Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Îl invit pe domnul deputat Ştefan Baban.

Se pregăteşte domnul Valeriu Stoica.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

"Despăgubirile – cancer pe termen lung al bugetului ţării".

Legea nr.10/2001 privind restituirea proprietăţilor naţionalizate după 1945 a reuşit mai degrabă să deschidă cutia pandorei decât să rezolve problema. Ea a declanşat o adevărată furie a retrocedărilor de proprietăţi de care şi-au adus, se pare, aminte urmaşii urmaşilor celor care au fost deposedaţi abuziv. De la o zi la alta, lista petenţilor ce se doresc despăgubiţi creşte în proporţie neaşteptată, lăsând impresia că este revendicată practic toată România.

Aproape sigur cei ce au elaborat şi aprobat legea ca act firesc şi necesar în mersul spre economia de piaţă nu s-au gândit nici o clipă probabil că solicitanţii nu vor fi de bună-credinţă în cererile lor de restituire-despăgubire.

Dacă la început au şocat cererile fostului rege şi ale unor reprezentanţi ai altor familii princiare spre a li se restitui castele precum Peleş, Bran, Huniazilor s-au dovedit repede că acestea reprezintă doar faţa văzută a aisbergului care a provocat fiori de ghiaţă cetăţenilor acestei ţări. Pentru că faţa nevăzută a acestui veritabil aisberg al retrocedărilor este de-a dreptul incredibilă. Ea cuprinde pe lângă clădiri importante, de interes public, şi unităţi industriale cu terenurile aferente sau doar terenuri pe care au fost construite clădiri cu diferite întrebuinţări sociale sau fabrici şi uzine.

Deja s-a creat o situaţie neliniştitoare dar şi oarecum hilară, deoarece se solicită despăgubiri pentru orice fostă proprietate în sume de-a dreptul ridicole. Există obiective industriale naţionalizate pentru care s-au depus cereri de despăgubiri băneşti de către mai multe persoane, însumând împreună mai multe zeci de miliarde de lei. Au fost semnalate cazuri în care unităţi deja privatizate de ani buni sunt acum revendicate de foşti proprietari la sume de peste 100 de ori mai mari decât preţul privatizării, lăsând în ridicol însăşi ideea de restituire şi recompensă.

Asistăm la o campanie în care diverse persoane s-au repezit cu dreptate sau fără pe proprietăţile ţării, care în ultimii 60 de ani au fost lărgite şi modernizate cu banii grei ai contribuabililor, multe fiind transformate total, din temelii, în procesul industrializării forţate dinainte de 1989. Pe listele solicitanţilor apar multe nume de străini care au fost deposedaţi de bunuri prin naţionalizare. Fără jenă şi cu mult tupeu, aceştia vin acum şi cer bani statului român, deşi se cunoaşte bine că acest stat român, chiar din vremea comunismului, a plătit sume foarte mari foştilor proprietari deposedaţi ca o condiţie de intrare a României în ONU.

Toate aceste datorii ale României decurse din naţionlizări erau în 1989 achitate, cu excepţia datoriei, rezolvate anul acesta, cu Suedia. Din câte se vede, foştii proprietari de fabrici şi uzine din România antebelică solicită acum o a doua despăgubire, mult mai mare decât valoarea de piaţă a proprietăţilor revendicate, dintre care unele nici nu mai există, sau se află în paragină.

În acest proces dificil al despăgubirilor şi al restituirilor fostelor proprietăţi naţionalizate, se impune ca cei responsabili cu retrocedările şi recompensele să verifice foarte serios calitatea solicitanţilor, pretenţiile acestora, să respingă toate cele neacoperite de realitate şi să aplice întocmai prevederile legii în limitele posibilităţilor de astăzi ale bugetului României.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Da. Vă mulţumesc.