumea de peste graniţă. Mă tem că în România aceste fenomene vor face ca singura rimă pereche să fie aceea dintre cultură şi ură. Pentru că doar printr-o ostilitate susţinută faţă de cultură sau dintr-o prostie fundamentală poţi lăsa ca aşa ceva să se întâmple. Şi nu cred că ne dorim să fim în a doua situaţie, nu?

Mulţumesc.

Domnul Ciprian-Constantin Şerban:

Vă mulţumesc.