Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

Să vedem concurenţa. Doamna deputat Cristina Nichita, din partea aceluiaşi grup parlamentar.

Doamna Cristina Nichita:

E previzibilă concurenţa, domnule preşedinte.

Bună dimineaţa! Vă mulţumesc.

Domnul Ioan Oltean:

Şi numai puţin, să-l anunţăm pe colegul meu, care este foarte nerăbdător, pe Sorin-Avram Iacoban să se pregătească.

Aveţi cuvântul, stimată colegă.

Doamna Cristina Nichita:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Am participat săptămâna trecută la lucrările Consiliului Naţional al PSD la Atelierul de egalitate de şanse şi familie. Şi nu mică mi-a fost mirarea că s-a vorbit despre egalitatea de gen, s-a vorbit despre discriminarea femeilor rome, dar nu s-a vorbit niciun cuvânt despre egalitate de şanse a persoanelor cu dizabilităţi.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Stimaţi colegi,

"Egalitate de şanse"

Nu este un secret pentru nimeni că societăţile cele mai performante din lume sunt societăţile cele mai capabile de a-şi găsi în interiorul lor sau de a aduce din exterior indivizi cât mai capabili. Dominaţia Statelor Unite asupra lumii întregi se bazează pe grija pentru fiecare individ şi trebuie să mărturisesc faptul că şi eu sunt adepta politicilor care îşi propun să valorizeze la maximum şansele fiecăruia de a da ceva societăţii şi de a se realiza pe el însuşi. Realitatea a demonstrat că metoda cea mai dreaptă şi mai eficientă de a obţine acest lucru este egalitatea de şanse. Trăim într-o vreme în care tehnologia şi revoluţia în stocarea şi manipularea informaţiei aşează societatea pe coordonate noi, iar criteriile de valoare se schimbă radical faţă de cele care au însoţit omenirea din cele mai vechi timpuri.

Pentru a avea aceleaşi şanse cu tovarăşii lor de generaţie, copiii cu dizabilităţi au nevoie de ocrotire, de incluziune socială, de integrare pe piaţa muncii după ce termină şcoala. În acest scop, în România există un cadru legal care obligă statul să ofere condiţii speciale copiilor cu dizabilităţi, pornind de la ideea că deşi poate nu excelează în anumite domenii, cum ar fi cel fizic, de pildă, ei pot fi artişti sau programatori de geniu, savanţi sau chiar manageri de excepţie. În consecinţă, când vorbim despre drepturile copiilor cu dizabilităţi, suntem în faţa unei discuţii care implică, pe de o parte, egalitatea de şanse, dar şi egalitatea în faţa legii. Atâta vreme cât aceşti copii sunt obiectul unor legi speciale, atâta vreme cât Parlamentul a hotărât că trebuie să li se acorde un sprijin special, aceste lucruri nu mai sunt la latitudinea autorităţilor, ci obligaţie legală care trebuie îndeplinită la fel ca oricare altele.

Nu ştiu cum se face că atunci când vine vorba de dificultăţi bugetare sau, culmea!, chiar administrative, primii care sunt lăsaţi în afara ordinii fireşti a lucrurilor sunt cei cu dizabilităţi. Dacă un inspector şcolar nu ştie, nu poate sau n-are chef să-şi bată capul cu chestiuni mai delicate, primii afectaţi sunt profesorii însoţitori ai copiilor cu handicap. Dacă un funcţionar ministerial care nu şi-a mai părăsit biroul din timpul mandatului prezidenţial al domnului Constantinescu decide că e momentul unui experiment, ne trezim că profesorii de la şcolile frecventate de elevi cu nevoi speciale sunt trimişi să facă masterate la Sorbona. În general, în loc să se implice în asigurarea integrării copiilor cu dizabilităţi în cadrul societăţii, instituţiile din România consideră că e mai simplu să închidă ochii şi să se prefacă vinovat că această problemă nu există.

Există prevederi legale care obligă firmele cu mai mulţi angajaţi să aibă în colectivele lor şi persoane cu dizabilităţi sau să apeleze la serviciile unor unităţi protejate. Într-o ţară în care suntem preocupaţi de evaziunea fiscală sau de munca la negru, îndeplinirea acestei prevederi legale nu prea mai e controlată de nimeni şi astfel, odată ce termină învăţământul normal sau cel special, tinerii cu dizabilităţi nu se pot încadra în câmpul muncii. Acesta este un alt exemplu de aplicare facultativă, discontinuă a legilor.

Despre ce egalitate de şanse putem vorbi pentru copiii cu dizabilităţi dacă în cazul lor nu se aplică unul din fundamentele statului de drept, şi anume egalitatea în faţa legii? Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă dreptul la alocaţie de stat, de pildă, unul reglementat prin lege, ar fi tratat la capitolul "diverse" măcar şi pentru două luni. Atunci, drepturile copiilor cu handicap, stabilite tot prin lege, de ce sunt ignorate? De ce este lăsată aplicarea lor la cheremul unor funcţionari care uneori nu se ridică la înălţimea pe care societatea modernă le-o încredinţează?

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Stimaţi colegi,

Am vorbit cu mulţi dintre dumneavoastră. V-am expus personal problemele copiilor cu dizabilităţi şi am constatat că, imediat ce am reuşit să vă ofer informaţii, cu toţii aţi rezonat la cauza nobilă a aplicării legii pentru egalitate de şanse în cazul copiilor cu dizabilităţi. Sunt convinsă că împreună, repetând lucrurile, dând exemple concrete, de care vă asigur că nu duc lipsă, Parlamentul poate da semnalul unei schimbări profunde de mentalitate socială şi de practică instituţională în România.

Să nu uităm copiii cu dizabilităţi! Şi ei sunt ai noştri!

Vă mulţumesc. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Cristina Nichita, deputat PSD de Iaşi. (Aplauze.)

Domnul Ioan Oltean:

Doamne ajută, aşa să ne ajute.

Am impresia că suntem pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.