Parliamentary debates

Doamna Natalia-Elena Intotero:

Doamna deputat Ioana Grosaru, neafiliat.

Doamna Ioana Grosaru:

Doamnă preşedinte,

Stimaţi colegi,

Când vorbim despre gimnastică, vorbim despre Nadia Comăneci. Iar în 2026 nu bifăm o simplă aniversare, ci ne întoarcem la clipa în care o fată de 14 ani, plecată din Oneşti, a schimbat pentru totdeauna istoria acestui sport. La Montreal, Nadia nu a luat doar cea mai mare notă, a ajuns acolo unde nici sistemul nu fusese pregătit să ajungă - tabela electronică a afişat 1, pentru că nu putea arăta 10. Detaliul acesta a rămas în istorie, fiindcă spune totul. Perfecţiunea venise mai repede decât se aştepta lumea. Şi venise printr-un copil din România, un copil român. În spatele lui au fost ani de muncă, repetiţii, oboseală, rigoare şi renunţări pe care puţini le văd atunci când privesc doar imaginea de pe podium. Nadia nu a intrat în istorie pentru o poveste frumoasă, ci pentru mii de ore petrecute în sală, până când fiecare mişcare a ajuns să pară firească.

Tocmai de aceea, anul care îi poartă numele nu ar trebui să rămână doar despre trecut. Ar trebui să facă să privim spre copiii care intră astăzi în săli, în bazine, pe terenuri sau în alte locuri unde performanţa începe fără camere, fără aplauze şi fără garanţii. Un copil nu merge mai departe doar pentru că are voinţă. Are nevoie de o familie care poate duce costurile, de un antrenor care are unde lucra, de o sală deschisă, de aparate sigure şi de un stat care nu aşteaptă medalia ca să observe că acel copil există. Înainte ca un sportiv să ajungă la performanţă, există aproape întotdeauna un om care îl vede primul - profesorul de sport, antrenorul, cel care îi observă mişcarea, curajul, disciplina şi îi spune că poate mai mult. Mulţi nu ajung să creadă singuri în ei. Au nevoie de cineva care să le deschidă drumul, care să-i pregătească, să îi ţină aproape de sport şi să nu-i lase să renunţe după primele căderi.

Nadia Comăneci a arătat lumii ce poate da gimnastica românească, dar tocmai această moştenire ne obligă să nu lăsăm sportul de bază pe umerii părinţilor sau ai câtorva antrenori care trag înainte cu resurse puţine. Din acele săli mici pot pleca viitorii campioni sau se pot pierde înainte ca cineva să afle cât talent aveau.

Anul 2026 trebuie să fie şi despre începutul drumului, nu doar despre gloria ajunsă deja în manuale. Despre fata sau băiatul care nu are încă medalie, nu are un nume cunoscut, nu este chemat pe scenă, dar munceşte, cade, se ridică şi are nevoie să fie văzut la timp.

La 50 de ani de la primul 10, Nadia Comăneci are dreptul la tot respectul nostru. Iar respectul adevărat nu stă numai în aplauze şi ceremonii, ci în felul în care România îi sprijină pe copiii care fac sport azi.

O ţară care se mândreşte...

Ca profesor de sport, ca om care a pregătit copii pentru acest drum, ştiu cât de greu se construieşte o performanţă şi cât de uşor se poate pierde un talent... (I se întrerupe microfonul.)