Parliamentary debates

Domnul Marian Sârbu:

Din partea Grupului parlamentar al PDL, domnul deputat Eugen Constantin Uricec.

Vă rog, domnule deputat, aveţi cuvântul.

Domnul Eugen Constantin Uricec:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Declaraţia politică de astăzi se intitulează: "România are nevoie de o politică demografică cu viziune".

Doamnă preşedinte,

Stimaţi colegi,

Sunt ani buni de zile de când tot discutăm pe marginea sustenabilităţii politicilor publice din România, fie că este vorba despre dezvoltarea economică viitoare, despre coeziunea economică şi socială, fie că este vorba despre viitorul sistemului de pensii, fără a lua însă în calcul unul dintre cei mai importanţi factori, şi anume resursa umană.

În ultimii douăzeci de ani, structura piramidei vârstelor s-a modificat radical, de la o piramidă veritabilă cu baza în jos, către un trapez răsturnat. Pentru cine pretinde că are viziune pe termen lung, această evoluţie a populaţiei României reprezintă cu siguranţă un adevărat semnal de alarmă. Altfel spus, am ajuns de la o structură a populaţiei care era predominată de categoriile tinere, la o structură în care populaţia de peste cincizeci de ani este preponderentă.

Dacă mai adăugăm la această evoluţie demografică nefavorabilă şi pierderile de resurse umane tinere, care au migrat cu precădere către ţările Uniunii Europene, şi care reprezintă cu mult peste două milioane de români declaraţi oficial, atunci tabloul demografic românesc ne este mult mai clar definit.

Din nefericire, cei care au deţinut frâiele guvernamentale în trecut s-au preocupat doar de creşterea nesustenabilă a salariilor din domeniul public, de creşterea iluzorie a pensiilor, fără a corela aceste decizii imprudente cu posibilitatea lor de susţinere în viitor de către o populaţie din ce în ce mai îmbătrânită şi mai puţin numeroasă, de un număr de contribuabili din ce în ce mai mic. Nu este de mirare că astăzi avem un raport de 0,79 de angajaţi la un pensionar, faţă de un raport de peste 2 angajaţi la un pensionar în decembrie 1989, iar posibilităţile de deteriorare a acestui raport nu s-au epuizat.

Teama de o politică pronatalistă în România este firească, până la un moment dat, însă numai în rândul populaţiei, care şi astăzi îşi mai aminteşte cu un gust amar celebrul decret al regimului comunist din anii 60. Această teamă nu trebuia însă să fi afectat şi guvernanţii români, care ar fi trebuit să fie conştienţi că cea mai importantă resursă a societăţii este cea umană.

De asemenea, cel mai mare rival pe care natalitatea l-a avut şi îl are în societatea românească postdecembristă nu l-a reprezentat atât de mult condiţia economică uneori precară a părintelui, ci diluarea ideii de familie şi promovarea la rang de valoare a falselor modele de cupluri aşa-zis moderne.

O viitoare politică pronatalistă trebuie să aibă în vedere toate aspectele vieţii economico-sociale, altfel va fi supusă cu siguranţă eşecului. Într-o societate democratică, pronatalitatea nu se realizează prin forţa constrângerii, ci prin forţa valorilor familiei, a sănătăţii psihice şi spirituale pe care copilul venit într-o familie nouă o aduce.

Pentru succesul unei politici demografice sustenabile nu numai statul trebuie să se implice. Cei mai importanţi aliaţi trebuie să fie biserica, oricare ar fi aceasta, şi şcoala.

Biserica, prin reconstituirea valorilor despre copii şi familie, şcoala, prin educaţia celor care mai devreme sau mai târziu vor deveni adulţi, prin furnizarea unor modele veritabile, şi nu a unor false modele de reuşită în viaţă, aşa cum tabloidele din toată lumea umplu paginile zilnic.

Copilul trebuie să crească în familie, iar familia trebuie să aibă copii. Acesta trebuie să fie obiectivul nostru major!

Statul, în schimb, trebuie să susţină logistic şi financiar familia şi copilul.

Logistic, statul trebuie să contribuie prin ameliorarea grijii faţă de mamă, faţă de copii, în sistemul ocrotirii de sănătate, care l-a final să ne înlăture definitiv din topurile mortalităţii infantile. Tot logistic, statul trebuie să intervină prin crearea de oportunităţi egale pentru toţi copiii României, indiferent unde s-ar naşte aceştia, la sat sau oraş, în familii bogate sau modeste, pentru a putea fi educaţi şi formaţi de la cele mai crude vârste până la viitorii specialişti de pe piaţa muncii.

Toţi trebuie să aibă şanse egale!

Financiar, statul trebuie să se concentreze doar către copiii aflaţi în dificultate, ei sau familiile lor, şi nu cum s-a gândit până în prezent, şi anume: să-i ajutăm pe toţi, într-o manieră ineficientă.

Stimaţi colegi,

Cred că românii şi România trebuie să se emancipeze. Însă emanciparea nu cred că intră în conflict de interese nici cu valorile familiei, pentru care odinioară românii erau recunoscuţi în lume, nici cu binecuvântarea Dumnezeiască pe care un copil o aduce pentru părinţii săi şi pentru societate.

Sunt convins că dacă nu vom orienta politicile româneşti către viitor, către copiii acestui neam, tot efortul nostru şi sacrificiile din prezent nu vor fi sustenabile pe termen lung.

Aşa că rog la un moment real de reflecţie şi acţiune în jurul acestei teme.

Vă mulţumesc.

Domnul Marian Sârbu:

Mulţumesc, domnule deputat.