Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului deputat Petru Mirciov.

Va urma domnul deputat Petre Posea.

Domnul Petru Mirciov:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Doresc să vă readuc în memorie una din cele mai cumplite tragedii petrecute pe pământul românesc în anii totalitarismului comunist: deportarea în Bărăgan a peste 40.000 de persoane, cetăţeni ai României, repet, cetăţeni ai României care locuiau în zona de vest a ţării, la graniţa cu Iugoslavia, petrecută în urmă cu 53 de ani.

Mai precis, în noaptea de 17-18 iunie 1951, a doua zi de Rusalii, în numele luptei de clasă, autorităţile comuniste ale vremii au deportat în Bărăgan 12.791 de familii, totalizând 40.320 de persoane din actualele judeţe: Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Aceştia proveneau din 297 de localităţi situate într-o fâşie lată de 25 km de-a lungul graniţei cu Iugoslavia.

La operaţiune, coordonată şi supravegheată de activiştii de partid, au participat peste 12.000 de militari. Practic, în toiul nopţii, oamenii au fost somaţi de către militari înarmaţi să-şi părăsească locuinţele şi întregul avut. Aveau dreptul să-şi ia cu ei lucruri care încăpeau într-o căruţă. Au fost încărcaţi împreună cu vitele în vagoane de marfă şi, după circa o săptămână, au fost debarcaţi sub cerul liber în Bărăgan, într-un mediu ostil lor, unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. Aici au întemeiat 18 sate, iniţial din bordeie, ulterior fiind obligaţi să-şi construiască case din pământ bătut, acoperite cu stuf sau papură. Au rămas aici 5 ani, fiind lăsaţi să se întoarcă acasă abia în 1956, după moartea lui Stalin şi dezgheţul din timpul lui Hruşciov.

De altfel, deportarea era de inspiraţie stalinistă, numai că noi neavând o Siberie, a fost inventat Bărăganul, care pentru ţăranii bănăţeni deportaţi a fost o adevărată Siberie. Prin numărul foarte mare al celor deportaţi, dar şi prin forţele desfăşurate pentru realizarea acestei operaţiuni, în care au fost implicaţi, după cum am mai spus, peste 12.000 de militari coordonaţi şi supravegheaţi de activiştii de partid, deportarea în Bărăgan a constituit un adevărat cutremur pentru satele bănăţene, din care nu şi-au revenit complet nici acum.

Dacă înainte de deportare ţăranii erau înfricoşaţi prin impunerea unor cote înrobitoare, bătăi, arestări, acum, oamenii erau şi mai înspăimântaţi, cei mai gospodari, cei mai destoinici, cei mai harnici dintre ei, categorisiţi drept chiaburi, exploatatori ai satelor, fiind smulşi de la casele lor şi mutaţi sub cerul liber, la sute de kilometri. Aici li s-a aplicat ştampila d.o" - "domiciliu obligatoriu", fapt care nu le permitea să se depărteze mai mult de câţiva kilometri de noile lor sate. Cei rămaşi acasă erau supuşi în continuare unor cote imposibil de achitat, dar şi ameninţării cu deportarea.

Suferinţa deportaţilor, rupţi de satele lor, care pentru ei reprezentau întregul univers, în care până atunci s-a scurs întreaga lor viaţă, nu poate fi descrisă în cuvinte. Este suferinţa însumată a peste 40.000 de suferinţe individuale. Să nu uităm că şi după întoarcerea acasă, ei şi copiii lor au purtat ca un stigmat eticheta deportării. Cei mai în vârstă nu puteau fi promovaţi, pentru că autorităţile comuniste ţineau foarte mult la originea sănătoasă, iar copiii - ca să aibă acces la studii trebuiau să omită din biografia lor episodul deportării.

De altfel, mai târziu, şi autorităţile comuniste au încercat să ascundă fenomenul deportării, despre acesta putându-se discuta liber abia după Revoluţia din 1989. Cei mai mulţi dintre deportaţi erau aşa-zişii "chiaburi", fruntaşii satelor. Lor li s-au adăugat refugiaţii basarabeni, bucovineni şi macedoneni, precum şi foşti colaboratori ai armatei germane, cetăţeni străini de etnie germană refugiaţi în satele bănăţene, titoişti etc.

Pentru basarabeni, bucovineni şi macedoneni deportarea era doar o nouă etapă în peregrinările lor, la care au fost supuşi din 1940, când s-au refugiat din calea armatei sovietice. De altfel, foarte mulţi dintre ei, neavând unde să se întoarcă în Banat, au rămas definitiv să-şi trăiască viaţa în satele din Bărăgan.

Poate nu aş fi făcut această evocare dacă anul acesta, întâmplător sau nu, au avut loc alegerile locale, chiar în această perioadă când comemorăm deportarea în Bărăgan. Cred că alegerile din anul acesta au dovedit că, totuşi, cu toate neajunsurile şi imperfecţiunile ei, în ţara noastră democraţia funcţionează; avem un stat de drept în care fiecare cetăţean îşi poate exprima liber opţiunile politice, fapt care în acele vremuri era de neimaginat.

De aceea, sunt convins că, deşi iertăm, nu trebuie să uităm aceste întâmplări întunecate din istoria noastră recentă. Este de datoria noastră să veghem ca astfel de lucruri să nu se poată repeta niciodată. Pentru aceasta, cred că este de datoria noastră să facem cunoscute aceste lucruri generaţiilor tinere, pentru că victimele deportării au dreptul la memorie, şi pentru că astfel, prin cunoaşterea suferinţelor şi tragediilor generate de regimurile totalitare, putem înţelege mai bine valorile democraţiei adevărate.

Adaug că, în acest sens, există Asociaţia Foştilor Deportaţi din Bărăgan, cu sediul în Timişoara, care sprijină editarea diferitelor cărţi legate de aceste evenimente tragice, şi în decursul anilor au apărut mai multe cărţi care evocă aceste lucruri, în care este studiat şi analizat fenomenul deportării. Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu.