Parliamentary debates

Domnul Dorel Covaci:

"Solidaritate socială, între legalitate şi morală creştină"

Se spune că Decebal, văzând legiunile romane apropiindu-se, ar fi cerut preoţilor zamolxieni, înainte de a se arunca în sabie, să blesteme veşnic contopirea celor două popoare: "Să nu aibă unire între ei şi să se trădeze permanent". Să fie blestem ancestral, destin, boală cronică sau eroare a evoluţiei? Cert este că soluţii de exorcizare sau însănătoşire grabnică nu sunt de găsit. Ne scufundăm unii pe alţii, în numele teoriei supravieţuirii şi a legii junglei, mulţi întoarcem capul în altă parte, când avem de-a face cu sărăcia, mizeria şi decăderea, de parcă ar fi contagioase. Oare suntem atât de egoişti şi nepăsători, cu adevărat?

De la sărăcie la mizerie şi, pe urmă, decădere sunt paşi mărunţi şi siguri. Cu fiecare trecere intervine debarasarea, pe rând, de conştiinţă, morală, etică, până la anestezierea tuturor simţurilor. Afară parcă se stinge lumina zilei; înăuntru se stinge lumina sufletului. Coliba, beciul, văgăuna prin care se târăsc unii săraci pe sub temelia edificiului social nu sunt chiar un mormânt, sunt anticamera lui. Dar, întocmai ca bogaţii care îşi desfăşoară ostentativ tot ce au mai de preţ la intrare, s-ar părea că moartea, pândind de-aproape, îşi desfăşoară mizeria cea mai mare în acest vestibul.

Sărăcia e lipsă de opţiuni; să nu ai, să tânjeşti şi să nu poţi avea. Până la urmă încetezi să mai lupţi şi te resemnezi să nu mai faci nimic, să nu mai dai din mâini ca să te salvezi.

Trândăvia întunecată, care vine după deznădejde, prevesteşte agonia. Altfel, deznădejdea e împrejmuită de garduri şubrede, care toate dau spre viciu sau crimă. Sărăcia e ticăloasă, murdară, plină de miasme, infectă, întunecoasă, respingătoare. Sărăcia creează monştri fără ruşine şi fără scrupule, care, în fond, sunt nevinovaţi. Dar, cine sunt adevăraţii vinovaţi? Toţi cei care au, le prisoseşte, dar nu vor să împartă. De ce să se murdărească, întinzând mâna ca să-şi tragă semenii afară din mocirlă?

Se ştie că majoritatea acţiunilor filantropice au ca iniţiatori persoane cu venituri medii, spre scăzute şi, doar izolat, adevăraţii bogaţi ai României. Acumulează averi imense într-o generaţie, împinşi de o exuberanţă apucătoare, sub scuturi de gaşcă. Snobi fiind, plătesc călătorii în spaţiu, cumpără pământ pe lună, se înconjoară de opulenţă şi lux extrem, dar nu ar ceda nimic unui semen bolnav sau flămând. Şi atunci când o fac, au drept principal scop creşterea cotei de imagine şi înălţarea cu încă o cărămidă a soclului personal.

Cu cât avem mai mulţi săraci, cu atât noi toţi sărăcim. Nu suntem o ţară săracă, dimpotrivă, suntem o ţară sărăcită. Legislaţia actuală nu face decât să adâncească această inechitate socială. Cel mai bogat român are 2,2 miliarde dolari; cel mai sărac român se află în faliment personal, la sapă de lemn, dincolo de punctul 0, în domeniul negativ, acumulând datorii peste datorii pentru supravieţuire. Şi nu este doar unul, sunt milioane.

Ponderea de doar 12% din p.i.b., în bugetul anului 2010 a cheltuielilor sociale ne plasează sub media Uniunii Europene. Cu o protecţie socială abordată rezidual, cel puţin veniturile din muncă ar trebui să fie altfel distribuite. Dar nici acestea nu mai asigură un trai decent, demn salariatului, ci doar îi conferă o aşa-zisă aură nobilă, îl integrează în marea masă a contribuabililor plătitori de taxe la stat.

În 2009, cheltuielile cu forţa de muncă s-au poziţionat către 40 miliarde euro, salariaţii beneficiind net de doar 18 miliarde euro. Nu ne mirăm că, astfel, sărăcia şi-a întins tentaculele în 30% din gospodăriile salariaţilor şi planează ameninţător asupra altora. La sfârşitul anului trecut, o familie cu 4 membri consuma 2.506 ron pentru un trai minim decent, în vreme ce câştiga net doar 2.186 ron.

La polul opus, cei 300 bogaţi ai României cumulează peste echivalentul a 30% din p.i.b. În acelaşi timp, patronii români îşi rezervă ca excedent brut de exploatare 50% din p.i.b.

Impozităm la fel bogaţii şi săracii, în numele nediscriminării, dar puţinul pe care îl luăm dintr-o parte şi nici nu contează, în cealaltă parte face diferenţa şi creează prăpăstii năucitoare.

Mecanismele de solidaritate socială, care se bazează pe recunoaşterea interdependenţelor strânse între economic şi social, sunt cele care solidifică o societate coezivă. Niciun tip de solidaritate socială nu s-ar fi pomenit în absenţa unor minime contribuţii de tip fiscal sau parafiscal.

Într-o societate cu adevărat creştină, cei mai bogaţi trebuie să-şi ajute aproapele, dar datele nu confirmă acest lucru. Criza economică are la bază şi o criză morală, de care poate statul nu se simte vinovat. Şi totuşi, trebuie să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Constituţia României ne obligă să apărăm şi să garantăm drepturile cetăţeneşti, inclusiv dreptul la un nivel decent de trai. Articolul 47 din Constituţie prevede expres că statul e obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Acum, acest lucru nu se întâmplă şi cei ce conduc destinele ţării sunt vinovaţi.

Nu ne dorim să adoptăm modelul socio-politic egalitarist comunist. Suntem de acord că meritocraţia, elitismul trebuie recompensate de către societate, prioritar şi substanţial, dar am spus meritocraţie, şi nu oportunism, corupţie, avantaje de cohortă.

Se spune că atunci când nu va mai exista o potecă între noi şi vecinul nostru, vine sfârşitul lumii. Orice respingere a iniţiativelor de solidaritate socială în raport cu săracii României va creşte nota de plată semnificativ pentru toate categoriile sociale şi ne va trage mai jos decât suntem, poate chiar ireversibil.