Parliamentary debates

Domnul Ioan Balan:

"Pactul fiscal e singura opţiune pentru stabilizarea financiară"

Putem spune fără echivoc că după Consiliul European de la Bruxelles, din decembrie 2011, care s-a demonstrat a fi şi cel mai tensionat moment de la constituirea acestui for de decizie european, Uniunea Europeană şi statele care o compun nu mai pot acţiona din punct de vedere economic discreţionar sau cu o viziune limitată doar pe termene scurte.

Este regretabil faptul că la această reuniune nu s-a realizat consensul, Marea Britanie preferând să utilizeze dreptul de a rămâne în afara deciziilor fiscal-bugetare luate cu acest prilej. Timpul însă nu este pierdut şi sper ca şi britanicii să găsească înţelepciunea necesară şi să se alăture acestor demersuri.

De ce un pact fiscal? Nu cred că mai este străin pentru cineva faptul că propagarea efectelor negative ale crizei mondiale s-a reflectat în ritmuri negative de evoluţie a produsului intern brut la nivelul Uniunii Europene, cu un impact negativ puternic asupra sustenabilităţii finanţelor publice europene. Aşa s-a ajuns la deficite bugetare excesive şi la dinamici de creştere a datoriilor publice care nu puteau fi finanţate de o piaţă de credit relativ epuizată de resurse.

Pentru acest motiv şi ca urmare a eşecului recunoscut al Pactului de stabilitate şi creştere, care ar fi trebuit să asigure sustenabilitatea bugetară la nivelul Uniunii Europene, s-a ajuns la soluţia radicală a ajustării bugetare şi chiar a penalităţii statelor care nu se vor supune noilor rigori.

Pactul fiscal se bazează pe un nou criteriu nominal, acela al deficitului bugetar structural, care spre deosebire de metodele anterioare de evaluare a deficitului bugetar exprimă mult mai sensibil sănătatea economică a unei ţări.

De asemenea, Pactul fiscal se mai bazează pe legiferarea principiilor fiscale în constituţiile naţionale sau în actele normative cu rang constituţional, cu scopul precis de a elimina tentaţia oamenilor politici în a proiecta bugete fanteziste, supradimensionate faţă de potenţialul propriilor economii.

Pactul fiscal este, astfel, o lovitură dură dată politicienilor care au guvernat în cea mai mare parte dintre statele din Uniunea Europeană în perioada 2007 - 2008, exact înainte de instalarea recesiunii economice, şi ale căror decizii bugetare iraţionale au condus la actuala stare de lucruri.

Unde se află şi unde ar trebui să se afle România în acest context decizional? După data de 9 decembrie 2011, nu am putut să trec cu vederea criticile vehemente ale unora, autointitulaţi "specialişti", care comentau fără argumente implicarea deplină a României în procesul de reformă bugetară europeană.

Înainte de toate aş vrea să clarific faptul că, prin concepţia şi statutul său instituţional, Consiliul European este alcătuit din şefii de stat şi de guverne ai statelor membre, oamenii politicii cei mai legitimi ca reprezentare, şi nicidecum Consiliul European nu este format din lideri ai unor partide politice de opoziţie sau din comentatori de politică externă de la televiziuni.

Apoi, România s-a angajat, nu de ieri şi nu de azi, ci încă din anul 2003, ca urmare a Consiliului European de la Copenhaga, să adopte, atunci când va fi pregătită economic, moneda unică europeană, cu toate beneficiile economice pe care le aduce aceasta. Este un drum pe care am pornit şi de pe care nu mai putem face cale întoarsă.

În al treilea rând, faptul că statele nonmembre ale zonei euro au reuşit să evite formarea unei Europe cu două viteze este un lucru care ar trebui să ne bucure, nu să ne întristeze, şi care să ne dea speranţa că vom participa în viitor la deciziile care se vor lua asupra noastră la nivelul Uniunii Europene.

Nu pot să trec cu vederea protestele şi opoziţia ferventă a multora dintre actorii sociali, politici şi chiar economici din România, care îşi bazează reacţiile pe potenţiala contracţie economică ce ar rezulta din aplicarea Pactului fiscal.

Este drept, aşa este, dar pentru alte state, şi nu pentru România. De ce? Pentru că în ciuda criticilor vehemente şi nefondate, guvernarea Boc a început încă în urmă cu trei ani un amplu proces de reformă structurală a cheltuielilor bugetare, începând cu salarizarea unitară în sistemul public, Legea pensiilor din sistemul public, finanţarea per capita a elevilor, standarde de cost şi multe altele.

Prin aceste măsuri, Guvernul Boc a reuşit să reducă deficitul structural, lăsat de Guvernul Tăriceanu la peste 9% din PIB, la mai puţin de 2%, iar dacă ritmul reformelor se menţine, Pactul fiscal nu va reprezenta pentru România o ameninţare.

Vă rog să faceţi un tur de orizont în Europa şi veţi constata că toate măsurile implementate de Guvernul Boc în perioada 2010-2012 se găsesc acum pe mesele guvernelor ca singurele soluţii pentru stabilizarea economică.

Pactul fiscal va reprezenta o ameninţare numai pentru politicienii iresponsabili, care vor dori să mai păcălească electoratele cu promisiuni fără acoperire bugetară.

Sper că şi opoziţia din România va dezbrăca haina ipocriziei şi demagogiei şi se va întoarce în Parlament, pentru a ratifica acest tratat extrem de important pentru toţi europenii.