Parliamentary debates

Domnul Tudor Ciuhodaru:

"E nevoie de un program naţional de prevenţie a suicidului"

Nu există zi în care să nu se înregistreze un caz de sinucidere sau tentativă de sinucidere. O asistentă medicală s-a aruncat în această dimineaţă de pe un bloc de zece etaje. Ar fi putut fi salvată?

România nu are în acest moment un program naţional de prevenţie a suicidului, deşi aceste cazuri reprezintă peste 10% din cauzele de deces. Dacă ne referim la cazurile de moarte violentă, suicidul ocupă un loc important alături de accidentele rutiere şi de agresiuni. Numărul de cazuri ar putea fi redus prin asigurarea asistenţei psihologice în situaţii în care se întâlnesc factori de risc suicidar, precum modificările de statut social sau economic, legate de pierderea locului de muncă sau pensionare.

Studiile noastre arată că:

1. Distribuţia pe sexe arată că femeile recurg mai frecvent decât bărbaţii la astfel de gesturi suicidare, astfel încât 60% din cei trataţi sunt femei.

2. Tentativele de sinucidere prin intoxicaţie voluntară au provenit mai frecvent din urban, atingând ponderea de 54,29%.

3. Mai mult de jumătate din cei care recurg la intoxicaţia voluntară în scop autolitic nu au un loc de muncă în momentul în care recurg la gestul suicidar şi doar un sfert sunt salariaţi. Aproximativ 10% sunt pensionari, iar elevii şi studenţii reprezintă sub 10% din tentativele de sinucidere. Studenţii recurg de două ori mai frecvent decât elevii la un gest suicidar ce necesită tratament de urgenţă.

4. Marţi şi duminică se înregistrează cele mai multe tentative de sinucidere (câte 20%) iar sfârşitul săptămânii concentrează aproape jumătate din cazuri ( 42,86%).

5. Deşi tentativele autolitice matinale sunt sub 30% din total, majoritatea utilizează metode sau tehnici care indică premeditarea şi le conferă siguranţa realizării.

6. Ambulanţa asigură transportul la spital a 51,43% din aceste cazuri, restul sunt aduşi la spital de familie sau anturaj.

7. O cincime din cazuri au necesitat internare la toxicologie sau chiar la terapie intensivă, iar benzodiazepinele, anxioliticele şi insecticidele au fost cele mai frecvente toxice utilizate, iar în sezonul rece ingestia de antigel creşte până la 3% din cazuri.

În aceste condiţii putem vorbi de sinucidere ca o problemă de sănătate publică, atât prin numărul de cazuri prezentate, cât şi prin ponderea mare a internărilor în secţia de toxicologie, ce afectează preponderent populaţia vulnerabilă socioeconomic. Nimeni nu a evaluat până acum care sunt pierderile anuale determinate de sinucideri în România, legate atât de costurile medicale, cât şi de tot ceea ce înseamnă creştere, educaţie, formare profesională sau consecinţele asupra familiilor în care au loc astfel de situaţii.

Din păcate, nu avem un program naţional de prevenţie a sinuciderii, iar tentativele izolate ale voluntarilor precum CIRTITA la Iaşi nu pot rezolva multitudinea de probleme.

Costurile legate de terapia celor ajunşi la spital sunt importante şi ar putea fi evitate dacă ar exista posibilitatea consilierii psihologice a acestor pacienţi cu risc, prin introducerea de către Ministerul Sănătăţii a unui program naţional în acest domeniu.