Parliamentary debates

Domnul Valeriu Ştefan Zgonea:

Îl rog pe domnul deputat Mircea Irimescu, de la Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal, să se pregătească pentru luarea de cuvânt.

Urmează apoi domnul deputat Amet Aledin, pe care-l salut. Bună dimineaţa! Selam aleyküm!!

Din partea Grupului parlamentar al PDL, au depus în scris: doamna Claudia Boghicevici, domnul Valeriu Alecu, domnul Daniel Geantă, domnul Constantin Severus Militaru, domnul Cosmin Popescu, domnul Stelică Strugaru, domnul Cornel Ghiţă, domnul Silviu Prigoană, domnul Marius Rogin, domnul Eugen Constantin Uricec, domnul Ioan Balan, domnul Daniel Buda, domnul Cristinel Dugulescu, domnul Samoil Vîlcu, domnul Sava Andrei Valentin şi domnul Ciobanu Gheorghe.

Din partea Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, au depus în scris: subsemnatul, domnul Ion Călin, domnul Ioan Stan, domnul Vasile Popeangă, domnul Neculai Răţoi, domnul Filip Georgescu, domnul Florin Iordache, domnul Claudiu Manda, domnul Dorel Covaci, domnul Andrei Dolineaschi, domnul Aurel Vlădoiu, domnul Marian Ghiveciu, doamna Manuela Mitrea, domnul Cristian Rizea, domnul Florin-Costin Pâslaru, domnul Angel Tîlvăr, domnul Ion Dumitru, domnul Ion Călin, doamna Oana Niculescu-Mizil şi domnul Nicolae Bănicioiu.

Din partea Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, au depus în scris: domnul Gheorghe Dragomir, domnul Teodor Atanasiu, domnul Marin Almăjanu, domnul George Dumitrică, domnul Mihai Donţu, domnul Dominic Gerea, domnul Călin Potor, domnul Dan Bordeianu, domnul Cristian Buican, domnul Nicolae Jolţa, doamna Graţiela Leocadia Gavrilescu, domnul Radu Bogdan Ţîmpău, domnul Titi Holban, doamna Mariana Câmpeanu, domnul Florin Ţurcanu, domnul Horea Uioreanu, domnul Pop Virgil, domnul Dan Motreanu, domnul Viorel Buda şi domnul Gigel Ştirbu.

Domnule Irimescu, aveţi trei minute la dispoziţie.

Domnul Mircea Irimescu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Bună dimineaţa!

Declaraţie politică: "Umilirea urmaşilor".

Stimaţi colegi,

În 2003, cu o largă majoritate, poate şi din motive electorale, Parlamentul României a adoptat Legea nr.290 "pentru acordarea de despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile proprietate privată sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi aplicării Tratatului de pace dintre România şi Puterile Aliate şi asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947".

Nimic, în afara unei porniri uşor populiste, atât de răspândite la noi, n-a obligat România să emită o lege pentru a-i despăgubi, după mai mult de şase decenii, pe urmaşii celor plecaţi în bejenie doar cu ceea ce au putut duce în mâini. Şi-a asumat-o în deplin acord constituţional, potrivit atribuţiilor sale de suveranitate.

Deşi nu se negociase nicio înţelegere cu statele care-şi însuşiseră bunurile celor obligaţi să se evacueze, statul român a dorit să fie mărinimos şi a decis să-şi despăgubească el cetăţenii ale căror bunuri au rămas în posesia celor ce i-au cotropit o parte din teritoriu. Această atitudine ar fi de salutat dacă n-am lua în considerare modul în care statul îşi onorează obligaţiile care-i revin prin aplicarea amintitei legi.

Potrivit firescului vieţii, în mai bine de jumătatea de veac scursă de la refugiu, năpăstuiţii de atunci, cu sufletul împovărat de dorul neşters al baştinii, rând pe rând, au părăsit această lume. Urmaşii lor şi-au găsit rosturile în România de după război sau în alte locuri ale globului. Foarte puţini îşi vor fi făcut iluzii cu privire la averea pierdută a părinţilor şi bunicilor lor. Însă, adoptarea actului normativ, care le dă dreptul la recuperarea moştenirilor, brusc, a trezit în ei sentimentul frustrării specific celor deposedaţi forţat. Foarte uşor, au intrat şi ei în rândurile celor mulţi, care-şi revendică bunurile confiscate de regimurile comuniste.

Hăţişul birocratic în care au fost aruncaţi este unul cu totul special, cel puţin pentru cei ale căror bunuri au rămas în actualul stat independent, Ucraina. Fără să existe o înţelegere cu statul vecin, în condiţii de adversitate a autorităţilor ucrainene, oamenii au început să adune dovezile cerute pentru dovedirea dreptului la proprietăţi. Şi nu numai asta, dar li s-a impus să demonstreze că refugierea lor s-a făcut în condiţii forţate, să aducă probe şi să explice de ce nu au rămas în raiul sovietic, şi ce i-a determinat să se evacueze în ţara ai căror cetăţeni au fost. A fost prima umilinţă, absurdă şi idioată, pe care au trebuit să o suporte pentru a-şi obţine drepturile conferite prin Legea nr.290/2003.

Potrivit acordului de armistiţiu semnat la 12 septembrie 1945, la Moscova, România a avut obligaţia de a preda Uniunii Sovietice arhivele localităţilor care au fost ocupate în urma raptului stalinist din iunie 1940, deşi reuşiseră să le evacueze în februarie-martie 1944.

În acest fel, actele care atestau dreptul de proprietate al refugiaţilor au ajuns în posesia Arhivelor de Stat ale Ucrainei, multe dintre ele formând fonduri arhivistice inaccesibile, chiar publicului ucrainean, darmite unor cetăţeni ai altor state. Pentru obţinerea probelor necesare dovedirii proprietăţii, au trebuit să apeleze la serviciile unor persoane puse să le golească buzunarele, în foarte multe cazuri metoda de a obţine copii după înscrisurile solicitate a presupus mita. Şi, evident, noi umilinţe.

În sfârşit, după ani de încercări, unii dintre cei în cauză au reuşit să-şi depună dosarele pentru solicitarea de despăgubiri. Unele au fost acceptate mai uşor, cele mai multe foarte greu, în nu puţine cazuri, în urma unor lungi, costisitoare şi umilitoare procese în justiţie. Cei mai norocoşi au reuşit să intre în posesia despăgubirilor în primii 5 ani de la adoptarea legii, până la declanşarea actualei crize economice. Ghinioniştii nu au primit nimic nici până în ziua de astăzi.

Se inventează fel de fel de piedici pentru a se justifica întârzierea plăţilor, în realitate cauzată de insuficienţa fondurilor alocate. Actuala putere politică are alte priorităţi, nu-şi onorează obligaţiile care-i revin din aplicarea legii şi apelează la tertipuri pentru a-şi masca lipsa de voinţă. De exemplu, în unele cazuri nu s-au stabilit nici acum, la 8 ani de la adoptarea legii, competenţele de soluţionare. Numai în judeţul Suceava sunt 450 de cetăţeni ce aşteaptă rezolvarea dosarelor lor, care întârzie pentru că nu se ştie cine are autoritatea de decizie: Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290 sau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor?

În alte cazuri, cetăţeni care au primit toate aprobările necesare aşteaptă, nu se ştie până când, încasarea sumelor. Încet-încet dispar de pe lume copiii evacuaţilor, urmând să preia calvarul rezolvării dosarelor de despăgubire nepoţii, nu-i aşa, mai tineri şi mai viguroşi.

Numai că nici ei nu scapă de umilinţe. Umblă fără folos pe la birourile autorităţilor române, pe la redacţiile ziarelor, pe la avocaţi şi organizaţii de apărare a drepturilor omului, pe la birourile parlamentarilor. Scriu nenumărate petiţii şi, de multe ori, îi auzi spunând că era mai bine să nu se fi dat această lege. Ar fi trăit mai liniştiţi şi fără sentimentul că sunt prădaţi a doua oară. De data asta, prăduitorii fiind chiar mai marii ţării, de care, iubind-o, nu s-au putut dezlipi şi au ales-o ca loc al refugiului părinţii şi bunicii lor. Amarul şi umilinţa pe care le trăiesc într-un stat care pretinde doar altora respectarea legilor nu-s departe de cele trăite de înaintaşii lor, în cumplitul an 1944.

Vă mulţumesc.

Domnul Valeriu Ştefan Zgonea:

Domnule deputat, vă mulţumesc şi eu.

Domnul deputat Iuliu Nosa, din partea Grupului parlamentar social-democrat a depus în scris.