Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

O invit la microfon acum pe doamna colegă Cristina Nichita, din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, şi o invit să se pregătească pe doamna deputat Cătălina Ştefănescu.

O să vă rog să încercaţi să vă înscrieţi în termenul prevăzut de trei minute, că mai sunt câţiva colegi care ar dori să vorbească.

Vă rog, doamnă colegă.

Doamna Cristina Nichita:

Mulţumesc.

Declaraţia mea politică are ca scop marcarea zilei de 2 aprilie, Ziua internaţională de conştientizarea autismului, şi se doreşte un efort de a aduce în atenţia legislativului o problemă gravă a societăţii noastre, dar şi prilejul pentru a enunţa câteva principii politice în care cred cu tărie.

Autismul este o tulburare de dezvoltare de origine neurobiologică şi este considerată drept una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Boala se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la naştere pentru că semnele nu apar sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. Copilul autist este un copil altfel, un copil pentru care şi cele mai simple lucruri pot fi complicate. Adeseori însă blestemul cel mai mare nu este boala în sine, ci stigmatizarea socială, excluziunea din cadrul învăţământului şi singurătatea unui copil care este diferit de ceilalţi.

Poate puţini dintre dumneavoastră ştiu că există în România mai mulţi copii care suferă de autism decât cei care suferă de cancer sau de SIDA. În ciuda incidenţei destul de mari a autismului, eforturile care se fac la nivel central pentru integrarea copiilor cu autism sunt mai mult decât firave, iar acest lucru devine evident dacă privim doar la statisticile oficiale.

Dacă la nivel mondial este documentată proporţia de 10/10.000 copii cu tulburări din sfera autismului, în România sunt înregistraţi doar aproximativ 4000 de copii cu autism. Cauza acestei stări de fapt este aceea că, la noi, un certificat care atestă un asemenea handicap este similar cu condamnarea la însingurare. Dacă familia sa nu este una cu adevărat înstărită, copilul cu autism primeşte doar o şansă infimă de la stat, fiindcă există doar câteva centre specializate în ameliorarea stării de sănătate a acestor copii. Cu adevărat revoltător însă este că în România, adulţii cu autism nici nu există! Criteriile medico-sociale pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap (adulţi), stabilite prin lege, nu prevăd autismul, iar copiii care se încadrau în criteriile autismului, odată ce au împlinit 18 ani, sunt încadraţi la psihoze. Iar autismul, după cum bine se ştie, nu este o boală psihică.

Dragi colegi,

Cunosc bine situaţia copiilor cu autism din România. Dumnezeu a făcut ca şi fiul meu Ştefan să fie diagnosticat cu autism. Ca părinte, ca membru activ al societăţii civile, m-am implicat profund în acţiunile care au ca scop ameliorarea situaţiei copiilor cu autism. M-am lovit însă de nenumărate obstacole, de la cele care ţin de o anumită mentalitate pe care eu nu o înţeleg, la cele legislative. În România, un ONG care se ocupă de soarta copiilor cu autism are aceeaşi trecere la autorităţi ca acelea care organizează târguri de cârnaţi tradiţionali. Sau poate nici atât, fiindcă la noi nici autorităţile nu vor să accepte că avem copii cu autism şi că ei reprezintă o problemă a noastră, a tuturor.

Situaţia copiilor cu autism a fost unul dintre cele mai importante motive care m-au făcut să intru în politică, mai mult, să intru în Partidul Social Democrat, fiindcă am considerat că acest partid este cel mai aproape de oamenii în nevoie. Ca orice politician lipsit de experienţă, m-am angajat cu mult entuziasm în bătălia electorală în urma căreia am ajuns deputat. Atunci când au început să curgă însă acuzele, unele dintre ele făcând referire şi la starea de sănătate a fiului meu, m-am întrebat, firesc, dacă merită. Iar răspunsul mi-a venit imediat şi m-a făcut să lupt cu şi mai multă înverşunare, fiindcă ştiam că pot ajunge într-un loc în care să fac lucruri concrete pentru îmbunătăţirea vieţii tuturor copiilor cu autism.

Eu nu cred că România este un imens SRL în care fiecare trebuie să capete doar pe măsura contribuţiei sale la bunăstarea generală. Voi milita mereu pentru principiul solidarităţii, fiindcă sunt conştientă că împreună suntem o naţiune puternică, pe când fiecare separat suntem doar frunze în vânt. Statul trebuie să fie garantul ajutorării celor aflaţi în nevoie. Este adevărat că situaţia economică actuală impune definirea cu mare acurateţe a acestei categorii de persoane şi dimensionarea corectă a eforturilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem pasivi şi să ne mulţumim să asistăm la dramele copiilor cu autism, de undeva, de la adăpostul unor construcţii bugetare pentru care ne laudă cine ştie cine.

Dragi colegi,

Copiii cu autism au nevoie de noi în primul rând să le fim alături şi să le alungăm pe cât posibil singurătatea. Copiii cu autism au nevoie ca măcar astăzi, de Ziua Internaţională a Conştientizării Autismului, problema lor să fie prezentată lumii întregi, să fie prezentată parlamentarilor, oamenilor care pot schimba legi şi alocări bugetare. Vă invit cu drag să ne unim şi să vedem ce putem face concret pentru a-i sprijini.

Nu pot încheia decât cu un citat desprins din cartea "Memoriile unui prieten imaginar" de Matthew Dicks, care rezumă trist destinul unui copil autist: "Trebuie să fii cel mai curajos dintre cei curajoşi ca să continui să fii tu însuţi atunci când nimănui nu-i place ceea ce eşti"

Mulţumesc.

Domnul Ioan Oltean:

Mulţumesc, domnule deputat.