Parliamentary debates

Domnul Florin Iordache:

Domnul Niţă.

Şi se pregăteşte domnul Alexandru Rotaru, de la PSD.

Domnul Mihai Niţă:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Obiectul declaraţiei: "Unde este puterea jurământului?".

În ziua de 23 martie 1821, în timpul Revoluţiei din acelaşi an, Tudor Vladimirescu şi boierii rămaşi în Bucureşti au ajuns la un acord, cunoscut ca jurământul reciproc de credinţă. În virtutea acestuia, Tudor Vladimirescu recunoaşte "vremelnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boierii "patrioţi", acceptând să conducă ţara împreună cu ei. Boierii declară că "pornirea slugerului Tudor nu este rea". Astfel, clasa politică a legitimat acţiunile lui Tudor. Despre soarta Revoluţiei, despre sfârşitul tragic şi nedrept al domnului Tudor, acest om cu "stofă de om mare, dar căruia i-au lipsit timpul, locul şi mijloacele", se ştiu multe, dar istoricii mai au destule controverse cu privire la autorul memorabilei ziceri: "Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor".

Au trecut prin vreme doar câteva generaţii de atunci încoace. Vasăzică, timpul acela n-ar fi chiar aşa îndepărtat de istoria contemporană.

Prin urmare, nici oamenii de azi nu sunt mult mai diferiţi de cei trăitori la 1821. Când spun asta, mă refer la moravuri şi... năravuri. Şi nu numai în privinţa românilor, întrucât firea umană este aceeaşi, indiferent de aria geografică natală. Doar educaţia şi normele legale de convieţuire îi diferenţiază pe oameni, de la o zonă la alta a planetei. În rest, sfinţenia şi păcatul coexistă în stare latentă în fiecare om, relevându-se în momentele deosebite.

Revenind la tema iniţială, anume la rolul şi importanţa jurământului de credinţă; am în vedere jurământul de ordin profesional, precum şi jurământul dregătorilor ce urmează să fie unşi în funcţii. Textul acestor jurăminte este înălţător, sacral. Medicii, magistraţii, militarii nu pot fi confirmaţi decât dacă depun jurământul, la fel ca miniştrii, parlamentarii, consilierii. Încălcarea jurământului atrage după sine consecinţele de rigoare. Cel puţin aşa prevăd legile statului. În realitate, constatăm că trădarea, adică încălcarea jurământului, nu mai constituie ceva grav; nici în faţa legii, nici în conştiinţa oamenilor. Jurămintele sunt terfelite după priceperea fiecărui nelegiuit, iar consecinţele întârzie să apară; cu o excepţie: în cazul militarilor, oricărei arme i-ar aparţine. Celor vinovaţi pentru dezertarea de la datorie sau trădare li se aplică, de regulă, pedepse grele. Juste, de fapt.

Altfel, vedem că jurământul lui Hipocrate nu mai are nicio legătură cu etica profesională a unor medici, acelaşi fenomen înregistrându-se şi la unii magistraţi sau demnitari ai statului. Trădătorii de principii şi de neam sunt trădaţi, la rândul lor. Există cazuri în care funcţionari care batjocoresc legea pretind instituţiilor pe care le-au făcut de ocară să le apere... reputaţia. Se poate numi altcumva această stare, decât decadenţă? Societatea, în întregul ei, traversează o criză morală de neimaginat odinioară. Noţiuni precum ruşine, respect, onoare, stimă, credinţă sau onestitate au ajuns la rangul de arhaisme. Tânăra generaţie preia din mers aceste mutaţii nefaste.

"Toleranţa faţă de trădători ne va distruge pe toţi", zicea un politician francez. Altul spunea că: "Cine acceptă jignirile, le merită." Aceasta e situaţia în care a ajuns România zilelor noastre, de sus până jos. Constituţia şi legile ţării, democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României au fost alungate din sanctuarul spiritualităţii româneşti, ajungând vorbe-n vânt. Dubioase prieteşuguri transnaţionale ne subminează economia şi identitatea naţională. Şi, apropo de prieteşuguri, japonezii au un proverb: "Când nu eşti sigur de caracterul unui om, priveşte-i prietenii." E bine de luat seama, cu mai multă atenţie. Poate că aşa vom înţelege mai clar ce se întâmplă, pentru că nimic bun nu poate fi, dacă nu ne trezim la realitate.

Deputat de Olt, Mihai Niţă.