Parliamentary debates

Domnul Iulian-Alexandru Muraru:

S-au împlinit patru ani de la trecerea în nefiinţă a primului monarh născut in graniţele României Mari, cel mai longeviv rege istoria omenirii care a supravieţuit 90 de ani de la propria încoronare, ultimul şef de stat participant efectiv la cel de-al Doilea Război Mondial, ultimul suveran al Europei de Est înaintea prăbuşirii democraţiilor.

Memoria Regelui Mihai şi a rolului său în istoria noastră este şi va rămâne de o importanţă deosebită, având forţa de a uni poporul căruia Mihai I i-a rămas devotat până în ultima clipă.

Am avut în admiraţia pentru Regele Mihai şi Casa Regală, mai mult decât un profil al valorilor.

Întâlnirile cu Regele, apropierea de instituţia care a fondat România modernă şi care este o resursă inepuizabilă de mândrie naţională, mi-au schimbat viaţa şi mi-au arătat că nicio bătălie nu este uşoară.

Cum spunea Regele Mihai I, cel căruia îi datorăm existenţa noastră ca stat astăzi, "adevărurile vieţii sunt simple şi marile dureri sunt mute".

Dar viaţa lui Mihai I nu a fost simplă şi lipsită de griji niciodată. Forţa caracterului în faţa vitregiei destinului s-a arătat încă din primii ani de viaţă, atunci când a fost nevoit să înfrunte nu doar relaţia complicată dintre părinţi, ci şi o situaţie neaşteptată, de a prelua Coroana, abandonată de tatăl său, şi provenind de la bunicul său, care întregise România Mare. Regele-copil simboliza şi atunci speranţele celor care vedeau în el un nou Carol I, pregătit să fie crescut în tradiţia românească, cu spiritul german şi integritatea străbunicului său, dar cu blândeţea şi empatia lui Ferdinand.

Detronat de propriul tată, Mihai a trăit tragedia cea mai mare a unei copilării, aceea de a fi despărţit de mama sa, experienţă care avea să-i impregneze o fire emotivă pentru tot restul vieţii. Încoronat din nou la 19 ani, acest adolescent a fost ţinut departe de treburile publice de unul din cei mai mari dictatori şi criminali pe care istoria Europei i-a avut în anii 40, Ion Antonescu. Confruntarea dintre mareşal şi rege nu a fost doar una politică ori militară, a fost din prima clipă confruntarea dintre bine şi rău, dintre spiritul totalitar şi păstrarea statului român, dintre decizii genocidale şi apărarea vieţii semenilor săi.

Prin actul de la 23 August 1944, atunci când a întors armele de partea aliaţilor - "îmbinare de clarviziune şi curaj", cum îl descria Şerban Papacostea - Regele Mihai I va rămâne pentru eternitate în istoria românilor drept cel care a salvat integritatea şi statalitatea României, a scurtat frontul hitlerist cu 500 de kilometri şi a cruţat sute de mii de vieţi omeneşti. Gestul său, prin care a întors destinul continentului european, lăudat de liderii lumii, a fost momentul astral despre care a vorbit toată viaţă, cu amărăciunea de a se justifica şi cu modestia de a izbăvi ceea ce o întreagă pleiadă de politicieni, militari de carieră sau servicii secrete nu reuşiseră. 23 August 1944 rămâne proba vieţii lui de mare monarh şi suveran, un act făcut de cel mai tânăr rege al românilor, maturizat grăbit de viaţa-i dură.

Până la ruptura de la 1947, regele a fost încrustarea statalităţii româneşti, apărător al valorilor europene, al năzuinţelor româneşti şi al drumului european. De la înfruntarea directă cu Stalin, Groza şi Vîşinski, la actul unic în lume pe care l-a născut - "greva regală", şi toată lupta imposibilă pe care a dus-o, cu riscul propriei vieţi, refuzând să legitimeze actele unui guvern de ocupaţie, cu armatele împânzite în toată ţara şi travaliul supraomenesc de a te împotrivi unui sistem care lichida zilnic adversarii, Regele Mihai I a fost un erou al întregii Europe şi al celor mai concrete idealuri de libertate şi democraţie. A fost, încă de la ocuparea timpurie a instituţiilor de către comunişti şi sovietici, cea mai puternică şi reprezentativă instanţă a luptei împotriva comunismului, un bastion al legalismului şi al constituţionalismului.

Necontenitele încercări la care a fost supus dezvăluie astăzi, aşa cum istoricii au reclădit în ultimii prin accesul la documentele diplomatice, mărturia ochiului vigilent al aliaţilor, nu doar pericolul iminent al anihilării sale, pe care l-a trăit cu un curaj şi o demnitate epocale, ci şi o forţă a caracterului copleşitoare, sobrietatea şi demnitatea voievodului temerar, vigoarea şi constanţa unui tânăr pe care viaţa nu l-a cruţat de drame şi tragedii. Biruinţa sa stă pentru eternitate tocmai în încăpăţânarea şi în înţelegerea desăvârşită a raţiunii de a nu pune de-a curmezişul domnia cu viaţa a o mie de tineri, sacrificiul personal întruchipat pentru a salva pe cei pentru care era pe Tron.

Prin marea lui forţă, ataşamentul neclintit la adevăr şi determinarea de a servi interesul naţiunii Sale, Regele Mihai I a înţeles, în ultimii 70 de ani ai vieţii sale, ca nimeni altul, că speranţa biruinţei sale stă în cutezanţa sa în lupta pentru dreptate. A fost cel mai valoros martor al prăbuşirii şi renaşterii Europei după 1989.

Spunând obsesiv adevărul său şi al istoriei sale care se confunda cu cel al României, Regele a înţeles că permanenta sa mărturie pentru cele întâmplate era garanţia că nimeni nu va uita partea adevărată a istoriei. El a fost, prin ceea ce a întruchipat şi a rostit, un imens stâlp al României reale, adevărate. Sau, cum spunea istoricul Şerban Papacostea, "regele a fost permanent omul datoriei faţă de ţară şi faţă de propria conştiinţă"!