Parliamentary debates

Domnul Marian Sârbu:

Din partea Partidului Naţional Liberal are cuvântul domnul deputat Viorel Palaşcă.

Domnul Viorel Palaşcă:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Voi susţine o declaraţie politică intitulată: "Nepăsarea Guvernului Boc împinge românii la gesturi extreme".

Cazul disperat al doamnei Ramona Staicu din Strehaia, care cere eutanasierea ei şi a fiicei cu handicap gradul I, pentru că nu mai are cu ce s-o întreţină, a zguduit zilele acestea opinia publică. Această ştire a făcut înconjurul ţării şi nu m-ar mira să fi fost preluată şi de fluxurile de ştiri internaţionale, pentru că un asemenea gest extrem nu are cum să te lase indiferent.

Şi totuşi, au fost câteva persoane care au tratat cu indiferenţă cazul, şi anume prefectul judeţului Mehedinţi şi premierul Emil Boc, împreună cu întreg cabinetul său. Pentru aceştia, soarta a trei oameni, a trei români, mama - bolnavă de astm, cu un singur plămân, fiica de 32 ani, cu sindrom Dawn şi tatăl, asistent personal al fiicei, care trăiau până acum din ajutorul de la primărie, nu contează. Răspunsul prefectului la strigătul de disperare al acestei familii, care de trei luni nu a mai primit ajutorul de 500 lei, a fost halucinant: primarul trebuie să rezolve problema în 48 de ore.

Prefectul a greşit însă "adrisantul". Termenul imperativ acordat primarului, de 48 de ore pentru rezolvarea problemei, trebuia adresat Guvernului şi nu odată cu mediatizarea acestui caz, ci atunci când a primit nenumărate adrese de la primăria Strehaia pentru alocarea fondurilor necesare plăţii asistenţilor personali şi a indemnizaţiilor de însoţitori. Având în vedere că este reprezentantul acestuia în teritoriu, domnul prefect avea datoria să informeze Guvernul în legătură cu acest caz extrem şi să ceară asigurarea fondurilor pentru ca primăria să poată efectua plata salariilor asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap.

Numai că Primăria nu a mai primit fondurile destinate acestui tip de plăţi de peste 3 luni, pentru simplul motiv că edilul este membru PNL, iar pentru acest lucru trebuie să sufere. Adică, să aibă parte de controale la comandă politică, să i se desfiinţeze abuziv spitalul din oraş şi să nu primească fonduri pentru comunitate. Avem şi în acest caz încă o dovadă a politizării resurselor de către actualul Guvern, practică ce a devenit politică oficială în România zilelor noastre, în detrimentul cetăţenilor români.

Gravă şi în acelaşi timp revoltătoare mi se pare şi reacţia Ministerului Muncii faţă de acest caz dramatic. Ministerul Muncii, care, culmea, se mai numeşte şi al Familiei şi Protecţiei Sociale, a răspuns sec, că a luat notă de acest caz şi prin intermediul Direcţiei pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap a cerut imediat Inspecţiei Sociale să verifice situaţia economico-socială a femeii şi dacă reclamaţia acesteia este fundamentată. Fără a se simţi deloc responsabili pentru această situaţie, oficialii Ministerului Muncii solicită tot Primăriei să plătească banii, ei neefectuând niciun demers pentru a rezolva la nivel guvernamental problema.

Acest caz nu este singular, în întreaga ţară, peste 80% dintre asistenţii personali ai persoanelor cu handicap nu şi-au primit salariile de peste trei luni de zile. Cu toţii oare ar trebui să recurgă la gesturi extreme pentru a fi băgaţi în seamă de Guvern? Cu toţii ar trebui să ceară eutanasierea pentru a atrage atenţia Guvernului asupra situaţiei limită în care se găsesc? Să nu uităm că, în numele crizei mondiale, a atingerii unor ţinte stupide de deficit şi de inflaţie agreate de guvernanţi cu partenerii europeni şi cu FMI, pe spatele românilor, în numele unei măreţe reforme administrative a statului, actualii guvernanţi au cerut românilor răbdare şi solidaritate. Ce primesc însă în schimb după trei ani de guvernare Băsescu - Boc? Indiferenţă şi umilinţă, batjocură şi sfidare.

S-a ajuns ca statul să nu mai aibă grijă de cetăţenii săi, ba mai mult, să-i desconsidere. De la preşedinte la premier şi până la cei mai mărunţi slujitori ai acestui regim perfid au ajuns să-i înfrunte zilnic pe români, distrugându-le orice speranţă şi încredere în viitor. Atunci îmi pun întrebarea: de ce mai trăim oare într-un stat?

În teoria politică se spune foarte frumos, la capitolul contractul social, că este în interesul cetăţenilor să încredinţeze puterea statului pentru că acesta le oferă securitate fizică, infrastructură, servicii medicale, sociale, şi un venit minim garantat.

Guvernul Boc încalcă zilnic acest contract social dintre stat şi cetăţean. În relaţia sa cu statul, cetăţeanul, deşi îşi îndeplineşte partea sa de obligaţii şi responsabilităţi, nu primeşte în schimb din partea statului ceea ce i se cuvine (salariile şi pensiile au fost tăiate, unele indemnizaţii şi ajutoare sociale nu se mai acordă, altele au fost reduse).

Decepţia pentru unii dintre români este imensă, şi iată că s-a ajuns ca unii cetăţeni să ceară statului să-i eutanasieze, pentru că sunt înfrânţi de sistem, adică de regimul actual. Nu aceasta este soluţia.

Ceea ce trebuie să ştie românii este că, potrivit aceleiaşi teorii, mai sus amintite, ei au dreptul să denunţe contractul şi astfel să înlăture un guvern care lucrează împotriva intereselor lor.

Vă mulţumesc.

Domnul Marian Sârbu:

Mulţumesc şi eu.