Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu, dau cuvântul domnului Valeriu Tabără. Va urma domnul deputat Ştefan Baban. Domnii deputaţi Romeo Raicu, Corneliu Momanu, Valeriu Boeriu şi Cornel Popa au depus la secretariat declaraţiile şi bine au făcut, că avem peste 60 de înscrişi astăzi.

Domnul Valeriu Tabără:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

Ca membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice am preluat şi-mi însuşesc opinia Academiei Gheorghe Ionescu Şişeşti, referitoare la unele propuneri de reorganizare a cercetării ştiinţifice din agricultură pe care doresc să o transmit ca declaraţie politică astăzi.

Pentru o corectă informare asupra impactului unor aspecte legate de pachetul legilor proprietăţii asupra instituţiilor de cercetare din agricultură, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice - Gheorghe Ionescu-Şişeşti - ASAS - consideră necesare următoarele precizări:

1. Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice - Gheorghe Ionescu-Şişeşti a întocmit şi urmăreşte de mai mulţi ani o strategie de reformă a sistemului cercetării agricole din România, pentru creşterea eficienţei cercetărilor şi compatibilizarea cu sistemul european. Strategia adoptată specificului agriculturii româneşti şi tradiţia cercetării din ţara noastră a fost discutată şi susţinută de experţi străini şi a fost agreată de Banca Mondială. Această strategie include şi diferite variante de separare a activităţilor de cercetare de cele de dezvoltare, activităţi de producţie nelegate de promovarea rezultatelor cercetării în unităţile ASAS, motiv pentru care considerăm că este util ca Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale să analizeze şi să ţină seama de strategia elaborată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

2. Activitatea de dezvoltare pentru promovarea rezultatelor cercetării este necesară atât pentru a asigura impactul rapid al progreselor ştiinţifice asupra producţiei agricole a ţării prin asigurarea seminţelor, materialului săditor şi a animalelor de prăsilă din creaţii adaptate condiţiilor ţării ca o sursă principală de finanţare a cercetării pentru asigurarea progreselor viitoare.

Cercetarea agricolă nu primeşte de la buget decât circa 4 milioane de euro, exclusiv sub forma finanţării unor proiecte de cercetare pe termen scurt, neadecvate specificului dezvoltării asupra plantelor, animalelor şi pământului. Nu există practic o finanţare nucleu, care să asigure salarizarea cercetătorilor şi o continuitate a tematicilor de cercetare. Finanţarea sectorială a fost inexistentă şi nu se realizează nici în prezent. Pentru comparaţie, numai unul din institutele de cercetare agricolă din Franţa, Institutul Naţional de Cercetări Agricole are un buget de 600 de milioane de euro, asigurat de stat în proporţie de 80 % prin alocare directă şi de circa 8 % prin finanţare de proiecte.

În aceste condiţii, este de înţeles de ce cercetarea publică din Franţa se poate lipsi de veniturile rezultate din valorificarea produselor din sectorul de dezvoltare, în timp ce, pentru cercetarea agricolă românească, aceste venituri sunt esenţiale pentru supravieţuire.

3. În ţările Uniunii Europene nu există un singur model de organizare a cercetării agricole, fiecare ţară adoptând un model adecvat realităţilor şi tradiţiilor proprii. O caracteristică comună tuturor ţărilor europene este suportul bugetar consistent, cercetarea reprezentând o prioritate în politica agricolă a statului. Suprafeţele utilizate direct de unităţile publice de cercetare diferă în funcţie mai ales de măsura în care tradiţia şi dezvoltarea sectorului particular de cercetare a permis preluarea unei părţi a problematicii în domeniul creării de soiuri, hibrizi şi rase şi a propagării acestora.

Aşadar, atunci când se compară suprafeţele utilizate de unităţile de cercetare din diferite ţări, trebuie avute în vedere nu numai suprafeţele unui singur institut, aşa cum este cel al Franţei, ci şi suprafeţele utilizate de întreprinderi producătoare de seminţe, la care institutele publice sunt acţionari majoritari, de institute publice cu caracter aplicativ, cum sunt institutele tehnice din Franţa, precum şi de instituţiile de cercetare cu caracter privat.

România nu poate prelua acum modelul ţărilor în care unităţile publice de cercetare agricolă posedă suprafeţe mici de teren fără a asigura o finanţare bugetară directă şi continuă a acestor unităţi şi fără o dezvoltare corespunzătoare a cercetării particulare locale în domeniul creării de organisme biologice adaptate comparabil cu cele din ţările respective.

4. Academia a respectat şi respectă reconstituirea legală a dreptului de proprietate. În acest sens, unităţile de cercetare au retrocedat, până în prezent, o suprafaţă de peste 90.000 de hectare şi sunt în curs formalităţile pentru retrocedarea altor 6.700 de hectare. Conform situaţiilor de care dispunem, la majoritatea unităţilor nu mai există nici o solicitare îndreptăţită de repunere în proprietate pe vechile amplasamente. Pentru restul unităţilor, considerăm că se pot găsi soluţii legale, care să răspundă intereselor părţilor implicate. Terenurile unităţilor de cercetare nu ar trebui să devină "o rezervă pentru dezvoltarea altor interese străine de drepturile legale ale foştilor proprietari." Solicitările suplimentare de terenuri în acest scop pot fi acoperite din suprafeţele concesionate de ADS diverşilor agenţi economici.

Cercetarea agricolă românească trebuie să îndeplinească un rol esenţial în asigurarea şanselor de competitivitate ale agriculturii româneşti în contextul integrării europene.

Ştiinţa nu este un rezervor nesecat de cunoştinţe din care să se poată extrage când şi cât este nevoie. A nu produce înseamnă condamnarea la lipsa accesului la cunoaştere şi progres.

De aceea, considerăm necesar ca eventualele costuri legate de menţinerea unui sector public de cercetare, viabil să fie comparate cu riscul ca agricultura noastră să rateze şansele de competitivitate pe piaţa naţională şi europeană.

Mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.