Parliamentary debates

Domnul Neculai Iftimie:

"Piscicultura, încotro?"

România este un importator net de peşte şi produse pescăreşti, importând anual peste 100.000 de tone de peşte şi realizează din producţia internă circa 25.000 de tone. Pe lângă peştele congelat - macrou, hering, cod - pe care nu îl produce, ci îl importă, piaţa românească apelează şi la importuri pentru specii care se produc în România - crap, păstrăv - adus mai ales în stare vie din ţările vecine, Ungaria şi Bulgaria, la preţuri situate mult sub costurile de producţie autohtone.

Specificul activităţii de piscicultura al României este similar cu cel al altor ţări din Europa Centrală şi de Est - Ungaria, Polonia, Cehia, Germania - şi anume, creşterea crapului în policultură cu alte specii de apă dulce, care valorifică potenţialul trofic al apelor din amenajamentele piscicole, utilizând toate nişele trofice disponibile, de la alge la vegetaţie macrofită şi până la răpitori care asigură un echilibru sanitar al efectivelor piscicole.

Totuşi, acest potenţial uriaş pe care România îl are nu poate fi confirmat şi în producţia efectivă, situându-ne, în medie, la producţii de 100 kg/ha, faţă de peste 500 kg/ha în Ungaria, Cehia şi Polonia.

Există diferenţe semnificative între modul de abordare a sectorului pescăresc în aceste ţări şi în România, diferenţe prin care producţia autohtonă este discriminată în mod evident.

Specificul acestui tip de piscicultură practicat în România este constituit de faptul că speciile tradiţionale au cel mai lung ciclu de producţie din zootehnie, 3-4 ani, iar producerea acestora se face în regim semiextensiv sau semiintensiv cu utilizarea resurselor locale, atât în ceea ce priveşte materiile prime, cât şi forţa de muncă din mediul rural.

După integrarea României în Uniunea Europeană, deoarece specificul Uniunii Europene îl constituie activitatea de pescuit comercial în mările şi oceanele lumii, activitatea de piscicultură a fost dislocată de la agricultură, unde îi este locul firesc, şi subsumată activităţilor maritime şi de pescuit. În acest mod simplu, toate programele de subvenţionare şi de investiţii, de care a beneficiat sectorul agricol, au ocolit piscicultura, mai ales din cauza asocierii pisciculturii, care este o activitate care îmbină activităţile agricole cu zootehnia, cu pescuitul care nu poate fi subvenţionat, întrucât extrage resurse naturale din mediul înconjurător. Astfel, peştele a devenit singurul produs agricol care nu a primit subvenţie, spre deosebire de suine, bovine, ovine, sectorul avicol, albine şi viermi de mătase.

Situaţia de declin cu care se confruntă sectorul de piscicultură din România trebuie să determine autorităţile din domeniu să acţioneze în sensul recuperării încrederii în activitatea investiţională din piscicultură şi acvacultură.

Un impact major asupra competitivităţii sectorului de piscicultură din România îl poate avea îmbunătăţirea sistemului de acte normative care guvernează activitatea.