|
Doamna Cristina Nichita: Mulţumesc, domnule preşedinte. Declaraţia mea de astăzi se intitulează "Şcoala românească". Doamnelor şi domnilor deputaţi, Stimaţi colegi, Mă adresez astăzi de la această înaltă tribună cu convingerea că mulţi dintre dumneavoastră păstraţi încă în suflete emoţia extrem de specială a începutului de an şcolar şi de aceea vreau să încep prin a ura succes tuturor celor care, într-un fel sau altul, prin ei înşişi sau prin cei dragi, s-au întors de luni la şcoală. Pentru mine, acest început de an şcolar a fost primul din postura de deputat, ceea ce a adăugat simţurilor mele unele noi, dintr-o categorie aparte. Au fost, desigur, cuibărite undeva adânc în suflet emoţiile şcolarului care am fost; am încercat desigur şi emoţiile părintelui care sunt; cu totul special însă s-a dovedit sentimentul că de data aceasta pot face mai mult pentru învăţământul românesc şi, totodată, sunt cu mult mai responsabilă faţă de cum eram anul trecut. Mi-am petrecut prima parte a zilei de 16 septembrie la inaugurarea anului şcolar într-unul din cartierele muncitoreşti ce constituie centrul de greutate al colegiului meu electoral. S-a vorbit acolo despre speranţă şi despre datorie, despre bucuria revederii cu colegii, despre examene şi despre planuri de viitor. Copiii, cei mai mulţi dintre ei scrobiţi, dar purtând hainele de anul trecut, strângeau în mâini câte o floare simbolică, menită să întregească o superbă tradiţie românească a începutului de an şcolar. În ochii copiilor se citea o bucurie senină, umbrită însă pe alocuri de gânduri nerostite, de dureri pe care le pot doar bănui din spusele părinţilor lor, pe care îi întâlnesc în audienţe. A urmat o altă festivitate. De data aceasta, am ajuns în curtea unuia dintre cele mai importante licee din ţară, prin prisma rezultatelor la bacalaureat, la admiterea la facultate şi la olimpiadele internaţionale. Acolo am văzut altfel de copii, unii cu haine ce ar fi putut fi purtate oriunde în Europa într-o ocazie similară, veseli şi purtând cumva în ochi soarele Mediteranei în care s-au scăldat astă-vară. Ei vorbeau despre burse în străinătate, despre ambiţia de a fi primul, despre tradiţia academică, izbucneau brusc în fraze rostite în englezeşte sau în germană. Erau aceiaşi copii ca şi mai înainte. Şi totuşi erau alţii. Doamnelor şi domnilor, Stimaţi colegi, Începutul de an şcolar este momentul în care, chiar dacă putem fi acuzaţi că ne repetăm sau că ne emoţionăm inutil, trebuie s-o spunem răspicat: şcoala românească mai are încă multă cale de parcurs până a asigura egalitatea de şanse între copiii noştri. Dacă între cele două festivităţi de deschidere ale unor şcoli aflate în centrul Iaşiului era o diferenţă atât de mare, nici nu vreau să mă gândesc cum creşte această prăpastie dacă vom compara şcolile de la oraş cu cele de la sat. De prea multe ori condiţia necesară şi suficientă a excelenţei şcolare este nivelul ridicat al veniturilor părinţilor. De prea multe ori viitorul şi orizontul speranţelor copiilor din România depinde de cât de înlesniţi sunt părinţii lor. Ca mamă, ca social-democrat, simt că rolul meu în Parlament este şi acela de a atrage atenţia asupra faptului că viitorul va aparţine naţiunilor capabile să valorifice la maximum capitalul lor de inteligenţă şi de creativitate, naţiunilor care îţi vor pune toţi copiii în valoare. Avem nevoie de o şcoală puternică pentru ca românii să fie puternici şi nu ne putem permite să oferim educaţie de calitate doar celor mai norocoşi dintre copiii noştri. Începutul de an şcolar este momentul în care trebuie să ne gândim şi la un altfel de egalitate de şanse: acela dintre copiii cu dizabilităţi şi cei care se bucură de viaţă nefiind marcaţi de un asemenea ghinion. Insist asupra principiului că toţi copiii României au dreptul la educaţie şi nu la învăţătură, că vom da măsura caracterului nostru civilizat şi european abia atunci când şi copiii cu dizabilităţi se vor putea bucura de începutul şcolii, dimpreună cu ceilalţi copii ai noştri. Dragi colegi, În unele ţări din Uniunea Europeană se vorbeşte mult despre separaţia totală între religie şi şcoală. În acest domeniu, istoria poporului român ne obligă să alegem o cale de mijloc, calea noastră. În alte ţări ale Uniunii Europene se vorbeşte mult despre eliminarea prejudecăţilor rasiale sau etnice din şcoli. Şi în acest domeniu avem calea noastră, una din care ar putea învăţa o mulţime din statele cu pretenţii democratice. Eu însă vă propun astăzi să alegem o cale românească printr-o segregare definitivă: haideţi să ne propunem să facem în aşa fel încât starea materială a părinţilor şi dizabilităţile să rămână în afara educaţiei româneşti, să nu mai conteze deloc, aşa încât şcoala românească să ofere şanse egale tuturor. Avem şansa unică de a reconstrui mândria de a fi român. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Cristina Nichita, deputat PSD de Iaşi, Colegiul uninominal nr. 9. Mulţumesc.
|