Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului Ştefan Baban. Va urma domnul Becsek-Garda Dezideriu.

Domnul Ştefan Baban:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Intervenţia mea se intitulează: "Relaxarea fiscală, între dorinţă şi realitate".

Aşteptată cu nerăbdare, mult promisa reducere a taxelor şi impozitelor, prevăzută pentru anul 2005, a provocat o reacţie reţinută a beneficiarilor, adică şi a angajatorilor şi a angajaţilor. O atitudine explicabilă, mai ales că în acest an electoral, Guvernul, şi în speţă Ministerul Finanţelor, nu a decis o scădere importantă a taxelor, care să fie sesizabilă atât de buzunarul firmelor, cât şi de cel al salariaţilor. Deşi s-a axat pe diminuarea impozitului pe profit, care va avantaja în special investitorii străini, actuala putere nu a reuşit nici prin noul Cod Fiscal, nici prin aceste artificii să-şi onoreze promisiunea de a uşura povara fiscalităţii pe muncă.

Lipsa de entuziasm manifestată la aflarea veştilor privind această reducere minoră a taxelor şi impozitelor este datorată în special faptului că, nici în ceasul al doisprezecelea al negocierii cu U.E., România nu este în stare să construiască o reformă economică care să ducă la o creştere economică favorabilă şi la o favorizare a politicilor investiţionale. Principala explicaţie poate consta în faptul că specialiştii finanţişti nu sunt racordaţi la realitatea economiei româneşti şi că nu au programe adaptate la turaţiile creşterii economice prognozate.

Principalul motiv de îngrijorare, dar în acelaşi timp şi principalul argument care vrea să susţină cele mai sus-menţionate, este reprezentat de aplicarea noului Cod Fiscal, care deşi este destul de bine întocmit, nu va reuşi să scoată la suprafaţă, într-un timp scurt, economia românească subterană. Această reducere a cotelor de impozit pe profit şi pe venituri este consistentă, dar în acelaşi timp este anulată de menţinerea unei fiscalităţi enorme pe forţa de muncă, fapt care a fost reclamat atât de investitorii străini şi autohtoni, dar şi de forurile bancare internaţionale.

Spre exemplificare, trebuie să conştientizăm că şi o rată de fiscalitate redusă, de 17,5%, asupra forţei de muncă în România, tot ne situează pe primele locuri în Europa, din acest punct de vedere. Şi atunci este absolut normal ca angajatorii să promoveze munca la negru, ca unică soluţie de supravieţuire într-un mediu concurenţial acerb, mai ales pentru acele firme care întâmpină greutăţi în obţinerea unui credit bancar sau care nu au posibilitatea unor finanţări din exterior.

Grav este că această formă de eludare a legilor financiare este receptată ca o formă de protecţie a afacerilor. La prima vedere poate părea un lucru ilegal, dar când în actualele condiţii costurile cumulate pentru un angajat legal ajung la 56%, acest lucru devine şi enorm şi ruinător pentru orice fel de afaceri şi pentru orice întreprinzător care asigură o părticică din produsul intern brut al ţării. Nu e de mirare că economia subterană înfloreşte de la o zi la alta, şi asta în condiţiile în care promisa relaxare fiscală face pe orice investitor să devină membru marcant al acesteia.

Executivul susţine că prin noile măsuri fiscale se doreşte dinamizarea mediului economic prin politici investiţionale şi creşterea interesului angajatorilor de a majora salariile propriilor angajaţi. Dar culmea ironiei, aici lipseşte tocmai una din pârghiile importante pentru realizarea acestor obiective. Pe lângă faptul că actualul Cod al Muncii a reuşit să se transforme într-o lege care a rigidizat piaţa muncii în actualele condiţii, în acest moment Codul Fiscal, cel ce reglementează la ora actulă în România politica financiară şi fiscală a firmelor, nu cuprinde nici un paragraf referitor la scutirea impozitului pe profitul reinvestit, aceasta fiind şi una dintre propunerile cele mai des stipulate de reprezentanţii sectorului privat. Explicaţia profesionistă dată de guvernanţi, şi anume că mult mai eficientă ar fi procedura amortizării accelerate este contrazisă de practica curentă, care a demonstrat că este o metodă greoaie şi ineficientă şi că doar un număr redus de firme pot recurge la aşa-zisa facilitate fiscală.

Realitatea actuală demonstrează că reducerea fiscalităţii este o idee foarte bună, dar punerea ei în practică se face lent şi cu paşi mici. Atât Guvernul, cât şi partenerii sociali sunt conştienţi că o creştere reală economică se poate realiza prin diminuarea efectelor negative produse de economia subterană. Dar pentru a reuşi acest lucru sunt necesare măsuri care să accelereze reforma economică, dar în acelaşi timp să reducă şi taxele, în special cele aplicate asupra forţei de muncă. Pentru că în caz contrar, toate acestea rămân la stadiul de intenţii, care din păcate nu vor influenţa în sens pozitiv activitatea economică din România. Şi ar fi păcat ca după patrusprezece ani de economie de tranziţie, de lipsuri şi greutăţi, să ajungem în acelaşi punct de unde am plecat...

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu.