Parliamentary debates

Domnul Ioan Balan:

"La fiecare 6 ore se pierde un destin!"

Cu un gust foarte amar îmi aduc aminte despre imaginea pe care ţara noastră o înfăţişa lumii întregi, la mijlocul anilor ’90. O ţară scăpată de tirania lui Ceauşescu, în care minerii aduşi de preşedintele în funcţie stabilesc agenda politică, în care copiii sunt abandonaţi încă de la naştere şi sunt obligaţi să-şi trăiască copilăria pe străzi.

Cu mare satisfacţie privesc astăzi la o ţară care se bucură de statutul de membru al celei mai puternice uniuni economice din lume şi membru strategic în cea mai puternică alianţă de securitate de pe glob. Sunt, de asemenea, bucuros că multe s-au schimbat într-un mod pozitiv, chiar dacă ne este greu să recunoaştem, în domeniul economic, în cel al combaterii corupţiei sau chiar şi al justiţiei.

Trebuie să recunosc că gustul amar al anilor ’90 nu îmi trece nicidecum atunci când ştiu că, în anul 2011, la fiecare şase ore o fiinţă umană care se naşte este abandonată în maternitate, atunci când ştiu că deşi rata natalităţii a scăzut drastic în ultimii douăzeci de ani, atenţia pentru copiii care se nasc şi au şansa de a trăi este în continuare la nivelul anilor postrevoluţionari.

Cauzele unei astfel de situaţii sunt multiple. În cele mai multe cazuri mamele sunt extrem de sărace, slab educate şi neprotejate de nimeni, în cele mai multe cazuri mai au acasă alţi copii, iar nou-născutul nu reprezintă decât o povară în plus. De asemenea, şi la fel de îngrijorător, mamele au ele însele vârstele unor copii, fiind fie victimele unor abuzuri, fie ale lipsei totale de protecţie.

De două decenii am tot creat instituţii, am construit proiecte, am rezervat bugete specifice, iar situaţia copiilor abandonaţi pare să nu fi simţit vreo ameliorare.

Ne-am angajat chiar prin Tratatul de aderare să desfiinţăm obiectul de activitate pentru orfelinatele din România şi să asigurăm tuturor copiilor născuţi în România cele mai bune condiţii de viaţă şi condiţii reale de reuşită în viaţă.

Economişti, cercetători sau savanţi ne tot explică faptul că nu există vreo resursă mai importantă pentru viitorul unei naţiuni decât resursa umană, în special resursa tinerilor pe care îi creştem, îi educăm şi îi pregătim pentru viaţă.

Din punctul meu de vedere niciun român nu ar trebui să se bucure deplin dacă produsul intern brut va creşte, dacă evaziunea fiscală se va reduce sau alţi indicatori economici se vor ameliora, în condiţiile în care maternităţile sau căminele de copii vor continua să primească suflete abandonate, suflete care nu vor cunoaşte niciodată mângâierea părintească, sărutul de noapte bună.

Modul în care ne vom respecta copiii va reprezenta oglinda noastră reală de dezvoltare umană!