Parliamentary debates

Domnul Adrian-Alin Petrache:

"Vrem să fim în continuare ţara în care copiii sunt ai străzii şi câinii sunt comunitari?"

Societatea românească a fost marcată de apariţia fenomenului de "copii ai străzii" după anul 1990. Problematica acestor copii a fost şi rămâne de actualitate, pe de-o parte din cauza specificului inuman al acestui fenomen social, iar pe de altă parte, din cauza modalităţilor ineficiente, se pare, de a diagnostica şi derula măsuri concrete de diminuare a sa.

În urmă cu aproximativ un an, Direcţia pentru Protecţia Copilului (DPC) aprecia că în întreaga ţară sunt circa 900 de copii ai străzii. ONG-urile care lucrează în domeniu estimează că numărul acestora este cel puţin dublu, iar un raport dat publicităţii recent de către cercetătorul francez Clemence Valin Valleteau - profesor invitat la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti - aminteşte de circa 1.300 de copii numai în Bucureşti.

O parte din diferenţa numerică ar putea veni din interpretarea diferită dată situaţiei de "copil al străzii". În România avem această problemă şi mai multe sintagme care să o denumească, precum "copiii străzii", "copii pe stradă" sau "copil care lucrează pe stradă". Spre exemplu, pentru UNICEF, "copii în stradă" înseamnă copii fără părinţi aflaţi în permanenţă pe stradă, în timp ce pentru DPC, "copii în stradă" sunt cei care se regăsesc ocazional în situaţie de sărăcie şi care au o familie. În acest moment nu avem un acord asupra unei definiţii, însă avem o problemă ce nu ne face cinste şi pe care nu reuşim să o rezolvăm de peste 20 de ani. În Convenţia Internaţională a Drepturilor Omului se poate vorbi de un vid juridic deoarece, probabil, autorii nu au avut în vedere situaţia în care un popor îşi poate lăsa copiii în afara sistemului social.

Mulţi dintre copiii care trăiesc pe stradă se confruntă cu probleme de sănătate, incluzând afecţiuni dermatologice, scabie, răni şi arsuri, unii având chiar tuberculoză şi hepatită, în vreme ce majoritatea dau şi semne de subnutriţie cronică. Copiii străzii sunt, de asemenea, expuşi abuzului sexual şi abuzului fizic, care, de obicei, încep în cadrul propriilor familii şi apoi se continuă pe stradă.

Aproximativ 50% dintre copiii care trăiesc pe străzile Bucureştiului susţin că au fost bătuţi cel puţin o dată, în special de către poliţişti - conform unei evaluări rapide de situaţie din 2012. În încercarea de a face faţă asprimii vieţii lor pe străzi, mulţi dintre copii încep să folosească droguri sau solvenţi, inclusiv diluanţii obişnuiţi pentru lipici sau vopsele.

Şi mai mult, copiii străzii continuă să fie discriminaţi de către autorităţi precum poliţia, şcoala şi sistemul de sănătate. Mulţi copii ai străzii nu au fost niciodată la şcoală şi sunt analfabeţi.

Sărăcia, violenţa în familie, fuga sau părăsirea centrelor de plasament sunt principalele cauze care determină un copil să ajungă în mediul stradal. Din studiile existente reiese că familia este principalul mediu de provenienţă a copiilor străzii, ea fiind responsabilă de 80% din cauzele de ajungere a copiilor în stradă. Circa 14% dintre copii provin din instituţii de ocrotire ale statului, în timp ce 6% dintre aceştia ajung în stradă ca urmare a unor dorinţe individuale. În mod evident, în spatele acestor date se poate înţelege absenţa interesului părinţilor în creşterea şi educarea copiilor.

În general, cei cu mai multă "experienţă de canal" sunt mai parşivi, mai şmecheri, cunosc mai multe trucuri şi sunt mai pricepuţi în a îndruga o groază de minciuni pentru a-i impresiona pe cei cu care vorbesc sau pe care-i abordează. În schimb, cei mai mici sunt mai afectaţi de situaţia în care se află; sunt dornici să înveţe să scrie şi să citească. Cu toate acestea, aceşti copii nu sunt irecuperabili şi cu puţină atenţie îţi dai seama că pot dărui multe. Pentru aceasta, o mică atenţie, puţină afecţiune, câteva minute petrecute cu ei şi "puţin din ce cere stomacul" sunt de ajuns pentru a dezvolta o relaţie constructivă pentru ei.

Este de datoria noastră să înţelegem şi să eliminăm cauzele unui fenomen care nu ne face cinste în calitate de părinţi, în calitate de oameni. Nu putem avea pretenţia că suntem un popor civilizat, în condiţiile în care copii şi bătrâni cerşesc pe stradă, în condiţiile în care sute de copii trăiesc în condiţii inumane. Multitudinea de ONG-uri care activează în domeniul protecţiei copiilor reduc impactul efectelor acestui fenomen, însă este rolul statului de a identifica şi elimina cauzele, de a iniţia şi întreţine un sistem eficace de protecţie socială a celor aflaţi în dificultate şi care nu au posibilitatea de a se apăra.