Parliamentary debates

Domnul Tudor Ciuhodaru:

"Moartea ocupaţională - sindromul Karoshi"

Asistăm şi în România la creşterea numărului de cazuri de îmbolnăviri şi decese cauzate de suprasolicitarea în desfăşurarea activităţilor de serviciu ca rezultat al expunerii îndelungate la activităţi fizice sau intelectuale în vederea acoperirii solicitărilor de la locul de muncă.

Soluţia limitării timpului de muncă nu este eficientă şi nici constituţională, întrucât dreptul fiecăruia la muncă nu poate fi îngrădit.

Normele UE, Directiva 2003/88EC (2003), recomandă statelor membre reguli clare privind respectarea drepturilor angajaţilor ce prevăd transpunerea în legislaţia naţională a mai multor măsuri dintre care prima viza stabilirea duratei medie a săptămânii de lucru (inclusiv orele suplimentare) la maxim 48 ore, ce nu poate fi prelungit decât prin exprimarea consimţământului scris al angajatului.

Încadrarea îmbolnăvirii sau decesului ocupaţional - datorate epuizării rezultate din munca suplimentară pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu - la categoria accidentelor de muncă facilitează stabilirea unui raport de cauzalitate între munca îndelungată până la epuizare şi efectele acesteia asupra organismului.

În acest sens avem exemplul legislaţiei unor ţări precum Japonia în care se recunoaşte ca accident de muncă îmbolnăvirea sau moartea de pe urma epuizării prin supramuncă.În 2001, legea a fost chiar revizuită, în sensul creşterii de la o săptămână la şase luni a perioadei în care sindromul Karoshi îşi produce efectele, după încheierea perioadei de supramuncă. Astfel, în 2002, un caz de deces din pricina sindromului Karoshi a fost asimilat unui accident de muncă, deşi persoana respectivă a murit la nouă zile după încetarea contractului cu firma la care lucrase peste program. A fost vorba de o femeie care a murit pe 7 aprilie 1998, în urma unei comoţii cerebrale cauzate de epuizare. Ea a fost angajată cinci luni ca designer la o firmă din Osaka, răstimp în care a muncit 150 de ore (19 zile de muncă!) lunar peste programul normal de muncă. După cele cinci luni de lucru aproape non-stop, femeia şi-a luat o săptămână de concediu, apoi s-a angajat la o altă firmă. Accidentul cerebral fatal s-a produs în a doua zi petrecută la noul job. Părinţii decedatei au dat în judecată firma la care aceasta lucrase peste program. După trei ani de război judiciar, firma a convenit să achite o compensaţie de 40 de milioane de yeni (aproximativ 350.000 euro, la cursul de atunci). Conform presei japoneze (Kyodo World News Service), recordul absolut de muncă peste program a fost consemnat mai recent. Anul trecut, o companie japoneză de transporturi din Okayama a fost dată în judecată de văduva unui fost angajat, decedat în aprilie 2002, la vârsta de 57 de ani, în urma unui atac de cord. Văduva a pretins compensaţii de 63 de milioane de yeni, susţinând că soţul ei a murit din cauza faptului că a muncit 16 ore zilnic (de la 6 dimineaţa la 10 seara), timp de 18 ani.

Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă carevizează prevenţia îmbolnăvirii şi decesului ocupaţional (datorat epuizării rezultate din munca suplimentară pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu) prin încadrarea acestora în categoria accidentelor de muncă dacă angajatul nu şi-a exprimat în prealabil acordul scris privind prelungirea timpului de muncă. Posibilitatea muncii suplimentare trebuie să fi fost acceptat şi de sindicat, în contractul colectiv de muncă, iar acordul angajatului nu poate fi considerat valabil mai mult de un an, dac nu este înnoit

E o lege pentru fiecare roman ucis de exploatare. E o lege pe care sper sa o susţineţi.