Parliamentary debates

Domnul Florin-Claudiu Roman:

"Vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât!"

"În trecutul nostru mulţi oameni au suferit. Dacă sântem ceva, noi sântem ceva numai prin suferinţa lor. Toate puterile noastre nu sânt altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă şi prefăcută în energie. Astăzi, când alte hoarde au năvălit graniţele şi ni-au călcat pământul nostru cel sfînt, în colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm sămânţa de credinţă, şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ștefan, că: vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât". Acestea sunt cuvintele savantului Nicolae Iorga, rostite în Parlament, refugiat la Iaşi, după căderea Capitalei, în decembrie 1916. Un discurs cu valenţe profetice, pentru că istoria i-a dat dreptate profesorului Nicolae Iorga, România a renăscut din propria sa cenuşă şi a reuşit să devină mai mult decât fusese înainte.

Povestea României în Primul Război Mondial poate fi ilustrată prin tandemul dihotomic agonie-extaz. Vara anului 1916 a găsit România în faţa unui ultimatum din partea Antantei: "Acum ori niciodată". Decizia prim-ministrului Ionel Brătianu de a intra în acel moment de partea Antantei şi de a nu mai amâna momentul a fost justificată, după cum avea să-i relateze fiului său, Gheorghe Brătianu, de teama că "dacă se încheie pacea fără noi, vom fi zdrobiţi între o Ungarie Mare şi o Bulgarie Mare". Astfel că tratatul şi convenţia militară cu Antanta se semnează la 4/17 august 1916, scrisă de mână în casa lui Vintilă Brătianu, semnată de Ion I.C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei, Rusiei şi Italiei; articolul 3 al tratatului prevedea recunoaşterea de către semnatari a drepturilor României asupra teritoriilor austro-ungare, ce erau delimitate şi menţionate în articolul 4, mai general, drepturile României asupra Transilvaniei cu Crişana, de la vărsarea Someşului în Tisa până la vărsarea Mureşului în Tisa, Bucovina şi Banatul (inclusiv cel sârbesc).

Campania militară debutează la 14/27 august 1916 cu ofensivă în Transilvania şi defensivă în Dobrogea. Proasta pregătire a războiului avea să fie simţită imediat, dezastrul de la Turtucaia punându-şi amprenta pe toată durata războiului purtat de România. Încercarea eşuată a generalului Averescu de a recupera frontul sudic, cunoscută drept Operaţiunea Flămânda, a însemnat începutul sfârşitului pentru armata română. Haoticul transfer de trupe între frontul transilvănean şi cel sudic avea să ducă la prinderea armatei noastre într-un cleşte de către armatele Puterilor Centrale, soldându-se, în cele din urmă, cu părăsirea Bucureştiului de către autorităţi, la 23 noiembrie/6 decembrie, şi cu o retragere a populaţiei din Oltenia şi Muntenia în condiţii oribile.

Luptele pentru menţinerea statalităţii noastre, purtate cu vitejie de soldaţii români la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, nu au putut evita inevitabilul. Evenimentele din Rusia Țaristă, începute în martie 1918, atunci când ţarul a abdicat, au lăsat România fără singurul său aliat de pe front. În aceste condiţii vitrege a fost semnată draconica Pace de la Bucureşti, la 7 mai 1918, de către prim-ministrul de atunci, Alexandru Marghiloman, căruia istoria îi va face o mare nedreptate.

Însă, până la această pace separată, o rază de soare se întrezărea între români. Când idealul desăvârşirii noastre naţionale părea compromis, România a primit un dar de unde nici nu se aştepta la începutul războiului. Profitând de prefacerile politice din Rusia, după o declarare succesivă a autonomiei şi independenţei, Sfatul Țării, prezidat de Ion Inculeţ, proclamă la 27 martie unirea "Republicii Democratice Moldoveneşti cu Mama sa, România". A fost primul pas făcut pe calea unirii, care a reprezentat un exemplu pentru românii din celelalte provincii.

În Bucovina, Consiliul Naţional Român, condus de Dionisie Bejan, şi guvernul bucovinean, condus de Iancu Flondor, au convocat Congresul General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Fiind constituit din reprezentanţi ai românilor, germanilor, polonilor şi ucrainenilor, Congresul a decis, în unanimitate de voturi, "unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei cu Regatul României".

În cele din urmă am ajuns la Transilvania, teritoriul care a adus faţă în faţă fraţii între ei pe câmpul de luptă. Drama românilor obligaţi să lupte alături de armata austro-ungară a fost ilustrată de personajul Valeriu Bologa, din "Pădurea Spânzuraţilor". Reprezentantul principal al românilor în Transilvania a fost Partidul Naţional Român, având personalităţi ilustre ale istoriei noastre în conducere, precum Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida Voevod şi mulţi alţii, Partidul Naţional Român îşi afirmase, încă de pe 12 octombrie, intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei naţiuni libere.

La 18 octombrie, în Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Vaida Voevod va citi declaraţia de autonomie a Transilvaniei, lucru primit cu multă ostilitate de deputaţii maghiari. Prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, Marea Adunare de la Alba Iulia, oraş încărcat cu momente istorice, precum cârmuirea lui Mihai asupra Transilvaniei şi martiriul lui Horea şi Cloşca, a strâns laolaltă 1.228 de delegaţi, înconjuraţi de 100.000 de români nerăbdători în aşteptarea deciziei. Iar decizia a venit la 1 decembrie 1918 - "Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Țara Ungurească decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România".

Marea Adunarea de la Alba Iulia a încheiat procesul de desăvârşire naţională, început la 1859. Măreţia actelor din 1918 stă în faptul că ele nu au fost opera doar a unor partide, a unor guverne sau oameni politici, a fost fapta istorică a întregii naţiuni române, realizarea congruentă a ţăranilor, care şi-au dat obolul de sânge pe front, şi a elitei politice care a ştiut să speculeze momentele favorabile. Aceasta a fost, pe scurt, istoria realizării Marii Uniri.

Nu trebuie să uităm niciodată de cinstirea înaintaşilor noştri, care şi-au dat toată priceperea, energia, şi, nu în cele din urmă, viaţa pentru realizarea idealului tuturor românilor, acela de a trăi împreună în aceeaşi patrie.