Parliamentary debates

Domnul Adrian Alda:

"Formele de dispariţie a terenului agricol trebuie diminuate!"

M-am decis să pun pe tapet, astăzi, un aspect legat de agricultură şi care ne scapă multora dintre noi din vedere, deşi de combaterea lui depinde siguranţa globală alimentară. Poate că mulţi dintre dumneavoastră aţi observat că există un trend mondial de abandon al satelor şi al fermelor şi de dispariţie a pământului agricol, fie prin neprelucrare, fie prin schimbarea menirii sale, numai că dezbaterile pe acest subiect sunt mult prea puţine.

Dacă la nivelul Parlamentului European a fost disecată această direcţie şi inclusă chiar şi în noua Politică Agricolă Comună, în România, încă există o doză puţin prea mare de conservatorism, combinat cu mult prea mult optimism privind apropierea acestei perspective neproductive.

Mai multe studii făcute, de-a lungul timpului, la nivelul forului european privind amploarea fenomenului de acaparare a terenurilor agricole în UE oferă nişte date destul de îngrijorătoare privind milioanele de hectare de teren arabil care se pierd prea uşor de la exploataţie, primind noi întrebuinţări. O asemenea certitudine dură îi plasează pe toţi fermierii în situaţia de a nu mai avea predictibilitate, de a nu-şi mai primi subvenţiile, de a-şi risca afacerile, iar pe noi, beneficiarii hranei produse de aceştia, de a nu rămâne destinatarii unei securităţi alimentare cât mai solide.

Deşi, per total, poate, Uniunea stă mai bine decât unele ţări din Africa, Asia, America Latină şi fostele ţări sovietice din Europa la dimensiunea anvergurii şi a intensităţii acestui proces, nu acelaşi lucru îl evidenţiază cercetările din Parlamentul European privind statele membre din Europa de Est. În contextul unui nivel spectaculos al concentrării funciare şi al eliminării rapide a micilor exploataţii din Europa, acapararea de terenuri, prin controlarea şi privatizarea resurselor naturale şi/sau deposedarea de acestea, a contribuit în mod activ la deteriorarea, în continuare, a vitalităţii socio-economice şi ecologice a sectorului rural. Acest fenomen duce la o erodare şi mai marcantă a modelului european de agricultură familială, bazat pe o formă de agricultură durabilă şi multifuncţională, şi la obstrucţionarea accesului în sector al tinerilor şi al viitorilor fermieri. Apar astfel efecte concrete asupra securităţii alimentare, ocupării forţei de muncă, bunăstării şi biodiversităţii deoarece, odată cu dispariţia şi marginalizarea agriculturii la scară mică în Europa, sunt compromise şi beneficiile multiple ale acestui tip de sistem agricol şi mod de viaţă.

Monopolizarea terenurilor agricole în Europa implică şi o nouă categorie de "brokeri de tranzacţii funciare", alcătuită din speculanţi care intermediază interesele companiilor şi ale statelor în materie de terenuri. Generic vorbind, toţi aceştia pot fi incluşi într-un grup eterogen de actori, atât interni, cât şi externi, statali şi nestatali, persoane fizice şi juridice. Dar nu clasificarea lor este importantă, ci îngrădirea dimensiunii activităţii lor de expansiune a proprietăţilor la nivelul terenurilor arabile.

În afară de stabilirea în Europa a unor întreprinderi mari, corporatiste, din domeniul agriculturii, cu implicarea unor capitaluri din întreaga lume, goana după teren a adus cu sine implicarea în achiziţiile de pământ a unei noi clase de investitori financiari, neimplicaţi în mod tradiţional în sectorul agricol, alcătuită din grupuri bancare, fonduri de investiţii, traderi individuali şi societăţi cu capital privat. Aceste diverse grupuri de actori reflectă factorii multipli care favorizează acapararea de terenuri în UE, printre care se numără diferenţele de preţ de la o ţară la alta şi de la o regiune la alta în interiorul aceluiaşi stat, care au încurajat specula, consecinţele nedorite ale reformelor funciare, ale privatizării terenurilor, precum şi o întreagă gamă de alte politici europene privind hrana, energia, comerţul, finanţele şi investiţiile. Iar când am nominalizat printre aceşti indicatori şi diferenţele de preţ, ţin să vă precizez că nu am făcut-o aleatoriu sau pentru că au fost integrate în diverse cercetări drept cauze, ci pentru că este surprinzător să aflăm că Eurostat arată că hectarul de teren arabil din România este în medie mai scump decât în Franţa. Din nefericire pentru vânzătorul român, preţul pe care îl încasează rămâne în continuare sub cel evaluat de Eurostat din motivele pe care vi le-am enunţat deja.

Având în vedere că terenul arabil al României per total însumează 8,2 milioane hectare şi reprezintă 62% din totalul suprafeţei agricole, ne calificăm, cel puţin la nivel statistic, drept cea de-a şasea putere agricolă din UE. Numai că terenul agricol continuă să fie, în fapt, tranzacţionat ieftin. Şi nu este doar o impresie generală, internă, ci un efect al migraţiei în masă a populaţiei rurale către urbanul mic, către Bucureşti sau peste graniţe.

Sunt de acord că terenurile din zona Bucureşti-Ilfov au cel mai ridicat preţ la tranzacţionare, după cum subliniază şi cercetarea Eurostat, dar trebuie să avem în vedere că ele sunt scoase din circuitul agricol şi exploatate, preponderent, pentru construcţia de locuinţe, şi ea o activitate foarte importantă pentru dezvoltarea tuturor oraşelor. Însă aici nu este vorba de care dintre aceste activităţi este mai mare nevoie acum şi pe viitor pentru un trai cât mai sustenabil, ci de faptul că suprafeţele de teren destinate culturilor se micşorează constant fie prin schimbarea destinaţiei lor, fie prin lipsa forţei de muncă pentru activităţile agrare.

Sunt conştient, la fel ca fiecare dintre dumneavoastră, de faptul că noua Politică Agricolă Comună este perfectibilă, dar acest pachet ţine cont de nevoile fermierilor, oferind perspectiva unei hrane sănătoase şi a unui mediu reechilibrat. PAC asigură un sprijin echitabil agricultorilor şi celor implicaţi în creşterea şi exploatarea animalelor domestice. Fără să le acordăm sprijinul necesar prin cadrul legislativ european, am fi contribuit la accelerarea tuturor formelor de dispariţie a terenurilor agricole.