Parliamentary debates

Domnul Dorel Covaci:

"1 decembrie - Ziua naţională a României"

1 decembrie 1918 reprezintă o pagină sublimă a istoriei României. Anul 1918 a fost un an providenţial pentru soarta românilor. La 27 martie, Basarabia revenea la Patria mamă, la 28 noiembrie era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, să se realizeze unul din visele seculare ale naţiunii române, desăvârşirea statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat nu a fost un act politic rupt din contextul european, ci o consecinţă firească a luptei românilor pentru unitate naţională. Aceasta a început în anul 1600, când Mihai Viteazul a reuşit unirea militară a provinciilor pentru o perioadă scurtă de timp, şi a continuat prin unirea Ţării Româneşti cu Moldova, în anul 1859, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.

Potrivit istoricului Florin Constantiniu, "Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război, a obţinerii vreunei victorii militare, ci doar actul de voinţă al naţiunii române. O necesitate istorică s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoism sau incompetenţe şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă, ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional". Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. După raţionamentul acestora: victoria Antantei ne-ar fi putut da Bucovina, Transilvania şi Banatul, iar cea a Puterilor Centrale - Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi fost cu putinţă ca toate aceste provincii să se alipească, aproape simultan, Vechiului Regat.

Conştiinţa desăvârşirii unităţii neamului nostru, a realizării statului naţional s-a aprins ca o flacără în mii şi mii de piepturi şi a generat un elan şi o forţă imensă, care au nimicit orice împotrivire. Din acel moment inimile tuturor românilor au început să bată într-un singur trup: acela al României - patria mamă regăsită.

Dintre toate manifestările suveranităţii naţionale - un crez şi un imn care pleca de pe buzele tuturor românilor asupriţi de stăpânirile nedrepte - cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia. S-a distins nu numai prin covârşitoarea mulţime care a luat parte, dar şi prin însufleţire şi entuziasm, prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum României întregite o parte preţioasă a vechii Dacii de acum 2.000 de ani, pământul şi poporul, care printr-un destin vitreg a fost ţinut timp îndelungat sub talpa cârmuirilor străini şi împiedicat să-şi urmeze cursul firesc al dezvoltării, la sânul patriei mamă.

Oraşul Alba Iulia a mai fost şi altădată martorul unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii româneşti. Aici a realizat Mihai Viteazul, în 1599-1600, prima unire politică a celor trei ţări româneşti; tot aici a apărut, în 1648, Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ştefan; la Alba Iulia au suferit martiriul, în 1785, Horia şi Cloşca şi tot aici au fost încoronaţi, la 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand şi Regina Maria, primii suverani ai României. "România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoală care i-a făurit neamul... e scânteia care aprinde energia,... e întristarea care îndepărtează vrăşmaşul, e viaţa care cheamă viaţa", spunea Nicolae Titulescu în "Pledoarii pentru pace".

Statul român întregit trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având fundamente adânci şi solide în esenţa poporului român, în legăturile lui sufleteşti, consolidate prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea aşezămintelor străbunilor, în geografia pământului strămoşesc şi, mai presus de toate, în puterea conştiinţei naţionale, cea care întregeşte şi întăreşte toate celelalte temeiuri.

După cum consemna marele istoric şi om politic, Nicolae Iorga: "Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna, potrivit adevărului, ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă «sărăcia şi nevoile şi neamul»" (M. Eminescu - "Scrisoarea a III-a"), rămânând împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie".

Mihai Eminescu, poetul naţional, spunea despre poporul român: "Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii - Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată".

Trăirile, simţirile şi faptele străbunilor noştri, cutezanţa lor, credinţa nestrămutată, dăruirea, unitatea, dragostea de ţară şi popor, spiritul de sacrificiu, grija pentru urmaşi şi respectul pentru înaintaşi trebuie să ne inspire în croirea drumului pe care-l avem de străbătut ca naţiune. Aşa cum ei au izbutit, putem schimba şi noi soarta României în bine, numai dacă suntem uniţi în adâncul sufletului, "în cuget şi-n simţire", dacă putem să ne privim ca fraţi, fără ură, ranchiună, egoism şi meschinărie.

În ziua în care tricolorul flutură pe toate continentele, acolo unde bate o inimă de român, fie ca Dumnezeu să-i ocrotească pe fraţii noştri, oriunde s-ar afla!

La mulţi ani, România! La mulţi ani, românilor de pretutindeni!